Nr. 3 (24) anul VII / iulie-septembrie 2009 - ROMDIDAC

cu încetarea furtunii [i apari]ia zorilor. Thanatosul cap`t` o conota]ie foric`
prin asocierea sa cu lumina, o dat` cu înlocuirea timpului nocturn cu cel diurn.
Sufletele mor]ilor sc`pate din calul fantasmatic sunt vizualizate de b`trân ca
mânji de j`ratic, Anghel are trup de cal alb, cu coama ca borangicul, el dispare
în lumin`, iar în trupul femeii începe s` curg` greu, topit, soarele.
La o analiz` tabular` se observ` c` izotopia lumin` este conturat` de
lexemele: j`ratic, alb, borangic, soare. Aceste lexeme apar ca determinan]i
pe lâng` cuvinte ce se refer` la spectre (mor]ii sunt ni[te mânji, femeia se
disperseaz` în cosmos, probabil în chinurile facerii), deci apar]in în aceea[i
m`sur` [i izotopiei moarte. Finalul povestirii, de o frumuse]e stranie e marcat
deopotriv` de o ambiguitate incitant`: ...Apoi Anghel pieri, b`tut de viforul luminii,
dincolo de pr`p`stiile albastre ale cerului... Fulgere o s`getar`, [i soarele
începu, deodat` s` curg` topit, greu, din pântecul ei. Soarele care curge este
metafora energiei vitale care p`r`se[te corpul, iar Anastia, aflat` într-o stare
de empatie cu so]ul ei, a suferit o transsubstan]iere a fiin]ei care se r`sfrânge
[i asupra copilului pe care îl na[te.
Parcurgând povestirile lui Ovidiu Dun`reanu remarc`m c` personajele
feminine, de[i au statut social de ]`r`nci, prezint` uneori în discursul lor accente
de lirism, aceasta dând nota de discurs estetizat. Totu[i, la o lectur`
atent`, retrospectiv`, se poate descoperi c` este vorba de un limbaj ceremonial,
c`ci femeile se exprim` poetic numai atunci când este vorba despre
un fapt nefiresc (de exemplu Mara lui Stoienel vorbind despre c`l`toria ei
cu vaporul fantomatic, Vasilca lui Banu referindu-se la mânzul m`iastru) sau
când sunt robite de durere (ca în cazul Anastiei care-[i boce[te b`rbatul). Se pot
stabili rela]ii ale instan]ei feminine în proza lui Dun`reanu cu cel pu]in patru
elemente distincte: cu sacrul, cu mediul acvatic, cu anumite ritualuri legate
de ierburile înrourate [i – un element definitoriu – sunt portretizate ca având
p`rul negru.
Femeile din textele lui Ovidiu Dun`reanu sunt într-o constant` leg`tur` cu
sacrul: au premoni]ii (în Visul, Aruna vede umbra mor]ii pe chipul b`rbatului ei
înainte ca acesta s` plece la pescuit) sau trec într-un alt plan, fiind adev`rate
receptacole ale miraculosului (Mara lui Stoienel, Anastia).
O alt` tr`s`tur` a lor este atrac]ia spre mediul acvatic, majoritatea personajelor
feminine având pl`cerea sc`ldatului iar unele dintre ele chiar stabilesc
cu acesta o leg`tur` organic`: Sindina st`pâne[te pe[tii prin glasul s`u,
Serina este o Ondin` care uluie[te pescarii. Aceste dou` femei se disting de
celelalte personaje prin caracterul bizar accentuat. Ele sunt un fel de [time
ale apelor, dar vraja lor nu provoac` nenorociri, ci înfrunt`ri virile stârnite de
erotism. Este interesant de observat leg`tura ce se stabile[te între numele
Serinei [i lun` (Selena). Ea este asemenea lunii: din timp în timp, provoac`
celor doi b`rba]i îndr`gosti]i maree ale sângelui ca cele provocate apei de
luna plin`. Ca semn al apartenen]ei femeilor la bizar, este [i ritualul sc`ld`rii în
ierburi înrourate, prin care se stabile[te o leg`tur` tainic` între eternul mister
feminin [i ritmurile astrale [i vegetale.
Un alt element reiterat este p`rul negru, despletit. În mitologia greac`,
Dyonisos era singurul dintre zei care avea p`rul negru, semn al pasiunii, al
dezechilibrului. Despletirea p`rului ]ine de sacru, c`ci este necesar` în dansurile
rituale, iar vracii î[i elibereaz` p`rul în timpul oficierii ritualurilor; femelile
î[i despletesc p`rul atunci când se afl` într-o situa]ie liminar`, în semn de
renun]are la limit`rile [i conven]iile destinului individual.
EX PONTO NR.3, 2009
131