Logica eLefanțiLor - Editura All

Logica elefanților
Ciprian Vălcan
Dana Percec

Logica elefanților
Ciprian Vălcan, Dana Percec
Copyright © 2012 Editura ALL
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
VăLCAN, CIPRIAN
Logica elefanţilor / Ciprian Vălcan, Dana Percec. –
București : Editura ALL, 2012
ISBN 978-606-587-130-4
I. Percec, Dana
821.135.1-4
Logica
elefanților
Ciprian Vălcan
Dana Percec
Toate drepturile rezervate Editurii ALL.
Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată
fără permisiunea scrisă a Editurii ALL.
Drepturile de distribuție în străinătate aparțin în exclusivitate editurii.
All rights reserved. The distribution of this book outside
Romania, without the written permission of ALL,
is strictly prohibited.
Copyright © 2012 by ALL.
Editura ALL : Bd. Constructorilor nr. 20A, et. 3,
sector 6, cod 060512 – București
Tel. : 021 402 26 00
Fax : 021 402 26 10
Distribuție : Tel. : 021 402 26 30 ; 021 402 26 33
Comenzi :
comenzi@all.ro
www.all.ro
Redactare :
Tehnoredactare :
Corectură :
Design copertă :
Cornelia Dumitru
Liviu Stoica
Ana-Maria Datcu
Alexandru Novac

I
Testiculele
tovarășului Stalin

Gogol cel Gol
„Nu degeaba se spune că America e țara tuturor posibili
tăților ! Aici totul e posibil, chiar și să te alegi cu ace în
organele genitale. Li s‐a întâmplat unor ruși care au plătit
un astfel de preț fiindcă au încălcat legea americană care interzice
contactele sexuale cu... porcii spinoși.
Potrivit ediției în limba engleză a publicației Pravda, cei
doi ruși din Sankt Petersburg, aflați în vacanță în Florida,
au avut parte mai mult de durere decât de plăcere, întrucât
au trebuit să îndepărteze acele din organele genitale și să‐și
trateze inflamația timp de câteva luni.
Când au ajuns în America, lui Anton, 32 ani, și lui Evgheni,
30 ani, li s‐a dat o carte cu cele mai țicnite legi din tărâmul
pe care tocmai pășiseră. De exemplu, în Columbia este interzis
sexul în orice altă poziție decât cea a misionarului.
În Kentucky nu ai voie să intri la cinematograf însoțit de
un leu, iar în Florida sunt strict interzise relațiile sexuale
cu porcii spinoși.“ 1
Pentru a sprijini ambițioasele proiecte ale lui Vladimir
Putin, care se pregătește să invadeze China în jurul anului
2015, să cucerească Japonia până în 2020, urmând ca apoi,
cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani, să primească propunerea
de a deveni primul președinte rus al Statelor Unite,
1
Vezi Ziua, 18 mai 2009.
7

serviciile secrete ruse au pus la punct un plan extrem de minu
țios, vizând o serie de experimente insolite referitoare la
limitele fiziologiei umane. Se pare că, ținând seama de imensele
probleme demografice ale Rusiei, una dintre direcțiile
investigate cu predilecție este aceea a sexualității, iar Anton
și Evgheni, pomeniți în ediția engleză a Pravdei, nu sunt decât
doi dintre cei peste 400 de agenți trimiși în întreaga lume
pentru a experimenta coitul în situații periculoase sau exotice.
Chiar dacă s‐a dovedit destul de chinuitoare, inflamația
genitală nu le‐a pus viața în pericol, iar după cele câteva luni
necesare convalescenței vor fi trimiși să‐și refacă moralul pe
Coasta de Azur. Cu totul alta a fost, în schimb, soarta altor
27 de spioni ruși, morți în misiune. Unul dintre ei a fost devorat
de un aligator căruia încerca să‐i demonstreze eficacitatea
tehnicilor taoiste de retenție seminală, un altul a murit
încercând să violeze o girafă, un al treilea a pierit ucis cu un
bolovan de un cioban italian care l‐a surprins mângâindu‐i cu
prea multă tandrețe oaia preferată, în vreme ce ambasadorul
rus la Berlin, participant voluntar la proiect, a sfârșit strivit
sub cele 435 kilograme ale partenerei sale, fiind scos de sub
corpul imens al acesteia de echipele de descarcerare. Au existat
însă și agenți secreți care au pățit‐o mult mai rău : după ce
a încercat să utilizeze în scopuri autoerotice mitraliera unui
mujahedin afgan, Mihail Karamazov s‐a ales cu tot corpul
decupat în cuburi de 5 centimetri, oferite vulturilor ; Alexei
Potemkin a fost strangulat cu cravata Pierre Cardin proprie
de către o pensionară de la Piatra Neamț ajunsă la orgasm
pentru prima oară în viață ; Nikolai Lobacevski a fost silit să
înghită, pagină cu pagină, operele complete ale lui Lenin în
traducere olandeză, înainte de a fi mâncat el însuși de un prezentabil
contabil din Rotterdam ; Piotr Gumiliov a fost sodomizat
de neonaziștii canadieni de‐a lungul tuturor partidelor
din cadrul Campionatului European de Fotbal ediția 2008,
fiind eliberat numai după ce a acceptat să scrie de o mie de
ori pe diferite cutii de bere : „Stalin e poponar“ și „Queneau
președinte !“ ; Andrei Hlebnikov a fost obligat să învețe limba
yoruba, să se acupleze cu o maimuță la recepțiile oferite
de președintele Nigeriei și să ceară oficial să fie îngropat de
viu alături de scheletul câinelui preferat al unui șef de trib
din Lesotho ; Ivan Goncearov a petrecut cinci ani în apropierea
lui Fidel Castro, ascultându‐i toate discursurile politice,
precum și toate lamentațiile referitoare la problemele
cu erecția de care a fost afectat după prăbușirea Uniunii
Sovietice, fără să fie însă scutit de diferite prestații sexuale
pe lângă membrele octogenare ale Comitetului Central al
Partidului Comunist Cubanez.
Serviciile americane de spionaj ne asigură că agenții ruși
scăpați cu bine din acest riscant experiment vor fi folosiți
pentru o altă misiune extrem de delicată, fiind antrenați să
dreseze în condiții naturale leoparzi, elefanți, pume, rechini,
canguri, hipopotami sau giboni. Dacă noul proiect va avea
succes, probabil că polițiștii din Florida vor aresta tot mai
des indivizi vorbitori ai unei engleze stridente, în vreme ce
respectivii vor încerca să pătrundă în cinematografe în compania
unor lei, a unor gorile sau a unor gheparzi…
C.V.
8

Din lumea celor care nu cuvântă
Presa ne informează că un grup de tineri amatori de senzații
tari și dornici să rămână în mințile și inimile urma șilor
au întreținut relații necuviincioase cu niște biete necuvântătoare
țepoase. După care au ajuns la spital. Așa le trebuie,
ar spune orice persoană fizică sau instituție pentru protecția
animalelor, care se sesizează pentru lucruri mult mai mărunte
decât asemenea grozăvii. Bunăoară, o asemenea asociație
a acuzat lanțul de magazine Ikea de cruzime la adresa animalelor
întrucât vinde carne de ren. Reclamanții susțin că
metodele moderne de vânare a animalelor le stresează fizic
și psihic pe acestea și cer ca produsele să fie scoase de pe rafturi.
Aproape 70% dintre renii suedezi uciși sunt pui, ceea
ce înseamnă că aceștia mor fără să apuce măcar să vadă zăpada,
spune Viva !, grupul britanic pentru protecția animalelor.
Același grup susține că vânătorii dau buzna peste reni
cu elicoptere, îi hăituiesc cu snowmobilele și îi târăsc pe zăpadă
sute de kilometri în spatele vehiculelor. Ikea vinde 130
grame de salam de ren cu 2,03 euro și 100 grame de carne
de ren cu 2,61 euro în magazinul său alimentar, tipic suedez
și obsedat de articole Bio, împreună cu alte specialități, cum
ar fi chiflele de orez sau chifteluțele de migdale. Pentru scandinavi,
carnea de ren reprezintă o mare delicatesă, cârnații
obținuți din acest grațios animal fiind considerați deosebit
de apetisanți.
Britanicii iubitori de reni de la Viva ! au convins deja câteva
supermarketuri să nu mai vândă cangur și alte cărnuri
exotice, obținute prin modalități care în Marea Britanie ar fi
ilegale, informează Daily Telegraph. 1 Pentru reni, însă, ar face
și moarte de om. De parcă vânătoarea în sine nu ar fi destul
de stresantă, spun ei, renii sunt transportați apoi 1 000 km
până la măcelărie, unde, după toată tevatura, aproape că sunt
indiferenți la ce li se întâmplă. Așa că Ikea este rugată să dea
dovadă de bunăvoință și să vândă mai bine gem de măceșe la
borcan. Ikea a negat că ar fi adoptat comportamente pline de
cruzime, dând asigurări că se întrunesc toate standardele în
vigoare. Tot Ikea spune că snowmobilele se folosesc nu din
fantezie, ci pentru că – ce să‐i faci ! – renii locuiesc cam departe,
la munte, și, în lipsa săniuței lui Moș Crăciun, a fost nevoie
de motociclete, elicoptere și alte asemenea vehicule. În
ceea ce privește transportul renului la abator, furnizorul magazinului
suedez se jură că urmează aceleași legi aplicate tuturor
animalelor domestice din Suedia, care prevăd un timp
maxim pentru transport, pauze și acces la apă.
Să nu mă înțelegeți greșit. Tonul ușor ironic al relatării
de mai sus nu se datorează scepticismului cu privire la
drepturile necuvântătoarelor. Din contra, cunosc îndeaproape
câțiva maidanezi locali absolut onorabili, care ilustrează
perfect morala cântecului interpretat, în spirit ecologist,
de Mihai Constantinescu : „Iubiți și câinii vagabonzi ;
sunt mai cinstiți și, uneori, mai lorzi“ – firește, textierul nu a
găsit o altă rimă ! Știm cu toții că, până când asociațiile pentru
protecția animalelor și comunele nu le‐au pus pistolul
la tâmplă, Lorzii au vânat vulpea fără nicio restricție ecologică
sau umanitară, în fiecare an, a doua zi de Crăciun. Dar
1
Daily Telegraph, 4 decembrie 2008.
10 11

maidanezii pe care îi frecventez eu sunt sfioși și liniștiți și știu
să supraviețuiască. Ceea ce – o putem spune fără să consultăm
bloguri în genul celui numit cutu‐cutu.ro (a se citi, desigur,
„ț‐ț“) – nu e un lucru simplu. „Japonez mușcat de maidanez“,
„Maidanez aruncat la tomberon“, „Pensionară sfâșiată
pe maidan“, „Câine bătut și otrăvit“ – asemenea știri ni se perindă
neîntrerupt prin fața ochilor, ca un meci de ping‐pong
rămas veșnic în remiză. De o parte, se sumețește comportamentul
civic : un grup de studenți francezi din Bordeaux au
făcut turul Balcanilor pe bicicletă ; cel mai mult le‐a plăcut
în România, unde nu au fost opriți de poliție. Neputându‐se
plânge, asemenea concetățenilor europeni motorizați, de lipsa
autostrăzilor din România, datorită vehiculului prea puțin
pretențios la cârma căruia se aflau, ei s‐au declarat mul țumiți
de ospitalitatea specific românească. Un singur lucru i‐a cam
pus pe jar : anume că maidanezii, ca și câinii de rasă și clasă
de pretutindeni, au o anumită intoleranță la mișcarea roților
de bicicletă. De cealaltă parte, stă de strajă mila creștinească :
„Popoarele care dau cu pietre în câini stau foarte jos pe scara
umanității“, spunea nimeni altul decât George Călinescu.
Avem sute de mii de câini fără stăpân. Ce facem cu ei ? Iată
o întrebare care merită adresată atât acelora care îi hrănesc
sporadic, cât și acelora care îi lovesc sporadic cu pietre.
Legea a interzis eutanasierea, adăposturile sunt pline, câinii
se plimbă pe stradă și se înmulțesc fără să le treacă măcar
prin cap că încalcă legea. Nici adopțiile nu mai sunt foarte
la modă : acum, în plină criză economică, cine mai are grija
unor câini care : 1. nu au drept de vot ; 2. nu achită taxe la
buget ; 3. atacă cetățeni care trebuie apoi spitalizați în contul
asigurării de stat ? Ceva‐ceva tot s‐ar putea face : mai țineți
minte cum arătau străzile din București în ziua summit‐ului
NATO ? Răspunsul corect este : arătau foarte bine și foarte
goale pentru că, timp de trei zile, specia canină a fost pe cale
de dispariție în capitala românească. Însă după plecarea lui
Bush și Putin, cățeilor li s‐a făcut vânt înapoi pe șoselele cu
patru benzi proaspăt asfaltate și spălate cu șampon. Mai sesizăm
un lucru în știrile de tip ping‐pong exemplificate mai
sus : dacă pentru titlul „Un japonez omorât de un câine“ ne
este foarte simplu să ne imaginăm consecința – făptașul a
fost prins și închis după gratii, iar apoi, după termenul legal
de 14 zile, s‐a transformat în săpun la fabrica din apropiere,
pentru un titlu de genul „Maidanez ucis cu bestialitate“ – rămânem
în ceață : nimeni nu este tras la răspundere, cu toate
că făptașul a fost depistat.
De aici ajungem la un alt subcapitol al problemei : explica
țiile de ordin psihologic. Putem sta liniștiți : în ciuda avalanșei
de știri despre cruzimi asupra animalelor la posturile
de televiziune românești, nația mioritică nu e nici mai sadică,
nici mai blândă decât altele când vine vorba de necuvântătoare.
Strangulatorul din Boston, de exemplu, un soi de Jack
Spintecătorul în variantă yuppie, care a ucis nu mai puțin de
treisprezece femei, a mărturisit că în copilărie era campion la
tir cu arcul pe ținte mobile alese dintre animalele de companie
ale vecinilor. Ucigașul BTK (de la Bind, Torture and Kill,
„Leagă, Torturează și Ucide“ – pare‐mi‐se), care a terorizat
statul Kansas timp de zece ani, își omora timpul spânzurând
pisici – și asta numai până la frageda vârstă de 14 ani. Recent,
polițiștii și procurorii de peste ocean au înțeles ceva, util nu
doar pentru documentarele de la Animal Planet, și anume că
actele de cruzime asupra animalelor merită toată atenția, întrucât
de multe ori ele sunt primele semne ale unor comportamente
patologice care sfârșesc prin omucideri. FBI‐ul a conchis
chiar într‐un raport recent : criminali și violatori ajung
copiii care n‐au învățat că nu e bine să scoți ochii unui cățel.
Pe la noi, mass‐media sunt atât de însetate după astfel de
știri încât, chiar dacă ar vrea, autoritățile nu le‐ar putea lua
12 13

televiziunilor una dintre jucăriile preferate : pe lângă Elodia
și Fernando, homosexualul de la Caransebeș, nimic nu le place
mai mult decât refrenul popular „Pe mine m‐ai omorât,
da’ cu calu’ ce‐ai avut ?“. În consecință, deși câinii vagabonzi
sunt o problemă națională, știrile despre ei fiind întotdeauna
frumos asezonate cu strigături politico‐electorale, calul
rămâne un adevărat topos jurnalistic : un țăran beat și‐a lovit
calul cu ranga pentru că acesta a refuzat să se urnească
din loc ; un cal bătrân și costeliv a fost abandonat pe un teren
viran de la marginea Capitalei ; un țăran beat (altul !) și‐a
mânat căruța drept între roțile unui jeep : el n‐a pățit nimic,
însă calul a murit ; caii nimănui au fost tratați gratuit la punctul
veterinar din localitate etc., etc. Explicațiile gen FBI nu
prea importă la noi : nu mai stă nimeni să vadă dacă țăranul
beat care a dat cu ranga în cal anul acesta va exersa lovitura
și la anul, pe concubină sau pe vecina de 80 de ani. Efortul
ziarelor în care am citit despre ucigașul BTK sau al canalului
de televiziune care difuzează procese intentate oamenilor
în numele animalelor este acela de a extrage cu tot dinadinsul
o morală : don’t kill (animals) and drive. Nu lipsa
terenului pentru un joc de cuvinte adecvat în limba română
ne frământă pe noi ; „cine fură azi un ou, mâine va fura
un bou“ este o găselniță chiar mai bună decât cea anglo‐saxonă,
ea având deja componenta zoo, profund înrădăcinată
în subconștientul colectiv. Dacă astăzi dăm în cutu‐cutu.ro,
mâine riscăm să ni se viruseze carcasa.
II
Și zeii fac pipi, nu‐i așa ?
D.P.

Căscatul lui Napoleon
„Drumul lui Napoleon e jalonat de stele din piatră, panouri
și diverse monumente care amintesc cele mai mici
fapte și gesturi ale marelui om. La Volone, o placă de piatră
a fost ridicată de un fanatic purtând următoarea inscripție
în dialect provensal : «Eichi lou 5 mars 1815 Napoléon I‐er
p&p [passa et pissa]» (trecu pe aici și pișă).“ 1
Viața lui Napoleon a stimulat imaginația diverșilor excentrici,
dornici să găsească în diversele episoade ale acesteia
materia în care să‐și proiecteze feluritele obsesii. S‐au scris
178 de volume pentru a demonstra că Napoleon era nepotul
lui Ludovic al XIV‐lea, 123 de volume despre cunoștințele
lui de magie neagră, 75 de volume despre abilitățile lui ca
dresor de tigri, 98 de volume despre pasiunea lui, socotită
maladivă, pentru caise, 58 de volume despre castelele de nisip
pe care le‐a construit până la vârsta de 9 ani, 145 de volume
despre iubirea lui juvenilă pentru o portăreasă mustăcioasă,
247 de volume despre presupusele lui amoruri
socratice, 537 de volume despre câinii pe care i‐a mângâiat
măcar o dată în viață, 73 de volume despre cizmele pe care
le‐a purtat pe insula Elba, 475 de volume despre otrava care
1
Dominique de Villepin, Napoleon. Cele o sută de zile sau spiritul de sacrificiu,
Editura Dacia Internațional, Cluj‐Napoca, 2003, p. 70.
17

i‐ar fi adus sfârșitul, 144 de volume despre mâna lui dreaptă,
123 de volume despre mâna lui stângă, 77 de volume despre
forma nasului său, 1 122 de volume despre dimensiunile
membrului său viril, 489 de volume despre disprețul lui
față de femei, 896 de volume despre cunoștințele lui de latină,
45 de volume despre presupusele ordine date de el în
vederea castrării unor preoți spanioli, 114 de volume despre
desenele lui erotice, 53 de volume despre mirosul trupului
său, 32 de volume despre profesorul lui de geografie, 129 de
volume despre culoarea ochilor săi, 4 564 de volume despre
femeile pe care le‐a privit, 10 234 de volume despre femeile
pe care le‐a posedat, 17 volume despre interesul lui pentru
otrăvurile antice, 19 volume despre talismanele pe care
le păstra la piept, 5 volume despre glumele pe care le spunea
soldaților mustăcioși, 3 volume despre glumele pe care le
spunea prinților germani, 23 de volume despre talentele lui
de prezicător, 1 111 volume despre burta lui, 65 de volume
despre dansurile lui favorite, 71 de volume despre bârfele pe
care le răspândea, 144 de volume despre muștarul lui preferat,
187 de interpretări psihanalitice ale relației cu mama, 13
volume despre înjurăturile pe care le folosea cel mai des, iar
succintul nostru inventar lasă neînregistrate alte 123 714 de
volume consacrate tot lui.
Însă printre cele mai ciudate cărți scrise despre el poate
fi socotită, fără nicio îndoială, lucrarea de 542 de pagini
a abatelui Brasqui publicată în anul 1842 cu titlul Fiziologia
aberantă a lui Napoleon Bonaparte, fost Împărat al francezilor.
Pornind de la informații imposibil de verificat, ciudatul abate,
animat de o ură teribilă pentru Napoleon, înșiră o serie
de baliverne cărora încearcă să le dea o aură de științificitate
grație modului aparent impecabil de organizare a cărții și nenumăratelor
și eruditelor note de subsol. Pentru că abatele
Brasqui e meticulos și atent la toate detaliile posibile, ne vom
opri doar asupra celor mai ieșite din comun dintre afirmațiile
sale, lăsându‐le cititorilor curioși plăcerea să descopere
această raritate bibliografică la Biblioteca Sainte Geneviève
din Paris.
Abatele Brasqui ne asigură că Napoleon mânca întotdeauna
cu ochii închiși, mestecând de șapte ori fiecare bucată
de carne și de șase ori fiecare dumicat de pâine. Ura
ouăle, laptele și fasolea, însă adora peștele, brânza și fructele.
Scoicile le dădea întotdeauna câinilor, iar pe soldați îi îndemna
să mănânce mulți cartofi. Dormea doar încălțat cu
cizme, îndesându‐și în urechi două batiste primite în dar din
partea mamei la împlinirea vârstei de 14 ani. Visa numai cai
arabi, tablouri de Giorgione și tunuri umplute cu diamante.
Strănuta o dată pe săptămână, în jurul prânzului. Saliva lui
era acidă și avea mereu o culoare verzuie. Tușea doar când îl
cuprindea certitudinea unei victorii decisive, iar accesul de
tuse dura circa o jumătate de oră. Detesta mirosul trandafirilor
și al crinilor, în schimb era dependent de mirosul de
bălegar, care îi calma crizele de furie. Nu transpira niciodată
și îi ironiza pe cei care se plângeau de necazurile pricinuite
de o sudoare prea abundentă. Râdea în hohote, pălmuindu‐i
din pricina veseliei pe cei aflați prin preajmă (abatele Brasqui
pretinde că l‐ar fi lovit peste față de mai multe ori pe însuși
Talleyrand). Urina din șase în șase ore, urcându‐se în prealabil
pe cal. Când își golea intestinul, ceea ce se întâmpla o dată
la trei zile, cerea să fie ținut de mână de un soldat mustăcios,
care era obligat să‐i spună diferite glume cazone. Se masturba
doar înaintea întâlnirilor cu ambasadorul englez. Nu dedica
prea mult timp coitului, socotind că sunt suficiente treizeci
de secunde pentru a însămânța un pântec fertil (citând
spusele unui medic portughez, abatele Brasqui pretinde că,
18 19

de‐a lungul vieții, Napoleon ar fi avut 1.073 de raporturi sexuale,
niciunul cu o durată mai mare de trei minute). Era
atras de fesele femeilor corpolente, pe care le desena adesea
în caietele lui. Înjura doar în latină, rostind apăsat fiecare silabă.
Își curăța nasul cu un stilet primit de la un cardinal german.
Accepta să fie bărbierit doar de un eunuc negru care
era silit să‐i recite din Virgiliu. Dresa vulpi și papagali, oferindu‐le
drept răsplată decorații austriece. Își masa tâmplele
cu gheață înaintea fiecărei întâlniri cu un literat. Căsca de
șapte ori pe zi. Trăgea pârțuri doar în timpul concertelor de
pian. Sughița la comandă, pentru a‐și manifesta plictiseala.
Își ținea picioarele în cerneală roșie de două ori pe săptămână,
convins că această metodă îl va feri de blesteme.
Abatele Brasqui a mai trăit doar câteva luni după publicarea
cărții despre Napoleon. A fost ucis la Toulon de un bonapartist
fanatic, care i‐a crăpat capul cu un ciocan și apoi i‐a
acoperit trupul cu lături.
C.V.
Cancan de maidan
Popularitatea lui Napoleon este mai mult decât arhicunoscută.
Cu toate acestea, istoria plăcuței comemorative în dialect
provensal, care amintește oricărui trecător curios că acel
loc a fost înnobilat, în 1815, de prezența fizică și de funcțiile
fiziologice ale marelui corsican, ne uimește. Pesemne că acum
două secole indiscreția, curiozitatea morbidă și sămânța de
scandal funcționau la aceiași parametri ca și astăzi. Plăcuțelor
comemorative despre micțiunea lui Bonaparte îi pot corespunde,
fără exagerare, tabloidele mileniului al treilea. Celor
franceze sau provensale, care se succedă firesc muzeificării
jumătății inferioare a corpului lui Napoleon în scopuri patriotico‐turistice,
li se alătură, fără prea mare efort, cele de prin
părțile noastre.
După epoca raționalizării informației jurnalistice, oferită
cu pipeta grație unor foi ca Scânteia, Drapelul Roșu și
Cutezătorii, libertatea presei a atins o culme democratică în
anul 2010, când – aflăm din reclamele televizate întrerupte
uneori și de câte un film artistic – Click ! devine cea mai căutată
gazetă din România, cu peste un milion de cititori fideli, o dată
și jumătate mai mulți decât cititorii celui mai iubit ziar de fotbal,
Gazeta sporturilor, de două ori mai mult decât au Adevărul
sau Jurnalul național, de șase ori mai mult decât Gândul sau
România liberă, de șapte ori mai mult decât revista Capital și –
așa cum era de așteptat – de vreo 30 (treizeci) de ori mai mult
21

decât Dilema veche. Cui se datorează acest succes răsunător,
dacă pornim de la ideea că românilor doar fotbalul le place mai
mult decât politica și numai senzaționalul le place mai mult decât
fotbalul (dacă acestea două din urmă se îmbină fericit, tant
mieux) ? Răspunsul nu presupune eforturi imaginative deosebite.
Rețeta, în ciuda diversității ingredientelor, este ușor de
preparat : un blat principal compus din întrebări existențiale
(de exemplu : „Câștigătoarea de la emisiunea Burlacul este lesbiană
?“) și exclamații emfatice, eventual empatice (de exemplu
: „Andreea Marin plânge în direct de dorul mamei sale !“) ;
o cremă pufoasă, alcătuită din cele mai fierbinți noutăți (de
pildă : „Mihaela Rădulescu : «La 41 de ani arăt grozav.»“) și
cele mai neașteptate revelații (vezi : „Andreea Marin : «Sunt
fundamental diferită de Mihaela Rădulescu.»“), totul asezonat
cu burtieră News alert (de exemplu : „Nepoatele lui
Galeriu : «Nu avem nimic artificial, în afară de păr.»“) și parfumat
cu un inefabil iz de ambiguitate (vezi : „Elan e îndrăgostit
din nou ! Are o iubită de șase luni“) sau cu o persistentă mireasmă
tragică (exemplu : „Cabral, bătut și învinețit la Nisa“).
Și toate acestea doar la categoria „Românești“, fiindcă și rubrica
„Pe glob“ își aduce contribuția substanțială (exemplu : „S‐au
plimbat goi cu roller‐coasterul !“), fără ca „Actualități“ să se lase
mai prejos (exemplu : „Goana după murături în Ungaria“).
Ca să nu mai spunem că aceste titluri sunt preluate dintr‐un
singur număr al cotidianului național ! 1
Când vine vorba despre conținutul știrilor din tabloide,
mulți jurnaliști își pun problema moralității și a dreptului
unor instituții – cum este aceea a unui cotidian național de
asemenea tiraj – de a difuza imagini care conduc la denigrarea
unei persoane, știri care formează gustul publicului,
1
Click !, 7 septembrie 2010.
titluri care nu au o acoperire reală, înregistrări interzise minorilor
etc. Alții cred că, dacă acest gen de jurnalism se practică
și în Vestul civilizat, este musai să aibă succes și la noi,
mai ales dacă uneori – probabil complet accidental – reușesc
să joace cu succes rolul de justițiar. Astfel citim – unde altundeva
decât pe un blog ? – că, dacă din tabloide am aflat
că Andrei Gheorghe se droghează, înseamnă că tabloidele
sunt bune, fiindcă oamenii care le citesc sau despre care se
scrie în ele ajung, pe această cale, să‐și bage mințile în cap.
De ce înșfăcăm mai febril ziarul dacă acesta ne promite
că vom citi ceva despre urina lui Napoleon decât dacă ne
oferă (doar) un fragment din discursul de abdicare ținut de
același împărat ? Unii psihologi cred că această preferință se
datorează nevoii mai mari de emoție decât de informație, iar
alții, că procesul de satisfacere a nevoilor emoționale a fost
definitiv viciat în modernitatea târzie, febrilitatea sentimentelor
luând locul profunzimii. 1
O explicație mai puțin psihologică este însă aceea că – deh,
ale tinereții valuri ! – imaturitatea presei românești este, de fapt,
vinovată pentru propria lipsă de discernământ (și a publicului
doar în consecință) când vine vorba de știri. Pentru că de‐abia
ce și‐a sărbătorit majoratul, fetișcana care este mass‐media din
țara noastră vinde tabloid pe post de quality și în scris, și audio‐vizual.
Adică tratează o știre serioasă cu invitați de scandal,
vrea să servească la fileu, dar nu mai apucă să‐și verifice
sursele, ori se zbate, ca orice tânără speranță, să‐și plătească
creditele, așa că – la îndemnul proaspătului fost ministru de
Finanțe – își ia două joburi : informarea și publicitatea. „Mai
ieftin“ pare să fie întotdeauna un argument bun și o poveste
de succes. Nu trebuie să ne uităm mai departe de televiziunea
1
Vezi, de pildă, Alina Kartman, „Scandalul la români – și circ, și pâine“,
în Semnele timpului, 7 septembrie 2010.
22 23

de garsonieră, în care – vorba Academiei Cațavencu – încap, în
mod paradoxal, două sau chiar trei camere (de luat vederi), cu
invitați anonimi, cu o varietate redusă de știri și programe, cu
o calitate modestă a montajului, pe scurt, cu o tușă amatoristă
și de improvizație. Sentimentul de îngăduință care ne încearcă
la vederea acestor eforturi izolate de a lupta cu sprijinul politic
și parazitismul televiziunilor mari și consacrate devine de‐a
dreptul copleșitor în fața omulețului bun la toate din aceeași
garsonieră, palid, uscățiv și încercănat, care – colac peste pupăză
– mai ajunge și victima justiției, pe care o știm abuzivă
și coruptă. Apoi, senzațional ! Jurnalistul fără pretenții și oferta
lui de știri low cost se transformă într‐o clonă a mai‐marelui
fotbalului românesc, care posedă mai multe automobile
Rolls‐Royce, vrea să fie președinte și dă mulți bani oricărui
român de bună‐credință.
Nevoia fiziologică a lui Napoleon și plăcuța provensală,
teleportate în era mediatică a scrisului pe toate gardurile, ar
fi făcut oameni din mulți. Doar formatul ar fi fost ușor diferit,
în funcție de specific. În cazul audio‐vizualului senzațional,
mersul împăratului ar fi fost prezentat sub formă de foileton,
cu final deschis. În cazul celui mai vândut cotidian național,
știrea ar fi putut fi reluată zilnic, cu variațiuni pe aceeași temă
: titrată ca întrebare retorică sau ca strigătură populară,
apoi transferată de la rubrica „Hot news“, via (în mod previzibil)
„Vedete“ sau (în mod mai puțin previzibil) „Sport“,
spre consacrarea finală, în „Top 10“.
III
Pedagogia
mâțelor
D.P.