Nr. 3 (24) anul VII / iulie-septembrie 2009 - ROMDIDAC

umblând./ Fii fericit, domnule Bacovia:/ în pacea ta n-a p`truns/ strig`tul disper`rii
noastre.", sau în poezia În spa]iul propriu: „Cineva m-a pedepsit mereu/
s` umblu înso]it numai de solitudine./ Adev`rul, pur ca na[terea-n lumin`,/
mi-a ar`tat în geometria-i cald` un punct;/ c`utând s` ajung acolo,/ aproape
de fiecare dat` s-au surpat treptele!".
Dac` le consider`m drept ni[te oglinzi ale închiderii eului, întinderile
spa]iale le vom putea interpreta ca fiind simple reflect`ri ale mor]ii fiin]ei, întrucât
ele provin din lacrimile cosmice, mereu în c`dere, care sunt, de fapt,
izomorfe apei disolutive. Eul este acela care „are destinul apei care curge.
Apa este în adev`r un element tranzitoriu. Ea este metamorfoza ontologic`
esen]ial` între foc [i p`mânt. Fiin]a sortit` apei este o fiin]` în vertij. Ea moare
în fiecare minut, f`r` încetare ceva din substan]a sa se pr`bu[e[te. Moartea
cotidian` nu este moartea exuberant` a focului care str`punge cerul cu
s`ge]ile sale; moartea cotidian` este moartea apei, ea sfâr[e[te mereu prin
moartea sa orizontal`.” 19
Identific`m, în cadrul volumului, mai multe poezii care se numesc Stare,
de exemplu: „O, de-a[ putea/ s` nu înregistrez clipa/ când prietenul/ e strâns/
de cercul ]`rânii."/ „E o t`cere în`bu[itoare/ ca de vat`./ ßi nu po]i plânge,
nici nu po]i striga-/ totu-i oprit în coridoare ermetice,/ [i ochii sunt hr`ni]i cu
lumini sintetice,/ [i frunz` rupt` e voin]a ta.”; prin acest lexem-titlu Stare (fie
c` vorbim de poeziile intitulate, simplu, Stare sau de cele care aduc o nou`
specifica]ie, o calificare: Stare de Prim`var`; Stare de cump`n`; Stare de
Noiembrie), se arat` cum se constituie [i cum se manifest` rela]ia eului liric
cu universul în acest spa]iu disforic, în acest spa]iu în care alienarea î[i face
sim]it` prezen]a: „T`cere [i mister./ ßi numai ora oarb` agitându-[i nisipul/
pe ochiul lui Homer."
Observ`m c`, eul liric prezint` o stare psihic` [i sufleteasc` nesigur`, plin`
de durere: „Sunt vulnerabil ca un crin/ fixat în vaz`:/ zadarnic Doamne î]i închin/
privirea mea; zadarnic î]i cer raz`,/ [i atunci primesc foi de pelin." Întreb`rile
de tip Logos î[i fac [im]it` prezen]a: „ßi oare mai am dreptul s` tac?/ ßi dac`
strig/ în craniu [i pe mâini/ se-adun` frig./ Sunt omul ce îl cheam`/ târziu pe
Dumnezeu?"; „Eu însumi nu [tiu: voi putea,/ prin verbul t`ios, r`spicat,/ s`
mai salvez un zâmbet/ condamnat la pulbere?”.
Eul liric concentrându-se asupra propriei individualit`]i ajunge la actul
de cunoa[tere: „ßi nu po]i plânge, nici nu po]i striga-/ totu-i oprit în coridoare
ermetice/ [i ochii sunt hr`ni]i cu lumini sintetice,/ [i frunz` rupt` e voin]a ta./
Nu e[ti nici mort,/ nu e[ti nici viu! / ßi-n sânge, cu-ncetineal` mare,/ parc`
]i-ar introduce un sicriu,/ [i ]i-ai auzi propria sf`râmare."
Criza realismului care este mediatizat` apare ca un joc care se deschide
c`tre considera]iile lume[ti ]inând totu[i cont de faptul c` lumea exterioar` este
greu de descifrat, „lumea din afar` e greu de cunoscut, c` lucrurile, v`zute
adesea într-un fel, î[i schimb` forma [i destina]ia.” 20 , pe acest fundal eul liric
apare drept un construct, „rezultatul unei anumite perspective asupra lumii, al
unei anumite abord`ri, asum`ri a acesteia.” 21 Ca instan]` discursiv`, eul liric î[i
asum` diferite roluri, unul dintre atributele esen]iale ale eului liric fiind capacitatea
de abstractizare simbolic`: „Vine o iarn` pe care s-o mai înving/ sau voi
fi corabia unui vicking,/ pe care Soarele tân`r o scrie/ în Cartea-f`clie?” (Nu
mai vindec pietrele). Astfel, conota]iile sale profunde trimit la expresia poetic`
particular` care imprim` unicitate discursului liric, unicitatea discursului actului
ca act de comunicare transformându-se în eveniment, deoarece, conform lui
EX PONTO NR.3, 2009
139