Nr. 3 (24) anul VII / iulie-septembrie 2009 - ROMDIDAC

s`-i povestesc lui Lulù o istorioar` de amor [i s`-i supun un caz sentimental.
Prefer îns` un auditor mai numeros: nu pun prea mult temei pe experien]a
sentimental` a lui Lulù” 30 .
Ceea ce trebuie remarcat aici e faptul c` pentru Ciprian, raportul de comunicare
nu se desf`[oar` într-un spa]iu intim. Maestrul nu poate concepe o
adresare personal`, ci numai una colectiv`. Ipostaziindu-se ca „orator”, el are
nevoie de un public. Totu[i, aceast` distribu]ie tipic teatral` între un actor [i
spectatori se nuan]eaz` în context. Ciprian nu solicit` ni[te ascult`tori docili.
El formuleaz` povestea de dragoste dintre Andrei [i Mab ca dilem` moral`,
reclamând o reac]ie: „Pus` în dilema de a alege între propria fericire [i fericirea
altuia, c`ruia i s-a devotat, era oare cu putin]` ∂ca femeia∑ s` se jertfeasc`
pe sine? 31 . De la cei care îl ascult`, Ciprian are a[tept`ri precise [i oarecum
neobi[nuite; el le prezint` un caz „sentimental” [i cere un verdict. Cadrul în
care se invoc` aceast` judecat` moral` transcende îns` datele pove[tii „femeii
fatale” împrumutate de la Wedekind. Predeterminarea naturalist` angajat` de
dramaturgul german e conceput` de Lovinescu ca o alegere cu reverbera]ii
tragice. Nu e vorba de o femeie condus` de ereditate [i instinctualitate spre
moarte, ci de o femeie care alege s` se jertfeasc`. Cazul sentimental evocat
de Ciprian are reperele „înalte” ale tragediei. El implic` o vin`, un imperativ
superior [i o alegere tragic`. Când expune dilema lui Mab, Maestrul se gânde[te
la modelul antic al Ifigeniei: „Se cere o jertf` uman`. Cor`biile Grecilor
neputându-se urni din Aulis pentru expedi]ia lor eroic`, a trebuit sacrificiul
Ifigeniei ca s` deslege blestemul zeilor” 32 .
Ciprian trimite la textul Ifigeniei in Aulis al lui Euripide, la discursul prin
care prezic`torul Calchas cere sacrificarea Ifigeniei pentru ca Agamemnon,
tat`l ei, s` poat` porni r`zboiul împotriva Troiei. Rolul pe care Maestrul îl
asum` e desigur, acela al prezic`torului. Ciprian e un Calchas p`truns de
necesitatea superioar` a jertfei. Mai interesant e îns` felul în care acest model
de înscenare pe tipar antic situeaz` „publicul”. Solicitând o judecat` moral`,
Ciprian comunic` de fapt în fa]a unui tribunal pentru care compozi]ia uman`,
diversitatea afectiv`, diferen]ierea personal` a reac]iei nu conteaz`. „De[i
suntem în fa]a unui tribunal competent, n-am ajuns la nici o concluzie. P`rerile
n-au decât valoarea unor documente suflete[ti. Ne zugr`vim în vorbele
noastre, [i atât” 33 . Ceea ce imagineaz` Ciprian e o sublimare a individualului
în colectiv f`cut` sub imperativ moral: în contextul tragediei antice, ea are
un singur echivalent posibil – corul. Maestrul a[teapt` articularea mai multor
voci la unison în enun]area judec`]ii morale. „Începur` apoi s` vorbeasc`
cu to]ii laolalt`” 34 . Când „publicul” lui nu reac]ioneaz` a[a cum ar fi a[teptat,
Ciprian le învinuie[te pe „femeile ora[ului”: „O t`cere nevrednic` de un ora[
cu atâtea femei frumoase” 35 . Înc` o dat`, trimiterea la tragedia antic` e necesar`
pentru c`, în piesele lui Euripide, pentru prima dat` în istoria tragediei
antice, ap`rea un cor feminin.
Romanul lovinescian e, astfel, chiar mai teatral decât drama Hortensiei
Papadat-Bengescu. El nu con]ine doar indici dramatici superficiali (decor,
gesticula]ie), ci [i o rela]ie fundamental teatral` între actor [i cor. De ce
Hortensia Papadat-Bengescu nu e sensibil` la toate componentele acestei
viziuni dramatice? Motivul ]ine, f`r` îndoial`, de concep]ia asupra mitului
femeii fatale. Modelul antic ales de Lovinescu propune o reprezentare care
dep`[e[te interpretarea Hortensiei Papadat-Bengescu, a[a cum o dep`[e[te
[i pe aceea a lui Wedekind. Romanul lovinescian a plasat destinul lui Lulu
într-un câmp de for]e (vin`, soart`, datorie) str`in orizontului expresionist-na-
EX PONTO NR.3, 2009
107