Nr. 3 (24) anul VII / iulie-septembrie 2009 - ROMDIDAC

vintelor f`r` s` o legitimeze. O mi[care se simte aici în jurul aceleia[i teme a
literaturii care determin` via]a. Conven]ia tragediei permite conceperea diferit`
a „fatalit`]ii literare”, deschizând o perspectiv` spre istoria intern` a unei idei
lovinesciene. Analizând componenta tragic` a romanului din 1920, facem de
fapt arheologia unei obsesii.
Pe de o parte, în Lulù g`sim urmele unei geneze care leag` reflec]ia
în marginea cli[eului de forma]ia clasicist` a criticului. Tragicul anticip`, în
acest roman de tinere]e, toate reperele între care Lovinescu va gândi mai
târziu ac]iunea literaturii ca poncif. Temele prin care „fatalitatea literar`” se
va ilustra în romanele anilor '30 se reg`sesc în Lulù [i se pot descrie prin
evocarea componentei tragice a nara]iunii. Atât pre-determinarea unei ac]iuni
prin for]a premonitorie a cuvintelor, cât [i sensul negativ al acestei anticip`ri
sunt prev`zute de conven]ia tragediei. Chiar mai mult, prin interven]ia corului,
împrumutat direct din constrângerile dramaturgiei antice, Lovinescu a explorat
posibilitatea rostirii colective a unor replici articulate leitmotivic, anun]ând
astfel scenele construite savant în romanele ulterioare, prin reunirea unor
grupuri mari de personaje în jurul unor sintagme livre[ti enun]ate ceremonios
[i trecute din gur` în gur`. E ca [i cum criticul ar fi intuit puterile cli[eului odat`
cu descoperirea universului tragic; ca [i cum, în punctul ini]ial, posibilitatea
cli[eului ar fi legat` în mod necesar de formele tragediei. Observa]ia e interesant`
pentru c` explic` aspectul dramatizat al „fatalit`]ii literare”: cli[eul se
manifest` în lumea personajelor lovinesciene prin declamare, posturi hieratice,
ritualizare, implicând, aproape întotdeauna, o punere în scen`. Aceea[i
constatare a rela]iei strânse dintre resursele poncifului [i conven]ia tragediei
l`mure[te, poate, de ce Lovinescu nu [i-a sim]it crea]ia romanesc` legat` de
formele moderne ale literaturii, ci tributar`, în esen]a ei, unei expresii poetice
inactuale [i inadaptate.
Pe de alt` parte, compara]ia dintre Lulù [i romanele ulterioare d` sensul
unei evolu]ii care se petrece prin de-motivare. Perpetuat` în formule tot mai
rafinate ale romanului lovinescian, „fatalitatea literar`” î[i pierde cadrul tragic
care o explica, dezvoltându-se – paradoxal – prin amputare. În decursul a 17
ani, de la Lulù pân` la ultimul volum din ciclul Bizu, Lovinescu abandoneaz`
structurile care legitimeaz` prezen]a cli[eului [i impactul lui asupra personajelor.
Pe scena romanelor din anii '30 figureaz` o for]` a cuvântului care
interfereaz` nejustificat, în genul mecanicii dezarticulate a prozei absurde, cu
comportamentele [i sentimentele eroilor. Care e semnifica]ia unei asemenea
evolu]ii pe dos? Problema se poate l`muri din perspectiva valorilor pe care
le evoc` „fatalitatea literar`”. Chiar dac` mecanismul prin care cuvintele determin`
ac]iunea personajelor e, în esen]`, acela[i, [i în Lulù, [i în romanele
lovinesciene târzii, valoarea acestui mecanism e diferit`. Ajunge s` observ`m
înc`rc`tura cultural` care st` în spatele sintagmelor livre[ti din Lulù. Justificate
printr-o conven]ie, cli[eele simbolizeaz` ordinea care le legitimeaz`.
Replica lui Còlea, „nu mai sunt tineri”, evoc` cadrul mental în care ac]ioneaz`,
reprezentarea unei comunit`]i [i, de ce nu, o imagine a lumii. Ea vorbe[te
despre posibilitatea unei colectivit`]i definite naturalist de for]ele eredit`]ii [i
ale degenerescen]ei. Cuvintele care îl terorizeaz` pe Andrei Lerian poart`
cu ele un întreg orizont de reprezent`ri, amintind de elanul vital, de dreptul
speciei, de for]a sângelui, adic` tocmai de valorile care justific` ac]iunea poncifului
asupra personajului. Reflec]ia în marginea cli[eului r`mâne prizonier`
a cadrului care o instituie, a[a cum hybrisul [i catharsisul sunt teme captive
ale orizontului tragic. „Fatalitatea literar`”, integrat` unui dispozitiv legitimant,
EX PONTO NR.3, 2009
113