Colonel Cornel DELIU..................................................

APÃRAREA NBC 19/2010
NEPROLIFERARE
atac de anvergura celor de la 11 septembrie 2001, dar
cu mijloace de distrugere în masã, ar avea urmãri
catastrofale pentru cei aleºi ca þinte.
Modul concret în care organizaþiile ºi instituþiile
internaþionale pot contribui la eforturile politice ºi
diplomatice împotriva proliferãrii ADMCBRN ºi
implicit a terorismului CBRN reprezintã o întrebare
mai dificilã. O abordare declarativã, poate doar exprima
sprijinul acestora pentru tratatele de neproliferare
sau regimurile de control al exporturilor. Combinarea
eforturilor tuturor entitãþilor statale ºi supra statale în
direcþia contracarãrii proliferãrii ar limita foarte mult
libertatea de acþiune a celor care sunt interesaþi fie de
diseminarea, fie de achiziþia tehnologiilor CBRN.
Trebuie însã fãcutã o distincþie între combaterea
proliferãrii ºi contracararera proliferãri pentru a nu
se crea confuzii, având în vedere cã de multe ori aceºti
termeni sunt folosiþi în mod eronat. Articolul de faþã
trateazã problema combaterii proliferãrii, abordând
eforturile comunitãþii internaþionale, cu caracter preponderent
paºnic ºi cu instrumente politice ºi diplomatice,
îndreptate spre prevenirea acþiunilor care intrã
în sfera proliferãrii. Pe de altã parte, contracararea
proliferãrii, counter-proliferation, intrã în sfera utilizãrii
forþei militare, reprezentând politica cea mai
agresivã de combatere a proliferãrii. Contracararea
proliferãrii a fost adoptatã de cãtre Israel, atunci când
a bombardat reactorul Osirak din Irak în 1981 ºi,
treptat, a devenit parte a politicii SUA, unde a început
sã se dezvolte disponibilitatea de a utiliza forþa armatã
pentru a preveni proliferarea în cazul în care aceasta
devine o ameninþare pentru interesele Statelor Unite.
Rolul ONU în combaterea proliferãrii armelor de
distrugere în masã
Organizaþia Naþiunilor Unite, prin intermediul
Consiliului de Securitate ºi agenþiile sale specializate
joacã rolul central în efortul comunitãþii internaþionale
de rãspuns la fenomenul proliferãrii ADM ºi
a mijloacelor de întrebuinþare a acestora.
Consiliul de Securitate are ca principal instrument
de lucru “rezoluþia”, care însã, pentru a avea
efect, trebuie votatã de toþi membrii permanenþi ai
Consiliului, fapt care poate costitui un impediment în
anumite situaþii în care unul din “cei cinci” are interes
în a bloca efortul celorlalþi. O astfel de situaþie a
apãrut, ºi continuã sã se manifeste în cazul programului
nuclear iranian. Poziþiile celor cinci sunt divergente
când vine vorba de conþinutul ºi scopul sancþiunilor,
având douã tabere, “Vestul” contra “Est”, cu
toate cã toþi cei cinci au cãzut de acord cã un Iran cu
program nuclear militar este inacceptabil.
Agenþia Internaþionalã pentru Energie
Atomicã (IAEA)
International Atomic Energy Agency a fost creatã în
1957, ca rãspuns la temerile ºi expectativele rezultate
din descoperirea energiei nucleare. S-a simþit nevoia
creãrii unei instituþii pentru gestionarea corectã a
energiei nucleare, energie care poate fi utilizatã în
egalã mãsurã ca armã sau instrument folositor.
Geneza Agenþiei este regãsitã în adresa cãtre
Adunarea Generalã a ONU de pe 8 decembrie 1953,
adresã numitã ,,Atomi pentru pace”, redactatã de
preºedintele american Eisenhower. Aceastã idee a dat
forma statutului AIEA, statut aprobat de 81 de naþiuni
în octombrie 1956. Statutul schiþeazã cele trei prioritãþi
ale agenþiei de control nuclear ºi securitate, siguranþã
ºi transfer tehnologic.
În anii care au urmat creãrii Agenþiei, climatul
tehnic ºi politic s-a schimbat atât de mult, încât a
devenit imposibil pentru AIEA sã punã în practicã
ceva din punctele principale prevãzute în Statut. În
1962, ca o consecinþã a crizei rachetelor nucleare din
Cuba, SUA ºi URSS au fãcut front comun pentru controlul
armelor nucleare.
În 1961, AIEA a deschis Laboratorul sãu din
Seibersdorf, Austria, creând o poartã pentru cooperarea
ºi cercetarea nuclearã. Cum numãrul statelor care
deþineau tehnologie nuclearã a sporit, îngrijorarea cã
mai devreme sau mai târziu vor deþine arme nucleare
a crescut ºi ea, în mod special dupã ce Franþa ºi China
s-au alãturat clubului nuclear, în 1960, respectiv
1964. A început procesul creãrii unor mãsuri legislative
internaþionale, mãsuri cuprinzãtoare ºi ferme,
care sã stopeze rãspândirea armelor nucleare ºi sã
contribuie la eventuala lor eliminare. Acestea au prins
contur în 1968, o datã cu aprobarea Tratatului de
Neproliferare al Armelor Nucleare (NPT). NPT
îngheaþã numãrul statelor care deþin arme nucleare la
5 (SUA, Rusia, UK, Franþa ºi China). Celorlalte state li
se cere sã elimine opþiunea armei nucleare ºi sã
încheie acorduri de garanþii nucleare cu AIEA.
8