Nr. 3 (24) anul VII / iulie-septembrie 2009 - ROMDIDAC

separarea – în categoria poe]ilor de forma]ie cultural`, ba, (uneori), chiar în
aceea a poe]ilor „cu m`[ti” (lirismul lor fiind mediat).
Conflictul, vechi de mai bine de un secol, dintre versul liber [i cel clasic,
dintre spontaneitate [i elaborare, tr`ire primar` [i tr`ire secundar` – este
unul fals.
Poetul „incult”, absolut spontan, vas`zic`, este o inven]ie tâmp` a vremurilor
noastre de nimic, f`r` sare, f`r` piper, f`r` fantezie. Dar vremurile se duc
(nu-i a[a?) – timpul nemul]umindu-se cu dou`, trei decenii, pe apucate…
Vorbii [i eu – ca un ins cu apuc`turi de critic (dup` vorba domnului
Cistelecan), v`rsându-mi un n`duf de care Viorel Dinescu nu-i cu nimicu]a
vinovat…
S` revenim, a[adar, la dumnealui [i s`-l judec`m, conform principiului
maiorescian, dup` criterii strict estetice. Transcriu sonetul Ca urma apei tip`rit`-n
roc`: „R`mâne pasul t`u în versuri scris/ Ca urma apei tip`rit`-n roc`/
Dar mai adânc e somnul ce evoc`/ Tot ce-am tr`it cândva ca într-un vis// ßi
vorbele se-ntunec` în or`,/ Etern e numai gândul tremurat/ În care-auzi nelini[tea
sonor`/ A unor ceasuri care-n tain` bat// ßi totu[i pasul t`u r`mâne-n
vreme/ Nicicând nu se va pierde în p`mânt/ C`ci l-am gravat adânc într-un
cuvânt/ Ce-n alte ere poate s` m` cheme.// La alte por]i degeaba ai s` ba]i:
/ În versul meu ]i-s pa[ii-nc`tu[a]i.”
Cititor n`tâng [i (oarecum) cultivat – nu-mi pot înfrâna pornirea de a stabili
filia]ii posibile, asocia]ii livre[ti, intertextualit`]i evidente ori eventuale… Am
avea, la o prim` privire, Shakespeare, Eminescu, Gongora, Freud, (implicit un
Jensen, pare-mi-se), Calderon, Pillat, ni]el C`linescu [i, desigur, Dinescu.
Exist` o logic` a emo]iilor estetice – faptul acesta deosebindu-le de (vorba
lui Blaga) bonc`luitul cerbilor. Eternizarea femeii prin vers este considerat`,
ast`zi, shakespearean`, chit c` Eminescu o personalizeaz`, la noi, pân` la
ruperea (?!) leg`turii cu modelul: „A fi tr`it în veci de veci/ [i rânduri de vie]i”;
nelini[tea sonor` aminte[te de gongorianul „soledad Sonora”; Freud are un
eseu despre „Gradiva”, nuvela stranie a unui prozator Nordic; motivul visului
mai puternic decât realitatea este asociat, îndeob[te, lui Calderon, cum gestul
fetei de piatr` aplecate asupra sandalei este asociat lui I. Pillat; C`linescu,
adresându-se amatorilor de „contribu]ii” [i „noi contribu]ii” (într-un articol din
„Na]iunea”, cred) – îi sf`tuie[te, în r`sp`r, s` nu spun` totul de la început, s`
aib` grij` de „apucatul critic”, s` nu uite, mai ales, c` scopul lor este ob]inerea
doctoratului [i nicidecum altul.
Acestea toate îmi vin în minte, quasisimultan, citind sonetul lui Dinescu.
Acestea toate fac parte ([i) din mine, cititorul împ`timit, format de-a lungul
multor ani [i dispus a recunoa[te c` da, emo]iile mele estetice sunt dependente,
în mare m`sur`, de „înc`rc`tura” cultural` a poemului. C` aceast`
înc`rc`tur` ar împiedica manifestarea personalit`]ii autentice este, dup`
socotin]a-mi, gogom`nie curat`.
Captiva drag` din vers – este n`lucirea min]ii/personalit`]ii lui Viorel Dinescu,
poet care [tie foarte bine regulile jocului. El este impersonal doar în
sens maiorescian, dep`[ind, adic`telea, accidentalul.
Altfel versuri precum „P`[esc prin timp ca prin n`mol” ori „ßi nev`zute,
cad din pomi, caise” – „traduc” în… limba poezeasc` tr`iri/emo]ii cât se poate
de dinesciene.
Poetul se substituie, subtil [i conving`tor, când lui Pygmalion când lui
Torquemada, când Francesc`i da Rimini, când lui Dante însu[i, când unui
personaj cehovian, când miticului Sisif. El caut` ([i îndr`znesc s` cred c`
EX PONTO NR.3, 2009
145