Nr. 3 (24) anul VII / iulie-septembrie 2009 - ROMDIDAC

EX PONTO NR.3, 2009
108
turalist [i resorturilor sale. Într-un fel, Lovinescu a supradeterminat fatalitatea
care guverneaz` feminitatea negativ` a lui Lulu. Dintr-o dram` expresionist`
a f`cut o tragedie. Ceea ce a r`mas în urma acestei complica]ii a fabulei originale
a fost procedeul corului – cel care transmite imperativul jertfei. Dificil
de metabolizat în teatrul modern, corul e cu atât mai greu de integrat într-un
roman. El organizeaz` spunerea pove[tii într-un mod singular, determinând
structura leitmotivic` a nara]iunii, rela]iile dintre personaje (reprezentarea
neverosimil` a unei comunit`]i „corale”), [i, în cele din urm`, resorturile unei
ac]iuni provocate nu prin mobiluri psihologice, ci prin cuvinte.
*
Din raportul intertextual cu Ifigenia lui Euripide, drama Hortensiei Papadat-Bengescu
nu re]ine niciun element. Totu[i, pentru romanul lovinescian
acest raport e esen]ial: mai mult decât un reper livresc, tragedia lui Euripide
îi ofer` lui Lovinescu un model. El se reflect` mai întâi în formularea unui
interes colectiv, supraordonat [i, în al doilea rând, în determinarea unui act
sacrificial. Le vom lua pe rând.
Euripide imaginase o cetate care avea nevoie de vânt ca s` î[i poat` urni
cor`biile: o expedi]ie în c`utarea Elenei, cea care îl tr`dase pe Menelaus, nu
putea s` porneasc` f`r` ajutorul zeilor. De la început, tragedia proiecteaz`
sentimentul unei comunit`]i care deplânge absen]a vântului ca o amenin]are
sumbr` a unei mor]i colective: „Nu se mai aud nici p`s`rile, nici marea [i
vânturile las` t`cerea s` domneasc` peste Euripe”. Interesul cet`]ii constituie
astfel resortul ac]iunii [i face posibil` desf`[urarea situa]iei tragice. În numele
lui e c`utat` Ifigenia [i condamnat` la jertf`; de altfel, aceast` perspectiv`
justific` constituirea corului [i d` autoritate enun]urilor lui, ca expresie a unei
voci colective. Sub acela[i semn, al imperativului comunitar, st` [i începutul
romanului lovinescian. Ca [i în Ifigenia, Lovinescu angajeaz` personajele în
mi[c`ri convergente, cu o dinamic` de grup accentuat`. Figurile care populeaz`
lumea lui Lulu – Còlea, Ciprian, Diomò, Artemiza, Puiu Cercel – constituie
o colectivitate cu individualit`]i greu de distins. Personajele nu numai
c` apar]in aceluia[i ora[, dar au acela[i orizont cultural în]esat de referin]e
clasice, aceea[i vârst` „veche”, aceea[i experien]` cinic` [i aceea[i atitudine:
sunt excesivi, g`l`gio[i, ostentativi, declamativi. „Sunetele ies s`lbatice”
din gâtul lui Còlea. Perorând, el „love[te cu pumnul greu” în mas`. În acela[i
exerci]iu oratoric, Ciprian „spintec` aerul” iar Diomò are „contorsiuni violente”
[i se mi[c` ca „într-o cu[c`” 36 . Totul e urie[esc [i necontrolat, la o scar`
nepotrivit` cu cea uman`: aceste personaje sunt for]e ale naturii, ilustrând
condi]ia animalic`. Notabil îns`, aceast` desc`tu[are a resurselor instinctuale
se produce în practica discursiv`, stimulat` parc` de voca]ia oratoric`
[i de orizontul clasicist al personajelor. Comunitatea conturat` de Lovinescu
combin`, în acela[i complex, vitalitatea [i memoria cultural`. Ceea ce face
posibil` aceast` conjugare a dou` calit`]i contradictorii e tocmai natura lor
supraindividual`. Prin ambele dimensiuni se manifest` o ra]iune supraordonat`
individului, care dep`[e[te ordinea subiectului fie prin specie, fie prin cultur`.
F`r` scopuri personale, personajele se supun unui comandament superior. El
se exprim`, ca [i în tragedia lui Euripide, prin deplângerea unei absen]e. „Nu
mai sunt tineri!”, spun Còlea, Ciprian, Artemiza, Diomò în diferite momente.
Replica are, în forma ei comprimat`, o dubl` voca]ie. Pe de-o parte, ea evoc`
o nostalgie a virilit`]ii, imaginat` sub chipul tinere]ii; de cealalt` parte, e vorba