download - Biblioteca Naţională a Republicii Moldova

Cultură. Civilizaţie
elemente realiste, care se caracterizează
prin aspecte de coloratură:
locală, umor, oralitate, spirit moralizator,
atenţie specială acordată
amănuntului, decorativism, desen
liber şi culori vii.
Arta murală a secolelor XVIII şi
XIX devine o oglindă a mentalităţilor,
a stilului de viaţă şi a credinţelor
întregii obşti.
„Paginile acestea s-au născut
dintr-un pariu cu mine însumi. Sunt
mai mulţi ani de când, în două cărţi
succesive, am încercat să sugerez
peisajul de civilizaţie în care – la
capătul unui mileniu de viaţă, în cuprinsul
sau la hotarele celei de «a
doua Romă» - românii şi-au făcut
intrarea în istoria culturală a unei
Europe pe cale de a se naşte ea
însăşi. Scriind, pe atunci, paginile
dedicate începuturilor civilizaţiei
româneşti din evul mediu, năzuiam
ca într-o zi să pot aşterne pe hârtie
felul în care mi se părea - şi încă
mi se pare - că s-ar putea desluşi
celelalte începuturi esenţiale, cele
ale modernităţii civilizaţiei noastre,
la întâlnirea unor vaste sfere
ale Orientului şi ale Occidentului
ce ne-au modelat, fără a-i răpi cu
nimi din originalitate locul în istorie.
Această carte este dedicată
unui sfert de mileniu de civilizaţie
românească scrutată din perspectiva
imaginii, a unei imagini legate
organic de specificul devenirii acestei
latinităţi din Europa orientală
care, într-o lungă vieţuire la poarta
mereu deschisă a continentului, a
înţeles instinctiv că o formă majoră
a supravieţuirii a fost, adesea,
sublimarea dramelor, vitregiilor şi
ofenselor istoriei în superba, tăcuta
şi nesfârşita perenitate a artei. “
(P.5)
Cartea este structurată în 3 capitole.
Primul capitol, Racordări stilistice
la arta europeană, descrie
reforma în principatul transilvan,
manierismul şi „prim barocul” postbizantin
între Polonia şi Stambul,
custurile şi atitudinile baroce la români
înainte de 1700. Iată cum ne
descrie autorul influienţa barocului
în arta românească: ”Această existenţă
românească în orizontul barocului
se caracterizează, în ultimă
instanţă, prin – spre a relua cuvintele
lui André Grabar – o «estetică
de compromis» între Orient şi Occident,
între vechi şi nou, iar sursele
formale străine ale acestui baroc din
Ţara Românească şi din Moldova ar
putea fi, le reamintesc, următoarele
cinci : 1) sursa poloneză, după 1600,
ale mentalităţii nobiliare leşeşti asupra
românilor, ca şi asupra ungurilor
sau a ruşilor (comparabilă, în epocă,
cu influenţa italiană în Anglia sau
Franţa), o mentalitate ţinând de un
«sarmatism» îmbibat la rându-i de
Orientul otoman şi persan, de manierismul
german, flamand şi baltic,
dar cu o înrăurire posibilă, nu mai
puţin, şi prin rolul iezuiţilor, al şcolilor
şi al misionarilor lor pe pământ
românesc;... 2) sursa ucraineanorusă,
pornind din centrul baroc prin
excelenţă al ortodoxiei veacului al
XVII-lea, anume Kievul mitropolitului
de neam voievodal moldav care
a fost Petru Movilă şi, aşijderea,
pornind din Moscova, centrul unui
baroc oriental cu puternice reminiscenţe
bizantine, difuzat, în ceea ce
priveşte pictura murală şi de icoane,
până în Georgia, până în Moldova
lui Miron Barnovschi şi a lui Vasile
Lupu, până în Ţara Românească a
lui Matei Basarab; 3) sursa italiană
cu cele două centre ale sale, Roma
– ce-şi trimitea pretutindeni misionarii
congregaţiei De Propaganda Fide,
ale căror urme sunt nu puţine în istoria
ţărilor române din acest timp – şi
Veneţia, cu a sa grecitate din Cipru
şi din Creta, cu lumea sa universitară
padovană ce a difuzat spre ţinuturile
moldo-muntene, şi în genere
spre Sud-Estul european, din regimul
«Athenaeum Patavinum», acel
vast şi rodnic «internaţionalism padovan»
despre care am scris cu alt
prilej; dar, trebuie precizat, nu este
vorba, după părerea mea, de vreo
influienţă plastică notabilă a Veneţiei
în arta noastră din secolul al XVIIlea
– de fapt, a acelui gotic înflorit
veneţian cu presupuse ecouri în
sculptura şi în arhitectura brâncovenească,
influienţă imposibilă dacă ţinem
seama de decalajul cronologic,
sensibil, dintre cele două fenomene
artistice, ceea ce era socotit de
obicei, destul de vag de altminteri,
drept italian, fiind mai curând venit
dintr-un al patrulea izvor, de data
aceasta interior perimetrului românesc,
anume 4) sursa transilvană.
Aceasta din urmă, mai mult nutrită
de Italia şi de Germania, a fost semnată
pentru spaţiul extracarpatic
mai ales în timpul cârmuirilor – şi a
planurilor de unire «dacică» a celor
trei ţări române.... 5) În fine, ultima
sursă este aceea constantinopolitană,
cu eclectismul a ceea ce Iorga
numea, într-o celebră carte a sa,
«cette place d’une séduction infinie,
capable d’employer et d’user tour à
tour toutes les races»; era acelaşi
Constantinopol care devenea treptat
un adevărat receptacol de baroc,
de «barocchus orientalis», care îşi
trimitea, încă de la sfârşitul secolului
al XVI-lea, motivele ornamentale
în arta românească şi balcanică, ai
cărui chiparoşi se reîntâlnesc într-o
broderie funerară moldovenească
de la Suceviţa la începutul secolului
al XVII-lea, iar la sfârşitul aceluiaşi
veac, în stucul faţadelor bisericii
muntene de la Fundeni, atât de înrudită
cu faţadele de «rococo oriental»
ale unor fântâni din Stambulul sultanului
Ahmed al III-lea” (p. 137-138).
Capitolul II, Mecenaţi, înnoitori
şi conservatori, descrie arta aulică
în jurul lui 1600, noutăţile estetice
ale picturii pe timpul lui Vasile Lupu ,
tradiţionalismul muntenesc cu Matei
Basarab şi se face analiza deceniilor
brâncoveneşti între inovaţia cantacuzină
şi istorismul basarabesc.
„Complinind dimensiunea istorisită
a domniei Brâncoveanului, dimensiunea
fastului ne este deja binecunoscută
în vizualizările ei începând,
mai ales, cu sfârşitul de secol
XVI şi cu întregul secol al XVII-lea,
când capătă atributul unei atitudini
baroce a tuturor domniilor de năzuinţă
monarhică al căror şiruri – de
la Radu Mihnea la Vasile Lupu, la
Gheorghe Duca şi Şerban Cantacuzino
– este încheiat prin Constantin
vodă. Este vorba de fastul orbitor
al unui domn extrem de bogat, un
fast care pune în evidenţă pe eroul
principal încoronat – gustul pentru