download - Biblioteca Naţională a Republicii Moldova

Etnografie. Folclor
deosebit de necesară numai pentru
faptul că formează patriotismul constructiv,
care este şi astăzi „o virtute
ce trebuie cultivată”.
După afirmaţia autorului însuşi,
referitor la obiectivul de conţinut al
cărţii, „bucuria de a fi în desăvârşire
– acesta este sensul prezentei
lucrări”. Ion Chelcea a pornit de la
ideea că prea mult timp a trecut în
necunoaşerea de sine a poporului
român, a identităţii sale culturale,
etnografice, istorice, psihologice,
a caracterului său naţional. Se evidenţiază
faptul că poporul român nu
mai poate întârzia în a se cunoaşte:
„Numai prin vorbe, propagandistic,
ci sintetic, prin fapte şi creaţie,
prin existenţa şi râvna sa de a fi în
lume, bine definit, constituind o forţă
pentru viitor, căreia nu i se împotriveşte
decât vremelnic afirmarea de
sine”. De aceea, „e vremea să se
purceadă la cunoaşterea constitutivă
a etnicului propriu. De la istorie
(în sens larg, cuprinzând şi arheologia,
şi filologia), de la etnolingvistică
la etnografie, înţeleasă ca o ştiinţă
sintetică a poporului, ca un rezultat
de milenii, problema va trebui privită
la rece (şi uneori la cald), scrutaţi
factorii determinanţi de slăbire şi fortificare,
independent de conjunctura
istorică favorabilă sau nefavorabilă.
Ba, încă mai mult, chiar aceasta
credem că va fi datoria noastră cea
mai mare: să conlucrăm înainte, ca
şi când nimic nu s-ar fi întâmplat;
nimic regretabil în istorie, urmând
vorba din popor: «apa trece, pietrele
rămân». (p. 18) Astfel, lucrarea de
faţă devine „un examen de conştiinţă,
de posibilităţi”.
Ceea ce reiese din lucrare este
faptul, că viitorul nu poate fi cunoscut
şi închipuit altfel decât prin „recunoaşterea
fiinţei noastre ca neam,
mai întâi de către noi înşine şi apoi
de către alţii”.
Volumul este format din opt capitole,
la care se ataşează: argumentul,
prefaţa, încheierea, postfaţa şi
bibliografia materialelor semnate de
Ion Chelcea, care conţin referinţe
critice despre autor.
Capitolul întâi, Sinteze parţiale,
autorul semnifică istoricul problemei,
prin evocarea autorilor şi operelor lui
D. Cantemir, T. Griselini, Ioan Slavici,
Teofil Frâncu ş. a., în care se
regăsesc conceptele studiate.
Capitolul doi, Sinteze parţiale
sistematice, prezintă studii etnografice,
descrierile fizico-geografice
ale anumitor regiuni ale României,
aparţinând autorilor precum R. Vuia,
I. Conea, N. Al. Rădulescu, Gh. Focşa
ş. a.
Capitolul trei, Sinteze integrale,
autorul se referă în special la resursele
umane, la popor, ţară, oameni
şi locurile româneşti, acestea interpretate
atât în viziunea unor autori,
cât şi în cea proprie.
Capitolul patru, Sinteze etnografice
integrale, e prezentată etnografia
românească şi cultura materială
din acest domeniu în interpretarea
câtorva autori.
Capitolul cinci, Etnopsihologie,
Ion Chelcea ia în discuţie psihologia
populară, descrie despre poporul român
după caracterul său psihologic,
având în vedere şi zona geografică.
Fiecare subcapitol din acest compartiment
se referă la o regiune specială,
unde este analizat caracterul
etnografico-psihologic, în funcţie de
zonă: despre Moldova şi moldoveni,
Muntenia şi munteni, Transilvania
şi transilvăneni, Banat şi bănăţeni,
Oltenia şi olteni, Dobrogea şi dobrogeni.
Capitolul şase, Om, omenie, xenofobie,
se analizează pe larg diferite
concepte, fenomene, cu interferenţele,
deosebirile, limitele pe care
le implică, fiecăruia fiindu-i rezervat
câte un paragraf.
Capitolul şapte, Etnopsihologia
integrată naţional e semnificat etnicul,
specificul, spiritul românesc.
Ultimul capitol, Alte dezvoltări
etnopsihologice, conturează profilul
psihologic final al poporului român,
caracterizează sufletul românesc şi
identifică datoria vieţii noastre din
concepţia lui Vasile Pârvan.
Unul din obiectivele cărţii se
expun în următoarele afirmaţii ale
autorului: „E timpul să se vadă în
poporul român un subiect de istorie
clar conceput, nu ca un mijloc, ci ca
un scop supus de fiecare dată unei
evaluări precise ca forţă de afirmare,
mai întâi în ceea ce ne priveşte şi
apoi în ceea ce-i poate privi pe alţii
în legătură cu noi.” (p.19)
În continuare vom elucida un
fragment care prezintă un interes
sporit, din capitolul Moldova şi moldovenii:
“Între moldoveni ar urma să intre
şi bucovinenii, şi basarabenii: sunt
ramuri ale aceleiaşi etnii. Vor fi socotiţi
toţi ca făcând parte din aceeaşi
familie, ce formează laolaltă cu ceilalţi,
din celelalte provincii, naţionalitatea
română.
Rămânând la Moldova, se impun
din acest punct de vedere graiul,
particularităţile dialectale ce caracterizează
vorbirea: sunetul «ă» la
sfârşitul cuvintelor. De exemplu, în
loc de apă avem api. Sunetul ş are
şi el un caracter deosebit. Exemplu,
şăs pentru şes, şînă, şărpe pentru
şarpe. Unele sunete în vorbirea moldovenilor
se aseamănă cu cele întâlnite
în Transilvania. Este cunoscută
trecerea lui ce în şe: în loc de cine,
şine; în loc de centru, şentru. Apoi,
este curentă trecerea labialelor în
palatale: piept-hept, mierlă-nierlă.
Pe teren întâlnesc următoarea
situaţie: «Unde mergi mă? La Vaslui.
Pe unde treci? Pe punce. Ce ai
în oală? Lapce. Cu cât îl dai? Şapce
lei. Te duci mereu la Vaslui? Hojma»
Cuvântul acesta din urmă dovedeşte
că avem influenţe de altă natură
(ruteană) – particularitate de altă
natură, lexicală, şi nu numai de pronunţie.
În loc «fă Ileană», în vorbire se
zice «Ileană hăi». Particularităţilor
lingvistice le corespund alte particularităţi
– şi sufleteşti. Cercetări
recente cu privire la Moldova infirmă
unele constatări făcute de
Dimitrie Cantemir că în afară de
credinţa ortodoxă şi ospitalitate, cu
greu poţi găsi ceva care să merite
laudă şi că toate defectele s-ar găsi
la ei. În moravuri se găsesc atâtea
trăsături specifice care îi definesc.
Spre exemplu, în ceea ce priveşte
obiceiurile de iarnă – tendinţa spre
manifestări teatrale: câte 3-4 datini
sfârşesc prin a compune un adevărat
repertoriu teatral, pierzându-se
27