Nr. 3 (24) anul VII / iulie-septembrie 2009 - ROMDIDAC

EX PONTO NR.3, 2009
110
Co[marul pe care îl tr`ie[te Andrei e interesant tocmai pentru acest joc
între teroarea fizic` [i cea moral`. E remarcabil` u[urin]a cu care imagina]ia
asimileaz` figura uria[ului cu figura mul]imii. O for]` a naturii, cum e calificat
Còlea, se converte[te într-o autoritate moral` f`r` s` se înregistreze pragul
ontic: un raport surprinz`tor de compatibilitate se stabile[te între instinctualitate
[i justi]ie, între lumea sângelui [i lumea valorilor. Instinctul e absorbit de
moral [i legitimat. Practic, în lumea lui Lovinescu tensiunea freudian` între
libidou [i con[tiin]` nu func]ioneaz`; sau, mai corect spus, libidoul e investit
imaginar cu atributele con[tiin]ei. În termeni strict psihanalitici, vedem aici o
figur` a dorin]ei [i virilit`]ii care asum` procedurile specifice ale interdic]iei:
actul drept`]ii, stigmatizarea gre[elii [i pedeapsa. Id se articuleaz` f`r` dificult`]i
în ordinea ideal` a super-ego-ului.
În acest punct se resimte alterarea – prin filtrul tragediei grece[ti – a temei
împrumutate de la Wedekind. O colec]ie naturalist` de personaje supuse instinctelor
[i pl`cerii se alc`tuie[te în mod paradoxal ca o comunitate moral`.
Ceea ce ar fi trebuit s` fie o intersec]ie de destine individuale orientate de o
fatalitate sangvin` se dovede[te a fi mai degrab` o sincronizare „coral`” de
voci, interese [i valori. Comunitatea capteaz` pulsiunile individuale, f`când din
ele fapt social. Instinctele se rezolv` în semne colective, legitimate ca enun]`ri
morale. În acest proces de transfigurare a fatalit`]ii sangvine, jocul patimilor
dezl`n]uite se integreaz` natural într-un discurs al datoriei [i al valorii. Aceast`
articulare moral` explic` reac]ia omogen` a personajelor. Reprezent`ri care
trec dintr-o vorbire în alta, reg`sindu-se la to]i eroii romanului, ilustreaz` patima
ca pe un model de conduit`. Acesta e sensul compara]iei mereu reluate dintre
Lulu [i zei]a Venera. Prin recursul la figura divinit`]ii antice, instinctualitatea e
pus` în efigie, ca un ideal. „Femeile frumoase, spune Ciprian, ar trebui în`l-
]ate în rândul marilor simboluri ce guverneaz` civiliza]ia uman`” 39 . În raport
cu acest ideal se deduce ce „trebuie” s` fac` Lulu; el prescrie patima ca un
imperativ moral. De aceea, ca s` o conving` pe Lulu s` cedeze, b`rba]ii se
str`duiesc s` îi trezeasc` un sim] al datoriei („de[teapt`-te, Lulu, nu întârzia!”,
o îndeamn` Diomò 40 ), privind fatalitatea sangvin` ca o valoare a con[tiin]ei.
Sexualitatea se concepe, paradoxal, ca o etic`: „trebuie s`-]i împline[ti menirea”
îi spune Ciprian 41 .
Reprezent`rile instinctualit`]ii, ridicate la nivel etic, vor fi necesar formulate
ca valori împ`rt`[ite. Autoritatea moral` pe care o cap`t` libidoul nu poate fi
disociat` de o reprezentare discursiv` de larg` circula]ie. Ea atest` valoarea
social` pe care fatalitatea sangvin` a c`p`tat-o. Discursul e cel care, prin capacitatea
lui repetitiv`, a[az` pulsiunile în centrul comunit`]ii, ca locuri morale.
Pentru Lovinescu, corul [i legea moral` delimiteaz` în interiorul romanului un
domeniu al locului comun. To]i trebuie s` se reg`seasc` în jurul imperativului
moral. În mod firesc, „Nu mai sunt tineri!”, reprezentare nostalgic` a resurselor
virile ale comunit`]ii, va fi reluat de mai multe personaje. Romanul se deschide
cu replica lui Còlea Malinof: „O voce profund` cu vibra]ii metalice r`sun`
brusc dintr-un col] al cazinoului: -Nu mai sunt tineri!” 42 . Vorbele sunt repetate
de Còlea de câteva ori la rând: mai întâi „lovind cu pumnul greu în m`su]a de
lac”, apoi „sco]ând sunete s`lbatece din gâtlejul de erou homeric”. Calificat`
imediat drept „memorabil`”, replica e reluat` apoi de mai multe ori pe parcursul
romanului, în câteva varia]iuni. O roste[te Artemiza Vardali: „prin gând îi trecu
îns` vorba Cneazului: « nu mai sunt tineri! », pentru ca, privindu-[i fiica în care
nu se reg`se[te, s` o varieze în « nu mai sunt fete!” 43 . O repet` Alexis Diomò: