Nr. 3 (24) anul VII / iulie-septembrie 2009 - ROMDIDAC

EX PONTO NR.3, 2009
120
El însu[i este autor, narator, personaj, actor real, ce nu se vrea construit cu
dinadinsul. Lectorul are senza]ia firescului, nimic nu-i for]at, totul curge normal
cum normale par [i accidentele individuale care nu opresc mersul vie]ii,
ci doar îl încetinesc un timp. Oamenii î[i revin, î[i poart` anii cum î[i poart`
imaginea întip`rit` în memoria celor din jur, cu numele [i poreclele care în
registrul oral al st`rii civile le-au înlocuit pe cele dintâi. Pentru ei regiunea
este un axis mundi, c`ci are istoria ei proprie, individualizat`, are identitate.
A lui ¥opea, Pe-e mamei, U]aru, Tu]u, P`p`l`u, Mâgl`, ßomâcu, Cae, Pap`la[c`,
Buciucuiu, a lui Iap`, a lui Bese-rece, Sâia, Z`g`r`u [i al]ii asemenea,
împreun` cu Nicu B`l`nescu, creator de versuri în stil popular, R`duc` [i Ion
Cioarc`, me[teri în f`uritul fluierelor, înv`]`torul Petru ßtefoane Preda, preo]ii
Constantin Zoican, Atanasie Daju, Mihai Munteanu, Coriolan Dr`gan, Traian
Mo[ic [i membrii familiei sale, oamenii din fotografie duc greul [i bucuria vie]ii,
îi ]in echilibrul, sunt cei care din persoane devin personaje. Avem de-a face
cu o func]ional` mecanic` a memoriei de refacere a gesturilor [i a situa]iilor
spre a conferi verosimilitate. S-a construit o lume pe care „a mobilat-o”, adic`
a prezentat fapte din ]inutul Pero[aniului, în perioada interbelic` (în cea mai
mare m`sur`), a pus în mi[care personajele. Apoi, cum spune Umberto
Eco, cuvintele vin „aproape de la sine”. Este ceea ce face preotul Traian
Mo[ic prin „povestirile” sale, care are intui]ia construc]iei lor [i numeroase
lecturi menite s`-i sus]in` demersul. Un „osebit”, ca personaj, este Antonie
Matei Solomonarul, „un b`trânel m`run]el, simpatic, cu un p`r alb, retezat,
cu c`rare pe mijlocul capului, cu o barb` alb`, ca un c`lug`r, [tiutor bine de
carte [i de oameni, pl`cut la vorb`. Citea Psaltirea, avea Pascalia (calendar
astrologic, n.n.) [i Zodiacul, toate cu litere de «potcoave» (chirilice). Îl aflai în
orice comun` sau sat, nu numai pe Valea Jiului, ci [i prin ¥ara Ha]egului, pe
la Or`[tie etc. I se dusese vestea cu Psaltirea lui [i celelalte c`r]i amintite,
de care nu se desp`r]ea… Vine b`trânul Antonie s`-mi citeasc` Psaltirea.
Atâta [tiu c` o spunea cam pe de rost, cartea era deschis`, dar vedea tot
ce se întâmpla prin cas`. Cine pleca, cine venea: «Doamne, milue[te-ne,
Doamne, milue[te-ne, Doamne, milue[te-ne…coa]!... Marino, zogoane mâ]a,
c` s` suie pe st`laj… Doamne, milue[te-ne… Doamne… Marino, vezi c` arde
ceva în ler…». Este curat` literatur`, a[a cum întâlnim [i alte texte. Unele
sunt nara]iuni, memoria cedând întâietate fic]iunii, altele reconstituirea unor
întâmpl`ri petrecute în timpul oficierii slujbelor religioase, toate cu un vocabular
extrem de piperat, unde tragicul, grotescul, comicul se condi]ioneaz` reciproc
(„¥iganii din P`r`ul Dâljii”), altele ca în „Sâia lui Petru Opri[”, se încadreaz`
fantasticului de tip satanic. El are talent de povestitor [i este clar c` lipsa
acestuia, a talentului, nu poate fi suplinit` nici de relatarea faptelor, nici de
[tiin]a construc]iei, nici de apelul la glume sau anecdote. Traian Mo[ic [tie
s` asambleze fiecare compartiment, s` dea flux nar`rii. Sfâr[itul întâmpl`rii
ori morala ei cade ca o ghilotin`, nu are nevoie de suplimentare explica]ii. Se
fere[te de fastidios. Nara]iunea curge cu naturale]e, de[i un ochi critic vede
c` textele sunt lucrate.
Relat`rile nu au o continuitate cronologic`, cu mici excep]ii, dar se observ`
c` trecerea anilor duce la o schimbare a registrului tematic [i a celui
stilistic, marcat acum de oralitate, al celui de abordare în special. Hazul este
precump`nitor în p`]aniile adolescen]ei, marile probleme apar cu înaintarea
în vârst`. Dar autorul [tie s` se bucure de via]`, dialogul î[i p`streaz` aceea[i
naturale]e, are un specific dat de structura oamenilor, de vârsta [i ocupa]iile
lor. Onomastica o concureaz` pe a lui Marin Sorescu [i umorul e mai aproape