Nr. 3 (24) anul VII / iulie-septembrie 2009 - ROMDIDAC

EX PONTO NR.3, 2009
106
În sfâr[it, teatral` e în roman gesticula]ia personajelor. Hortensia Papadat-
Bengescu re]ine la Lulu gestul de alint cu care î[i apleac` u[or capul pe um`rul
stâng 18 , ridicarea pleoapelor cu „încânt`ri [i mir`ri de copil” 19 [i coborârea lor
afectat`, sau „gestul ridic`rii rochiei ca pentru a trece o ap`” pe care îl face
când vine vorba de c`snicia ei 20 ; la Andrei Lerian, grimasele mirat-indignate,
aplec`rile repetate ale capului, paloarea [i ro[ea]a care îi coloreaz` obrajii;
la Puiu Cercel, aerele perverse, de copil precoce [i „r`u crescut” 21 ; la Diomò
gestul cu care „r`suce[te” dureros mâna lui Lulu 22 [i bucuria lui feroce, râsul
lui brutal 23 ; în sfâr[it, la Còlea, vocea tun`toare [i s`lbatec`24 [i ap`sarea
grea a palmei lui pe um`rul lui Andrei 25 . Lista pe care am schi]at-o aici fixeaz`,
prin recuren]`, un loc specific al romanului lovinescian. Toate personajele se
recomand` printr-un gest schematic, care, prin repeti]ie, le calific`. S`lb`ticia
lui Còlea, timora]ia lui Lerian, inocen]a lui Lulu, perversitatea lui Puiu sunt
semnificate printr-o gesticulare simplificat`: o încântare, o ro[ea]`, o clipire, o
ridicare a vocii. Caracterul nu e exprimat prin infinitezimalele limbajului corporal
pe care romancierul le „cinematografiaz`”, dup` cum spunea Ibr`ileanu, prin
focaliz`ri [i perspectiv`ri dinamice. Ceea ce ofer` Lovinescu drept indice al
unui comportament st` mai aproape de tic; gest univoc, repetitiv [i „v`zut”
dintr-un singur unghi, el opune din nou romanul lovinescian romanescului.
Ca instrument caracterizant al unei personalit`]i, acest procedeu ]ine de arta
dramatic` – ticuri are Agamemnon Dandanache, Nae Ipingescu, ori, în Apus
de soare, ßtefan care se recunoa[te dup` piciorul pe care îl trage dup` sine.
ßi înc` o observa]ie. Gesticula]ia pe care o putem observa în Lulù nu este
justificat` doar de o motiva]ie interioar`, ci [i de nevoia de a transmite acea
motiva]ie. Gesturile personajelor par s` aib` adres`. „Mir`rile”, la plural, ale
lui Lulu îi înt`resc „mirarea” [i o stilizeaz`, ca pentru a o comunica. Tot a[a,
vocea lui Còlea nu e numai ridicat`, ci tun`toare, iar Lerian, în locul unui joc
de fizionomie, are o grimas`. Pretutindeni, un exces de subliniere a ticului,
care arat` c` personajele î[i folosesc corpul, asemeni actorilor, ca instrument
expresiv – iar nu ca organ de sim]iri 26 .
*
Exist` îns` [i un element teatral major în roman care nu e transferat
în dram`. E vorba de Ciprian. Recomandat ca „poet” în textul Hortensiei
Papadat-Bengescu, Ciprian e la Lovinescu „Maestrul”. Începutul romanului
îl plaseaz` în mijlocul s`lii de dans, sub luminile policandrelor: ca de pe o
scen` improvizat`, el declam` în fa]a mul]imii „romanul de amor” parizian
al lui Andrei cu Mab. E un comportament teatral la care Hortensia Papadat-
Bengescu nu e deloc sensibil`. Ciprian r`mâne în pies` un personaj ordinar,
lipsit de atitudini ostentative, f`r` gesticula]ia melodramatic` [i, mai ales, f`r`
postura emfatic-oratoric`27 .
„Profil aristocratic”, cu „elegan]` în atitudini”, Ciprian al lui Lovinescu e un
dandy care sufer` de o teatralitate specific`. Chiar [i atunci când nu vorbe[te,
el st` „cu degetul cel mare al mâinii stângi trecut prin deschiz`tura vestei, cu
dreapta liber`”, preg`tit s`-[i „sublinieze, în orice moment, prin gest, vorba
sprinten`” 28 . „Maestrului nu-i place s` [ad`” 29 remarc` într-un loc Lulu. E
mereu în picioare, preg`tit s` fie ascultat. Nu vorbe[te îns` decât când în jurul
lui s-a adunat lumea. Ajuns în fa]a lui Lulu, î[i amân` discursul pân` când
sosesc Diomò, Mia Sterian [i Artemiza Vandali. „Sim]indu-se ascultat”, „î[i îngroa[`”
atunci glasul: „Voiam tocmai, începu el privind mul]umit, voiam tocmai