Nr. 3 (24) anul VII / iulie-septembrie 2009 - ROMDIDAC

EX PONTO NR.3, 2009
136
reveria sunt legate de materie 10 , a[a cum rezult` [i din urm`toarele versuri
„Oh! neputin]a acut`/ când mâna ta spre mâinile lor/ nu se poate duce; [i
For]a i-nha]`,/ amestecându-le fibrele ca-ntr-un malaxor".
Nu ne r`mâne decât, s` not`m, faptul c` axa sânge-somn reprezint`,
în acest volum, un mediator între planurile antinomice, inducând, pe de alt`
parte, la instaurarea unui ethos disforic. Poezia ßi tinere]ea, de exemplu, st`
sub semnul izotopiei Thanatosului, semnele, care induc la aceast` idee, sunt
diverse: „sângele e o limit`/ supus` voin]ei mele", acestea apar pretutindeni:
„Lini[tea m-a înv`]at s-a[tept în sear`, / [i-n acea lucitoare clip` de pace" [i
conduc la creionarea unei atmosfere în care „tinere]ea nu-i soarele ve[nic".
Dac` ne oprim asupra poeziei E singurul semn, observ`m c` masca,
care î[i face loc în existen]a eului liric, trebuie v`zut` în sensul unei lu`ri la
con[tiin]` a problemei „v`zului", a ochiului, drept o reîntoarcere la origini: „ßi
mereu, mereu sapi cu privirea,/ cu aripile imaginarului,/ Tunelul ce-ar urma s`-l
str`ba]i,/ îns` El se-nchide,/ se-nchide înainte ca tu/ s` po]i intra!”. O alt` abordare
avem în poezia Chemam Ap`r`torul, unde masca presupune o viziune a
luminii ca suferin]` a eului, redat` [i prin semnul c`rnii putrezite ca „ni[te moi
caise" din „lumin`-nl`crimat`", sau prin intermediul sâmburelui nelini[tii care
î[i face loc în sufletul eului liric, unde: „Din nou un [arpe umbl` prin craniu;
e Nelini[tea?/ E chiar aspra palm` a ei?/ Str`lucirea a[trilor se-nvine]e[te/ [i
gerul m` cerceteaz`/ ca un geolog roca nou`./ ßarpele nu st` nici-o clip` în
loc; / de l`comia luminii rupe-n pere]i c`utând. . ./ [i eu îmbr`]i[ez imagini din
copil`rie-/ O! ele nu mai sunt protectoare,/ ci lovesc nervoase/ fruntea aurie
a p`cii." (Noapte), nelini[te care „îi umbl` ca un [arpe prin craniu, imaginile
din copil`rie, dintotdeauna spa]iu al evad`rii salvatoare, [i-au pierdut puterea
protectoare [i nu-i mai pot vindeca nelini[tea celui în perpetu` contradic]ie cu
o lume agresiv-duplicitar`.” 11 , dar care cap`t` accente grave în poezia Era un
cer, unde apare con[tientizarea existen]ei m`[tii: „N`scusem un cuvânt ce nu
e / lovit de timp în ora dur`/ sau îmi n`[team calda statuie/ cum crizantema?
În structur`/ intrase o lumin` clar`,/ [i îns`[i moartea adormise/ ca un parfum
venit în sear` / din sânii albelor narcise."
Actualizarea ideii de dezintegrare a eului liric este realizat`, în versurile
din Bunul paznic, printr-o serie de „opera]iuni”, reprezentate de: raderea zâmbetului
„cu o foaie de glaspapir", de extragerea sentimentelor, de împr`[tierea
lor în „piatr`, in fier /(...) în fântâni de sare", de ideea asem`n`rii cu „un tunel/
unde c`ldura este oprit` la intrare!", pe când în poezia Gnomic` prin versurile
„Doi oameni negri/ îmi extrag imaginile din memorie/ [i strig`: «Exist` aur!
Exist` petrol!»”.
Dac` prin stihurile poeziei Bunul paznic ni se dezv`luie profunda solitudine
a propriei existen]e, prin poezia În fiecare sear` se degaj` sensul excluderii,
sens legat de refuzul accept`rii încrederii în favoarea îndoielii: „Râd disperat
în fiecare sear`/ când adev`rul nu ar`/ nu seam`n` p`mântul care sunt./
ßi-atunci sunt eroare? Cuvânt/ ce nu poate s` nasc`/ decât un simulacru,/
o masc`? / Oh! cine sunt? / ßi de ce sunt?". Prin aceste întreb`ri: „cine?",
„de ce sunt?" se indic` un moment de criz` a eului, moment care are drept
context spa]io-temporal de desf`[urare un cadru \nv`luit \n ambiguitate: „\n
fiecare sear`... adev`rul... o masc`".
Absurdul m`[tii const` în faptul c` to]i indivizii [tiu s`-[i pun` o masc`
pentru al]ii [i, în acela[i timp, s` se prefac` c` nu o v`d, c` aceasta nu exist`.
Masca reu[e[te s` se subdivid` în relativismul absolut al con[tiin]ei, în acel
„nimic nu se [tie, nimic nu cunoa[te" 12 , având un rol în dezintegrarea eului,