download - Biblioteca Naţională a Republicii Moldova

Cultură. Civilizaţie
Lupan, Nicolae. Din coapsa Daciei şi-a Romei : Românism şi
conjuncturism. – Bucureşti: Criterion Publishing, 2007. – 272 p.
E timpul să ni se redea ceea ce este al nostru din moşi-strămoşi!
N. Lupan
La Bucureşti a apărut lucrarea
pământeanului nostru, plecat peste
hotarele ţării, Nicolae Lupan. Cartea
e un strigăt ce vine din adâncul inimii,
care anunţă neîmpăcarea cu starea
actuală de lucruri atât în plan politic
cât şi istoric din spaţiul românesc.
Autorul regretă prin afirmaţia: “Prea
ne stingem ca români!..” Şi pe lângă
aceasta mai adaugă: „Prea ne lăsăm
legănaţi de efemera inviolabilitate a
graniţelor de după al Doilea Război
Mondial şi de fantomatica integrare
europeană, neglijând problema
problemelor româneşti – Reîntregirea!...”
(p. 5). În lucrare se subliniază
că poporul român n-a venit de nicăieri,
ci se află acolo unde se află „de
când lumea”. Dovadă este teritoriul
care avea să devină România, locuit
de traci, încă din mileniul doi, înainte
de Hristos. Dacii aveau ca mijloc de
comunicare unul din multele dialecte
ale limbii trace, care deveni limba
dacă. Autorul convinge că astfel
de imagine se oglindeşte cu 5000
de ani în urmă, iar ca dovada sunt
denumirile râurilor: Olt, Criş, Mureş,
Timiş, Prut, Dunăre etc. Pe lângă
teritoriile vechi ale strămoşilor-traci,
daci, este evidentă admiraţia autorului
pentru înaintaşii noştri care luptau
aprig contra „năvălitorilor barbari” ale
timpurilor noastre, care au invadat teritoriul
românesc şi care „s-au dovedit
a fi slavii”. Autorul evocă regii dacilor
care au apărat cu ardoare poporul
şi ţara lor. Astfel, Burebista, „cel mai
de seamă rege al dacilor” şi că meritul
său a fost că a unit toate triburile
existente de o parte şi de alta a
Carpaţilor. Următorul domnitor care a
jucat un rol important a fost Decebal,
„a cărui autoritate s-a extins până la
urmă asupra întregii Dacii”. În anul
106 independenţa statului dac ia sfârşit,
apoi acest teritoriu se transformă
în provincie romană. Apoi începe perioada
de colonizare a Daciei, care
afirmă autorul, ţine „până în ziua de
azi”. Autorul accentuiază prin mesajul
cărţii despre unitatea de neam a
vechimii existenţei ei pe aceste teritorii,
că Traian şi Decebal sunt „părinţii
daco-românismului dintre Nistru, Tisa,
Dunăre şi Marea Neagră” (p. 9) şi, de
o actualitate importantă a îndemnului
său pentru patriotism, independenţă
adevărată.
Cartea ca structură este alcătuită
din următoarele compartimente:
Români cu literă mare, unde evocă
personalităţi ale neamului românesc:
Aron Pumnul, Nicolae Bălcescu, Ciprian
Porumbescu, Zamfir Arbore,
Nicolae Iorga, Ion Nistor, Constantin
Stere, mareşalul Ion Antonescu etc.;
Colonizări şi exod, oglindeşte despre
situaţia în plan istoric, lingvistic,
religios pe teritoriul colonizat al Bucovinei;
Colonizări şi asimilare, sunt
analizate consecinţele ultimatumului
din 26 iunie 1940, evenementele tragice
pentru Basarabia şi Bucovina;
Conjuncturisme, unde se relatează
despre acceptarea în timp a unor
termeni impuşi, o adaptare la sistemul
existent, o respingere la început
forţată, apoi de bunăvoie a tot ce fusese
naţional, a valorilor neamului.
Cartea poate fi calificată ca un
act de patriotism în care s-au adunat
toate suspinele, regretele, gândurile
tuturor românilor cărora nu le-a fost
rupt idealul naţional-patriotic.
Oferim cititorilor fragmente din
volum:
“De-a celor 34 de ani de exil politic,
ca să nu zic de străin printre
străini, când sunt întrebat dacă mă
simt în apele mele, fie la Bruxelles,
fie la Paris, răspund exact aşa cum
gândesc: «E bine acolo unde nu
eşti!»...Şi fiecare înţelege cum crede
de cuviinţă. Deşi, tot de fiecare dată,
îmi aduc aminte de minunata noastră
maximă: «Fie pâinea cât de rea, /
Tot mai bine-n ţara mea!»... Iar când
zic «ţara mea», chiar şi în context,
gândul mă duce la cele zece provincii
surori ale sale!... Maximă, deci, ce
le-aş fi spus-o elevilor mei din clasa
a şasea a şcolii din Cepeleuţi, satul
meu natal, în anii ’47 şi ’48, unde
predam algebra şi geometria. Cum
afirma 40 de ani mai târziu, adică în
’88, dragul meu elev şi subaltern de
la Televiziunea din Chişinău, multregretatul
Victor Teleucă a’ lu’ Gavrilaş,
la Casa de Cultură, în faţa dragilor
mei consăteni, unde eram ţintuit,
prin intermediul aceleiaşi televiziuni,