Nr. 3 (24) anul VII / iulie-septembrie 2009 - ROMDIDAC

EX PONTO NR.3, 2009
154
destinul dramatic al b`iatului de zece ani l-au urm`rit pe autor toat` via]a [i
le-a a[ternut în filele memorialului cu nostalgie [i cu regretul unei vie]i frânte:
„Numai dac` oi muri, s`-mi pune]i în sicriu, lâng` mine, Cartea de citire”,
dolean]` împlinit`, cu sufletul r`v`[it, de p`rin]i.
Retrospectiv, pasiunea pentru lectur` a feciorului de plugar, cap`t` în
memoria scriitorului o semnifica]ie intelectual` major`, m`rturisirea fiind înso]it`
de melancolia unei voci umane interiorizate.
În alt` secven]` memorabil`, un citat dintr-o scrisoare a lui Alecsandri
c`tre prietenul s`u, Costache Negri, constituie doar o ram` epic` [i un pretext
de a reînvia povestea unei alese prietenii cu un coleg de [coal` cu înclina]ii
literare [i „mistuitor” de c`r]i fundamentale: „Exist` oameni în preajma c`rora
te sim]i mai bun. Tu, iubite prietene, e[ti din rândul acestora”.
Paginile memorialistice, în bun` parte, cap`t` o compozi]ie mai complex`,
cvasinuvelistic`, unde converg mai multe nuclee narativ-evocative: atmosfera
anilor de [coal` din Cern`u]i, amici]ia cu blândul coleg doljean, Tinu
Popescu, exersarea scrierii fic]ionale [i poetice, debutul celor doi prieteni în
reviste [colare de notorietate [i exaltarea provocat` de acest început izbutit.
Ferici]i, tr`iau amândoi un sentiment al tinere]ii înving`toare, având impresia
unei „glorii” care-i deta[a de restul lumii, îi transfigura [i le genera un elan
hiperdimensionat atât de caracteristic debutan]ilor, care le convertea mersul
în coregrafie [i le d`dea senza]ia unei levita]ii.
Dar, malefica Istorie vremuie[te peste plaiurile Bucovinei de nord [i a[terne
neguri în sufletele oamenilor. La 28 iunie 1940 fulgerele urgiei bol[evice
spintec` trupul Bucovinei [i Tinu Popescu revine în Regat. Prietenul s`u
(delicatul memorialist de mai târziu n.n.), ajuns la Suceava, afl` c` bunul lui
amic trecuse în nefiin]`. Finalul acestei scrieri schi]eaz` un portret omagial
colegului de odinioar`, pandant al elogiului adus de poetul Alecsandri lui Costache
Negri: „Am plecat cu gândul la tân`rul abia trecut de optsprezece ani,
din a c`rui gur` nu am auzit niciodat` o vorb` r`stit` sau rea. Avea candoarea
copil`reasc` a unui adolescent coborât dintr-o lume aproape ireal`. Lâng` el
te sim]eai mai curat, mai îng`duitor, mai bun – mai om”.
Mirabil este [i ata[amentul unui tân`r ardelean, om simplu de la ]ar`,
autodidact, pentru poezia lui Eminescu al c`rui volum din 1910, purtat în
buzunarul vestonului (fusese concentrat pe frontul italian în Primul R`zboi
Mondial n.n.) ca un talisman, r`sfoit [i citit în clipele de r`gaz ale ostilit`]ilor.
Pentru autor, gestul s`teanului din Mun]ii Apuseni nu are nimic senza]ional.
Comentariul Domniei Sale d` pregnan]` rela]iei atât de intime a operei eminesciene
cu întregul neam al românilor, integr`rii crea]iei marelui poet în
con[tiin]a na]ional`. Dar, ]inând în mân`, dup` zeci de ani, cartea de poezii
purtat` de o[tean pe front, ßtefan Munteanu gândea [i scria: „La o dep`rtare
în timp de câ]iva ani, [i de p`mânt desp`r]it de hotare nedrepte, la o distan]`
ce separ` în mod fatal geniul de omul de rând, se crea un loc al întâlnirii, un
spa]iu al unei comunit`]i suflete[ti, cu care un cititor cu o biografie comun`
se caut` pe sine în versurile poetului cu sentimentul c` se [tie astfel printre
ai s`i”. Cartea lui Eminescu nu are numai o conota]ie magic`, ocult` care-l
ocrote[te pe soldat într-o situa]ie-limit`, dar ea este [i spa]iu afectiv [i spiritual
al sincroniz`rii a dou` inimi: una vie, st`pânit` de team` [i speran]`,
cealalt` a poetului pulsând în versurile sale, lamur` a min]ii geniale [i a unui
suflet românesc deopotriv` de stenic [i melancolic. Deschizând-o, o[teanul
î[i domole[te dorul de cei dragi de acas`, contempl` în imagina]ie fata pe
care o iube[te, îi vin în amintire fo[netul p`durii transilvane, glasul izvoarelor,