download - Biblioteca Naţională a Republicii Moldova

Lingvistică
2004. Această lucrare este numită de
Ion Nuţă o „realizare meritorie... care
umple un gol simţit în literatura română
şi readuce în actualitate o personalitate
reprezentativă a culturii, ştiinţei
şi literelor româneşti”. (p. 239)
Cartea în ansamblul ei este un
răspuns demn la provocările unor
amatori în domeniul limbii, istoriei,
culturii române din Basarabia. Prin
capitolele de început autorul oglindeşte
amănunţit, argumentat despre
limba din Basarabia, în special
despre graiurile, dialectele de aici,
despre subdialectul moldovenesc
(al dialectului daco-român), vorbit
şi în afara teritoriului Basarabiei,
chestiuni discutate în profunzime,
incluzând toate compartimentele
limbii, toate părţile de vorbire şi
exemple edificatoare. În cele din
urmă autorul, prin argumente tranşante,
demonstrează inexistenţa
altei limbi decât cea română a locuitorilor
acestui teritoriu celor care
deja în mileniul III nu înţeleg acest
simplu adevăr. Autorul ia în discuţie
şi „limba moldovenească”, invocată
de unii care prin cele scrise şi vorbite
demonstrează că sunt românofobi,
concluzionând că ideea despre
moldoveni şi români ca două naţiuni
distincte, ce vorbesc limbi diferite
apare ca una complet aberantă. Tot
în această lucrare, Ion Nuţă şi-a propus
să abordeze şi subiectul vizând
viaţa bisericească din Basarabia, începând
cu 1918, deşi, după cuvintele
autorului, „este un lucru destul de
dificil”. Cel mai important motiv este
faptul că „e greu în câteva pagini, şi
trist în acelaşi timp, să evoci lucruri
care depăşesc normalul, care calcă
în picioare nişte reguli elementare
ale conduitei, ale credinţei străbune,
ale tradiţiei istorice” (p.127). Autorul
parcurge calea dezvoltării şi degradării
vieţii duhovniceşti din Basarabia,
de la apariţia primelor periodice
româneşti de la noi: Viaţa Basarabiei,
Cuvânt moldovenesc, Basarabia,
precum şi Misionarul, Raza, Însemnări
creştine etc., funcţionarea de
mănăstiri şi schituri, tipărirea de cărţi
cu tematică religioasă, fondarea Facultăţii
de Teologie până la situaţia
tragică de după formarea Republicii
Sovietice Socialiste Moldoveneşti
din 1924, când urgia bolşevică se
dezlănţuie asupra vieţii spirituale,
intelectuale şi bisericeşti, inclusiv
deportarea preoţilor, toate presupunând
dispariţia vieţii religioase de
aici. În anii ’40 urgia se amplifică,
deportările şi refugierile în dreapta
Prutului iau o mare amploare. Tot
în acest compartiment referitor la
viaţa spirituală din Basarabia, autorul
menţionează toate mănăstirile şi
schiturile de aici, cu scurte descrieri
ale acestor lăcaşe. Raportând evenimentele
trecute la cele contemporane,
autorul afirmă în concluzie:
„Să sperăm că viaţa bisericească
din Basarabia va deveni normală,
adică conform cu realitatea istorică
şi cu tradiţiile ortodoxe ale neamului
românesc...” (p. 140).
Abordarea domeniilor separate:
lingvistică, religie, folclor, literatură,
geografie, critică istorico-literară,
compartimentele respective ale lucrării
par a fi scrise de câte un specialist
în domeniu, ceea ce demonstrează
încă o dată vasta cultură a
autorului său.
După cum afirmă Andrei Vartic în
prefaţa: „Cartea este necesară lingvistului,
filosofului, istoricului, dar
mai ales politicianului, această carte
poate fi şi un dicţionar de reprezentare
al poporului român în mediile
diplomatice ale lumii şi o cărămidă
la temelia noii Românii, pe care neo
impune mereu şi vechea limbă română,
şi noua lume” (p. 6).
“Decenii în şir, pretinşi specialişti
în istorie şi lingvistică, din vechea
U.R.S.S. şi din Basarabia, dar şi aşazişi
patrioţi, rusofili convinşi însă, au
susţinut şi au încercat să demonstreze
într-un mod original, datorat fanteziei
ideilor, că între Prut şi Nistru se
vorbeşte o «limbă moldovenească».
Aceasta, nici mai mult, nici mai puţin,
reprezintă o nouă limbă romanică
vorbită de moldoveni, atestată cu
secole în urmă. Romanicii de la est
de Carpaţi îşi numeau graiul «limbă
moldovenească», denumire care
a existat şi există. Mai mult decât
atât, acestei limbi romanice vorbită
de moldoveni, în jurul anilor ’20, ’30,
în secolul trecut, i s-a atribuit, prin
lege, funcţii şi statut de limbă oficială.
Poporul din Basarabia ar fi avut
în suflet această denumire, ca factor
al continuităţii conştiinţei naţionale.
Prin urmare, susţin ei, românii dintre
Prut şi Nistru se numeau moldoveni,
iar limba, moldovenească, că populaţia
aceasta nu este românească şi
nu vorbeşte limba romană, ci «limba
moldovenească».
Ceea ce-i mai trist şi de neînţeles
este faptul că în Basarabia astăzi
astfel de atitudini neştiinţifice şi ostile
românismului se mai întâlnesc. Ideea
e susţinută încă, iar unele persoane,
trezindu-se peste noapte specialişti
în istorie sau lingvistică, publică articole,
studii, broşuri şi cărţi. Astfel, ca
să dăm doar un singur exemplu, în
1993, un oarecare «istoric», Petre P.
Moldovan, publică la Chişinău cartea
«Moldovenii în istorie» o lucrare antiromânească,
tendenţioasă, din care
iesă în evidenţă răutatea şi ignoranţa
autorului. El încearcă să demonstreze
existenţa multiseculară în istorie
a moldovenilor, acuză unioniştii din
România şi Republica Moldova care
ascund numele acestora şi susţine
prezenţa «limbii moldoveneşti», o
limbă de sine stătătoare, un idiom
nou romantic. Incredibilă este ideea
ultimului capitol, care vorbeşte despre
adevărata hartă a Moldovei, ce
trebuie să cuprindă teritoriul situat
între Nistru şi Carpaţi. Rămâi fără replică
în faţa unor astfel de afirmaţii!”
(p. 67-68).
37