Nr. 3 (24) anul VII / iulie-septembrie 2009 - ROMDIDAC

deceniului patru respirau în atmosfera sugerat` de asemenea scrieri. Astfel, la
primii pa[i ai carierei sale lirice Emil Botta clama: Într-una, într-una silabisesc,
amar cuvântul dis-pe-rare. Alt poet, Simion Stolnicu, se lamenta: Sunt copilul
negrelor claviaturi, talisman din cerul meu posomorât. Eugen Ionescu nota
în Jurnalul s`u: Suntem ni[te copii caraghio[i, p`r`si]i în aceast` lume, în
aceast` imens` cas` care se d`râm`. În fine, Constantin Fântâneru însu[i
declara în volumul Interior: Suferin]a mea cre[tea din zi în zi, tr`ind epoca
cea mai trist` a vie]ii mele. Era, dup` cum se vede, o molim` în epoc`, o exhortare
a suferin]ei. Din fericire îns`, nu era o maladie endemic`, o epidemie,
ci mai curând o „mod`”, un snobism al suferin]ei (cum a [i fost taxat la timpul
respectiv), de care cei implica]i aveau s` se vindece mai târziu.
Constantin Fântâneru a fost implicat, dar el nu s-a vindecat. Fiindc` la
el suferin]a, „triste]ea metafizic`”, n-a fost un snobism, ci o condi]ie vital` inerent`.
Este considerat autorul unei singure c`r]i, iar aceasta nici nu e m`car
o carte, ci o c`r]ulie de o sut` [i ceva de pagini, intitulat` Interior. Un titlu ce
nu spune nimic prin forma lui abscons`, dar care, metaforic, exprima atunci
mult. ßi mai e de relevat ceva. Fântâneru a fost primul din genera]ia lui care
a debutat editorial, deoarece Interior a ap`rut în 1931, înaintea tuturor celorlal]i
confra]i men]iona]i mai sus. De asemenea, Interior s-a bucurat de o
primire entuziast` la apari]ie, fiind socotit un testemoniu intelectual [i sufletesc
valabil pentru întreaga genera]ie. Nu e vorba de un roman propriu-zis, ci de
un jurnal roman]at, ilustrat de un personaj abulic, surprins într-un proces de
criz` sufleteasc` [i moral` din faza trecerii de la adolescen]` la vârsta ra]iunii
mature, [i a interog`rilor metafizice. Fapte disparate, f`r` vreun fir narativ logic,
unele bizare, altele maladive sau frizând absurdul, sunt consumate printr-un
metabolism interior febril, dar inapt pentru o via]` exterioar` normal`. St`ri
de melancolie [i depresie, aspira]ii nedeslu[ite [i sumbre st`ri de astenie,
avataruri trupe[ti, suflete[ti [i intelectuale f`r` motiva]ii clare sunt înregistrate
rând pe rând, prin prizma unei autenticit`]i absolute, a unei sincerit`]i nude,
modalitate adoptat` de altfel de întreaga genera]ie a scriitorului.
Totu[i, Fântâneru, ca [i ceilal]i congeneri ai lui, nu l`sa impresia unui
om blazat, dezabuzat sau „disperat” în sensul cioranian al cuvântului, cum
s-ar putea deduce din lectura volumului Interior. În via]a de toate zilele, se
comporta, cel pu]in în aparen]`, ca un slujitor devotat [i perseverent al condeiului,
care î[i vedea de treburile lui (stricte [i numai literare), f`r` s` tr`deze
nelini[tile ce-l agitau în interior. Atât doar c` aceste „nelini[ti” s-au perpetuat
la el mai mult decât în cazul altora, în sensul c` din cauza lor Fântâneru n-a
mai putut realiza alte opere literare, Interior r`mânând singura lui contribu]ie
de notorietate. A desf`[urat, în schimb, o neîntrerupt` activitate ca redactor
la revista „Universul literar”, unde împ`r]ea sarcinile cu Mihai Niculescu, el
ocupându-se de poezie [i partea critic`, cel`lalt de proz` [i eseu. 1
*
Pentru prima dat` m-am întâlnit cu Fântâneru pe la începutul anului 1932,
la câtva timp dup` apari]ia Interior-ului. Citisem cartea, asistasem la succesul
ei, dar pe autor nu-l cunoscusem înc`. Aceasta avea s` se întâmple în curând,
într-o împrejurare pl`cut` [i nea[teptat`. Într-o sear`, m-am încruci[at
pe Calea Victoriei cu un grup de tineri poe]i ce se îndreptau înspre Ateneu.
M-am auzit deodat` strigat de unul dintre ei: „Vino cu noi, îl s`rb`torim pe
Fântâneru.” Era Simion Stolnicu, prieten [i coleg de studen]ie, cu care m`
EX PONTO NR.3, 2009
31