download - Biblioteca Naţională a Republicii Moldova

Literatura artistică
vreme ce se întinde şi se lăţeşte peste tot şi, totodată,
se lăbărţează chiar în clipa în care contrage dramatic
viziunea. Nu pe rând, nu alternativ, ci cu una şi aceeaşi
mişcare, exasperând astfel barocismul prin fulguraţii şi
justificând concentrarea prin explozii discursive în lanţ.
Principiul acestei sinteze imposibile e un soi de oximoron
structural al viziunii, dispusă să-şi trăiască exclusiv
contrariile şi să-l releve pe unul prin celălalt. Acelaşi
principiu al «sintezei imposibile» operează şi la nivelul
propriilor «abilităţi» constructive, manevrate în aşa
chip încât să facă un drastic contrast între electricitatea
vizionară a unor secvenţe şi artizanatul de detalii (dus
până la jocuri intertextuale, decompoziţii subtile şi aranjamente
savante), între stihialitate şi migală. Explozia
incontrolabilă pare astfel ţinută în loc de inteligenţa
subtilităţilor, iar febra viziunii pare a se răci sub efectul
pasajelor de literat abil. E vorba, desigur, de două ritmuri
vizionare, de două viteze ale viziunii, una fulminantă,
cealaltă migălită; dar şi aici, nu de viteze sau ritmuri
aplicate pe rând, ci simultan; sau, în cel mai rău caz,
viteza lentă, artizanală, nu constituie decât premisa
de demaraj a ritmului eruptiv. De regulă, însă, Emilian
Galaicu-Păun înaintează cu ambele viteze deodată.
Contradicţia funciară dintre hieratism şi barocism,
dintre decantarea esenţei şi producţia de detalii, se
rezolvă printr-un fel de vampirism diacronic al viziunii.
Deşi pare extensiv şi expansiv, principiul scriiturii e, la
Galaicu-Păun, unul extrem de restrictiv. Cărţile sale se
înghit una pe alta, fiecare din ele absorbind esenţialul
din cele precedente (nu reluând texte, ci reluând, în
alte dimensiuni vizionare, aceeaşi reţea de simboluri
şi aceeaşi problematică a condiţiei). Numai neputinţa
de a scrie direct cartea ultimă, cartea «esenţelor» sau
«cartea cărţilor», l-a determinat pe Galaicu-Păun să
se apropie de ea prin aproximări succesive. Căci, altminteri,
viziunea sa e un proiect piramidal, iar expansivitatea
scriiturii nu e decât efectul pervers al contracţiei
vizionare şi al densificării implozive a semnificaţiilor”.
Dar să revenim la opera lui Emilian Galaicu-Păun,
propunându-vă câteva secvenţe :
Ch-ău (ragtime)
“Ch-nău stadt in der ebene hingestreckt wie ein kuhfladen
auf dem feldweg
Ch-nău stadt der dunkelheit
ebenholz-stadt die
ein verrückter auf dem kleinen finger dreht wie eine
scheibe
und eine million füße
gehen eilen standing von den rändern zur mitte in
einem
kreis einer spirale
wo die leere gähnt an der stele des glockenturms
nebenan
das w.c. das erste gebührenpflichtige in der start
du lost eine eintrittskarte und während du auf dem klo
hockst dein glück versuchst – ätsch ! “ (p. 21)
“eine bibliothesmaus bin ich einmal gewesen:
als ich
kostete von dem geweihten brot ihres fraulichen
leibs
wurde ich auf der stele zur fledermaus.
zwischen den gliedmaßen wuchs mir eine haut
worauf (aus
wessen willen?) der
garten der lüste
projiziert wird – nachrs : mit ihr, geöffnet wie genau
acht
zeitspindeln, schwebe
ich über ihrem fleisch und umgebe den sich zu
höchster
freude emporschwingenden leib wie eine polare
morgenröte,
kaum ein drittel bedeckend.sie ist
erschaffen aus raum und zeit im (göttlichen) verhältnis
von
eins
zu drei: und trotzdem trauma ich davon sie einmal
rundum zu erfassen, wie das grab in dem
durch die kraft der verklärung ihrer schönheit, die
grabwürmer,
alle in seidenraupen verwandelt, ein luftgebilde
weben das die entschlafung der Jungfrau zeigt” (p. 71)
Garaz, Oleg. Territoria: Proză. – Cluj-Napoca: Editura Limes,
2007.
Basarabean de origine, trăitor la Cluj, pe lângă Academia
de Muzică, unde face un doctorat în antropologie
muzicală, tipărind acum mai bine de trei ani (2003) şi
un substanţial volum de interviuri intitulat Poetica muzicală.
Creaţiile sale Contraideologiile muzicale (2003)
şi Muziconauticele (2006), Oleg Garaz are o experienţă
de viaţă ieşită din comun, agrementată de o vocaţie
a insurgenţei care-l împiedică să fie mult timp egal cu
sine însuşi, conformist cu ceilalţi şi închis în activităţi
banale.
Printr-o şansă nesperată, ce soseşte în viaţa sa,
ca mai toate întâmplările fericite, pe partitura inefabilă a
muzicii, el scapă de înrolarea într-o unitate militară pregătită
pentru Afganistan, fiind păstrat într-un contingent
destinat apărării unui câmp cu muniţii. Demobilizat la
termen, după ce suferă atrocitări şi pedepse corporale
greu de imaginat din partea unor ofiţeri care rămân
„sovietici” în ciuda faptului că URSS-ul se destramă
repejor, el trece lucid şi patetic „podul de flori” înspre
România identităţii sale râvnite, mitice, pentru a se des-
53