Nr. 3 (24) anul VII / iulie-septembrie 2009 - ROMDIDAC

de acela al lui Ion Marin Iovescu. „Seminarist fiind, este rugat de un preot
din Lonea s` mearg` «cu crucea» în ajunul Bobotezei. Ajutor, crâznic, i-a
fost trimis P`p`l`u care era prima dat` într-o asemenea misie. Ajung, dup`
câteva case, la Floarea care ie[ea din cote] [i se gr`be[te s`-[i schimbe iia
murdar` cu una curat`, „aflat` afar` în coridorul casei…, înghe]at` os. Iia
cea murdar` [i doni]ele erau p`r`site în mijlocul casei. Se c`znea s` trag`
pe ea iia, nu intra, era ca tinicheaua înghe]at`.” Cei doi încep ceremonialul.
„Floarea în pielea goal`: «îîu, îîu…” se întoarce cu spatele, o stropir`m [i pe
spate. Apa c`dea cu stropi de ghea]`. I s-au v`zut toate goliciunile [i pe fa]`
[i pe dos. Am l`sat-o goal`-golu]` «îîuu», alta nimic.” U[or ipocrit, autorul
conchise: „Trebuia s` a[tept`m, [i ea [i noi…” Intr` acum în rolul principal
P`p`l`u, care la plecare începe s` recite: „De când mama m-a f`cut/ Pizd`
neagr` n-am v`zut,/ ßi-acu’ la b`trâne]e/ V`zui una cu muste]e,/ Cu muste]e-n
toate p`r]i,/ P`rul mi se face cre]…”
Scene de tot hazul se succed cu repeziciune fie c` sunt „jucate” în vremea
seminarului [i a facult`]ii, fie în timpul preo]iei. Caza]i la un coleg, n-au putut
ie[i la W.C.-ul din curte, fiindc` pe acolo „se plimba, legat de o sârm`, pe
toat` lungimea cur]ii un câine mare”. Peste câteva zile primesc o scrisoare din
partea colegului: „Firea-]i ai dracului, de dou` s`pt`mâni pute în camera unde
a]i dormit voi. Am desf`cut canapelele, am c`utat dup` mobilier, pute grozav…
ßtiu c` v-a]i c`cat, dar unde?! R`spund: «În ciub`rul cu oleandru.”
Rememorarea profesorilor de la liceu îi prilejuie[te nararea înfrunt`rii
b`trânului dasc`l de francez` Bodiu, care-[i duce într-o zi elevele în excursie
[i popose[te în gr`dina unui ]`ran. Acesta, sup`rat, începe s` înjure: „dumnezeii…,
mama voastr`…., ce c`uta]i în ograda mea? Cine v-a adus aci?”
Se prezint` profesorul, cu „nelipsita-i umbrel`” [i indignat c` nu e crezut de
proprietar c` e profesor, „se d` la ]`ran [i-l amenin]` cu umbrela. ¥`ranul
scoate un palamac din gard [i-l otânje[te pe Bodiu, care se ap`r`, într-un duel
groaznic, cu umbrela. Fetele fug pe unde pot, la liceu, [i reclam` directorului
cele întâmplate. Apare într-un târziu [i Bodiu zgâriat, b`tut, c`nit [i f`r` piesa
de muzeu, umbrela-para[ut`”.
Exemplele pot, evident, continua. Discursul narativ, „lucrat” cum spuneam,
nu are în vedere posibilul viitor cititor pe care s`-l captiveze prin for]a nara]iunii
sau a talentului s`u, ci comunicarea, relatarea [i, ca în atâtea cazuri, transmiterea
unor înv`]`turi. Ceea ce e gândit e [i enun]at, a[a cum procedeaz`
autorul [i personajele sale. Nu este atras neap`rat spre senza]ional, spre
fabulos – de[i ele nu absenteaz` -, ci spre ce ]ine mai degrab` de firescul
existen]ei, al condi]iei omului, de comun, de cotidian. Cunosc`tor al oamenilor,
le „cite[te” repede psihologia, g`se[te leac împotriva lene[ilor, a ho]ilor,
a cupizilor. Când nu apare el s` vindece, î[i trimite personajele. Prin textele
incluse nu-[i propune nici s` fie moralist, nici moralizator cum am fi tenta]i s`
credem cunoscându-i profesiunea. E doar normala inten]ie curativ` a unui
tr`itor înzestrat cu generozitate [i talent.
Încerc, în finalul acestor rânduri, s` refac personalitatea preotului Traian
Mo[ic, slujitor al credin]ei – al credin]ei în toate: în oameni, în patrie, în spiritualitatea
neamului, în misiunea ce i-a fost menit`, în bucuria vie]ii. Re]in
imaginea b`rbatului care [i-a slujit ]ara prin ceea ce a gândit c` e bine s` fac`,
care [i-a ajutat semenii dup` cum a crezut de cuviin]`. Preotul Traian Mo[ic
apare ca un om viu, salvat de la uitare – m`rturie a biruin]ei asupra mor]ii.
EX PONTO NR.3, 2009
121