“Adevarul despre Handbal” – Nr. 5 - Frh

Publicaţie trimestrială editată de
Federaţia Română de Handbal
Nr. 5 - Aprilie 2012
adev`rul
despre
HANDBAL
La aniversară, 1962 – 2012!
50 de ani de la primul
Oltchim - Gyor 35 - 31!
titlu mondial feminin!
Situaţie unică şi irepetabilă: campioni ai lumii şi la feminin, şi la masculin...
În acest an sărbătorim o
jumătate de secol de la cu ce -
rirea primului titlu mondial
feminin (şi unicul de până
acum) la handbal în 7: Bucureşti,
15 iulie, Stadionul Republicii,
ora 19:00. A fost un
dublu succes, atât prin prisma
medaliile de aur, câştigate de
fetele antrenorului Pilică Po -
pescu, cât şi datorită talentului
nostru organizatoric, apreciat
şi lăudat de cele nouă naţiuni
prezente în competiţie, dar şi
de reprezentanţii Federaţiei
Europene. Şi vă reamintesc că
România organiza în premieră
un eveniment de acest
calibru.
De altfel, la încheierea
Campionatului Mondial, pre -
şe dintele Comisiei Tehnice a
Federaţiei Internaţionale de
Handbal, domnul Emil Hor -
le, a spus următoarele, în alo -
cu ţiunea sa: “Felicit, în primul
rând handbalistele, pentru titlul
câştigat pe merit, apoi
acest public minunat, care
poate fi mândru că handbalul
românesc este astăzi cel mai
bun din lume. În fine, dar nu
în ultimul rând, trebuie să recunosc
că organizatorii s-au
achitat cu brio de sarcini, în
deplin spirit de fair-play – atat
cei din Bucureşti, unde s-a
jucat finala, cât şi cei din
Braşov, Ploieşti şi Sibiu, care
au găzduit meciurile din
fazele preliminare”.
Cuvintele oficialului internaţional,
de apreciere faţă de
handbalul nostru, de România
însăşi, aveau suport, fara
îndoială: cu un an în urmă, în
1961, şi băieţii câştigaseră titlul
mondial, la Campionatul
An bun pentru juniori–
merg la Europene!
Primăvara a venit cu daruri
frumoase şi pentru tinerii
hand balişti de la Centrul Na -
ţional de la Sighişoara – în
urma turneului desfăşurat în
Croaţia, la Dugo Selo, naţio n-
ala de juniori a României a
reuşit calificarea la Campionatul
European ce va avea loc
în Austria, în perioada 12 – 22
iulie, 2012, la Bregenz. “Tricolorii
au avut emoţii, mai ales în
meciul de debut, când puteam
câştiga cu Polonia. Până la ur -
mă a ieşit bine şi ne bucurăm,
aveam nevoie de această performanţă
„, ne spu nea la sosirea
în ţară an tre norul federal Sorin
Toacsen. România a făcut meci
egal cu Polonia, 24-24, a pierdut
la Croaţia, 30-35, campioana
en titre, şi a câştigat în
faţa Geor giei, 56-17. Printre
remarcaţii federalului Toacsen
se numără portarul Ionuţ Ian -
cu, interii Dan Emil Racoţea şi
Ramon Şomlea, extrema stân -
gă Ni cuş or Negru şi pivotul
Adrian Rotaru. Nu trebuie ui -
tat nici staff-ul tehnic, alcătuit
din profesorii Narcis Cîtu şi
Titel Răduţă, din maseurul Ioan
Munteanu şi nu în ultimul rând,
din doctorul Radu Gheorghe.
În Bacău, sportul
este preţuit şi
sprijinit de către
primarul Romeo
Stavarache!
din Germania, acum iată că şi
fetele aveau coroana lumii,
situaţie irepetabilă si unica in
sportul românesc de echipă!
Şi încă ceva: partidul de guvernământ
de atunci, oficialităţile
fiecărui oraş, specialişti,
În mai1996, Zalăul lui
Tadici, pe atunci se numea
Silcotub, câştiga City Cup,
actualmente Challange Cup,
după o dublă teribilă cu nor -
ve giencele de la Gjerpen IF
Skien: 23 – 15 la Zalău şi 19 –
27 la Gjerpen, victorie ro mâ -
nească datorită numărului de
constructori, cu toţii au
muncit cot la cot, fiecare pe
porţiunea lui, pentru ca
terenurile să fie gata la timp,
pentru ca iluminatul, vestiarele,
locaţiile de cazare să
corespundă. Ce vremuri!
gluri mai mare marcat în deplasare.
La 16 ani distanţă,
ardelencele sunt din nou întro
finală de cupă europeană,
EHF, a doua ca importanţă,
după Champions League.
HC Zalău a jucat ambele
partide pe teren propriu, la
Gâscă a ajuns... la doctor!
Centrul de Cercetare
pentru Performanţa Uma -
nă, Facultatea de Educaţie
Fizică şi Sport şi Universitatea
din Piteşti au organizat
competiţia in ter naţională
de proiecte de cercetare
pentru doctoranzi,
Olimpiada Tinerilor Docoranzi,
ediţia a VI, Bra -
şov 9.03.2012. Premiul special al CCPU şi Şcoala doctorală
Transilvania Braşov a fost atribuit handbalistei Nicoleta
Gâscă Alexandrescu, UNEFS Bucureşti, autoarea Tezei Me -
tode complementare de pregătire a jucătoarelor de handbal junioare
Ce nebunie de meci!
Ne-am ridicat din umilinţă,
după golul lui Lekic, marcat
atipic, ce s-a dorit a fi o de -
mon straţie de profesor - fetele
noastre, n-au suportat un
asemenea afront şi au răsturnat
toate calculele hârtiei,
toate previziunile specialiştilor,
tot pesimismul spectatorilor
după o primă repriză
haotică – Nechita şi Curea şiau
amintit cum se marchează
goluri din orice poziţie, Ozel
s-a răzbunat pentru ineficienţa
din primul mitan, iar
Meiroşu, Managarova şi
Brădeanu au fost soldaţii la
propunerea dversarelor de la
CB Alicante, Spania. În pri -
ma întâlnire, zălăuancele au
câştigat lejer, 30 – 20, fă cân -
du-l pe Tdici să exclame: “
Am obţinut o victorie mai
clară decât ne aşteptam. Este
greu de crezut că putem pier -
de calificarea”. Dar bomba era
După mai bine de
50 de ani de activitate
în arenă, mai
întâi ca handbalistă
de mare performan -
ţă, dar şi ca şefă a
sportului constăn -
ţean, Elena Frâncu a
predate ştafeta u nor
colegi mai ti neri.
Rămâne, însă, cu
inima alături de performeri,
aşa cum singură
a declarat într-o
scrisoare tulburătoa -
re, către unul din
mentorii vieţii ei.
locul şi momentul potrivit, cu
lansări ca din tun. Ce Katrine
Lunde, ce Palinger, să vorbim
de Luminiţa Dinu şi Talida
Tolnai. Şi deasupra tuturor a
plutit Vizitiu, handbalista care
a le-a învins pe Haraldsen şi
Palinger la un loc.
Sigur, calificarea se joacă,
dar Vâlcea a demonstrat încă
odată că poate forma, oricând
, o familie, alături de suporterii
din sală, de cei care ascultau
pe la uşi, pentru că
n-au mai prins un tichet, de
toţi românii care iubesc handbalul
de rang înalt.
După 16 ani, HC Zalău joacă din nou o finală
de cupă europeană!
să se producă, oaspetele ju -
când altceva în partida a doua.
Zalăul a pierdut la două
goluri, 24 – 26, iar Tadici a
fost în pragul deznădejdii. A
ajuns, totuşi, în finală, iar adversara
se va alege dintre Lada
Togliatti, Rusia, şi KIF Vejen,
din Danemarca.
Se retrage...

2 >
adev`rul
despre
HANDBAL
Captivi în trecut
Drd. Diana-Luiza Dumitriu, beneficiar al proiectului „Burse Doctorale pentru o Societate Sustenabilă”,
proiect cofinanţat de Uniunea Europeană prin Fondul Social European, Programul Operaţional Sectorial
Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
„La trecutu-ţi mare, mare viitor!”
– un vers definitoriu care
îşi găseşte aplicabilitate inclusiv
în sfera handbalului românesc
actual. Este povara aşteptărilor
care apasă pe umerii antrenorilor
şi sportivilor ori de cate ori
se apropie o competiţie internaţională
majoră. Una dintre
legile nescrise, care pare să
funcţioneze ca un ceas elveţian
la fiecare competiţie internaţională
la care reprezentativele
României participă, este
ancorarea în trecut şi etalarea,
ca într-o expoziţie periodică, a
marilor performanţe mai mult
sau mai puţin prăfuite de trecerea
vremii. Orice competiţie,
orice meci începe cu „antreul”
de statistici şi omagiile aduse
legendelor sportive care au
reuşit de-a lungul anilor să
obţină escaladarea
po diumurilor şi să
atragă admiraţia şi
respectul suporte -
rilor, dar şi al oponenţilor.
Reversul meda -
liei ţine însă de ochelarii de cal
ai inerţiei care pare să pună
stăpânire pe modul în care
publicul larg, dar mai ales jurnaliştii
tind să abordeze fiecare
participare a echipelor româ -
neşti în competiţiile interna -
ţionale. Cei mai mulţi par a fi
captivi în mrejele trecutului sau
în scenarii glorioase bazate şi
ele tot pe marile performanţe
din trecut, iar această fascinaţie
pentru epoca de glorie are drept
consecinţă o oarecare minimizare
a interesului şi analizei
aprofundate a prezentului. Între
magnetismul trecutului şi pro -
iecţiile marilor rezultate într-un
registru definit de constanţa sau
chiar îmbunătăţire progresivă a
performanţelor trecute, se pare
că mulţi uită să mai trăiască
prezentul.
Chiar şi la nivelul acestui
sentiment
de trăire a prezentului prin trecut,
avem de-a face cu o amnezie
parţială, pentru că, dacă
urmărim discursurile dominante
din perioada marilor
competiţii, sesizăm o rememorare
selectivă a performanţelor
deosebite şi o minimizare, dacă
nu o ignorare, a rezultatelor
medii sau a celor slabe. Pornim
deci la drum, cu fiecare meci, cu
fiecare competiţie cu miză, de
la aşteptările cele mai înalte
ataşate acelor repere ale marilor
performanţe. Nu contează cât
timp a trecut de atunci, ce
schim bări s-au produs pe harta
sportivă, care au fost particulari
tăţile şi contextul în care au
fost realizate, care a fost dinamica
ramurii sportive şi a
politicii sportive la nivel local şi
global... E frumos şi, mai ales,
uşor să decupezi cele mai bune
rezultate şi să te amăgeşti că ele
constituie un argument solid
pentru a justifica nivelul aşteptărilor
pe care sportivi şi an tre -
nori se văd presaţi să le atingă.
Avem obligaţia morală să nu
uităm trecutul şi să ne amintim
de marii campioni şi marile
rezultate, însă ar trebui să nu
cădem în capcana nostalgiei, ci,
mai degrabă să rămânem co -
nectaţi la evoluţia lucrurilor şi
la contextul actual în care evo -
luează echipele româneşti. Ma -
rile performanţe trecute nu pot
constitui decât, cel mult, un
model şi un motivator pentru
echipele prezente, însă nu
reprezintă un factor care să
atragă de la sine „un mare viitor”,
pentru că dinamica spor -
tivă, din păcate sau din fericire,
nu urmează o traiectorie ascendentă
şi predictibilă, ci presupune
neprevăzut, schimbări
de poli de putere şi răsturnări
de situaţie. Aşa că, mai
important decât să ne întoarcem
privirea spre performanţele
trecute, este să
ne uităm mai atent la ce
se întâmplă cu pepi ni -
erele de la nivel de juniori, la infrastructură,
la investiţii şi
politici naţionale şi regionale, la
nivelul competiţiei interne, la
profilul antrenorilor etc. înainte
de a vorbi despre aşteptări şi de
a face pronosticuri cu privire la
medalii şi clasamente. Putem
deci să încheiem într-un registru
mai realist, acceptând şi
asumându-ne cel puţin deschiderea
pentru orice rezultat:
„La trecutu-ţi mare”... care viitor?
Deşi am cochetat foarte puţin
timp cu sportul de performanţă,
aproximativ un an şi jumătate de
handbal în cadrul CSS Slobozia în
perioada gimnaziului, am fost permanent
conectată la lumea sportivă,
întrucât toată familia a fost angrenată
în acest domeniu – mama fostă handbalistă,
în prezent profesor de educaţie
fizică şi sport cu specializare handbal,
tatăl antrenor de handbal în Liga
Naţională în Divizia A şi la junioare în cadrul CSS Slobozia,
sora handbalistă în Divizia A şi fostă componentă a loturilor
naţionale de junioare şi tineret, generaţia 1990-
1991, pe scurt o familie în care sportul în general şi
handbalul în mod particular au fost permanent o constantă.
Şefă de promoţie în 2008 a Facultăţii de Ştiinţe Politice
din cadrul SNSPA, specializarea: Sociologie, finalizând ulterior
masteratul de Management şi Comunicare în Afaceri
cu o disertaţie privind relaţia dintre coeziune,
satisfacţie şi performanţă în cadrul echipelor sportive,
sunt în prezent doctorand cu bursă în domeniul Ştiinţelor
Comunicării, având drept componentă de bază a tezei de
doctorat un studiu privind construcţia discursivă a victoriei
şi înfrângerii sportive în cadrul competiţiilor internaţionale
de handbal.
Dincolo de pasiunea pentru lumea sportivă, atât din perspectivă
academică, dar mai ales din cea de simplu spectator,
cea mai mare parte a timpului este dedicată micuţei
Daria (cu siguranţă viitoare sportivă) şi picturii
(http://zenit-art.webs.com/), domeniu pentru care
natura se pare că a fost mai generoasă cu talentul decât
în cazul sportului de performanţă.
Se înfiinţează Liga Profesionistă de Handbal
Va fi mult mai bine pentru toată lumea!
De la prima ediţie de campionat,
desfăşurată în 1959, şi
de la primul titlu naţional,
acordat echipei Cetate Bucur
Progresul Bucureşti, au trecut
mai bine de cinci decenii. Au
fost şi bune, şi rele, iar Federaţia
de specialitate a-ncercat
mereu să perfecţioneze sistemul
competiţional.
La atâţia ani distanţă, se
profilează trecerea la profesionism
a handbalului românesc,
idee care arată, pentru
mulţi, ca o sperietoare. Dar
actele sunt avansate, s-a
obţinut deja avizul Autorităţii
Naţionale pentru Tineret şi
Sport, iar dosarul se află pe
masa judecătorilor, pentru a-
şi da acordul, acesta fiind ultimul
pas al înregistrării Ligii
Profesioniste de Handbal.
Fostul mare internaţional
român, Alexandru Dedu, este
unul din promotorii acestei
idei şi pare foarte cpnvingător,
în explicaţiile sale despre
avantajele acestei noi forme
de organizare. De altfel, Dedu
a fost ales preşedinte interimar,
el urmând să rezolve
toate problemele administrative
până la prima Adunare
Generală oficială.
“Legea existentă nu ne
ajută prea mult, în organizarea
Ligii, este mult prea reestrictivă
pentru cluburile care vor
să se înscrie. Am găsit, însă,
portiţele de rezolvare şi
mergem înainte. Trebuie ştiut
faptul că în noua organizare
avantajele vor fi de partea
echipelor. Vom creea o nouă
imagine handbalului, vom
vinde produsul nostru, iar
beneficiile vor fi pe măsură. Şi
dacă se numeşte Ligă Profesionistă,
e clar că în acest organism
vor lucra numai profesionişti,
care să facă performanţă,
indiferent în ce birou
va lucra. Şi noi vom urma acelaşi
traseu cum au făcut spaniolii
sau portughezii. Om fi
noi balcanici, dar cale de întoarcere
nu mai există. Pentru
primul an, 2012-2013, vom
primi în competiţie şi
cluburile care nu indeplinesc
anumite criterii, dar cu obligaţia
să-şi rezolve problemele
până în returul sezonului.
Oricum, pentru fiecare avem
soluţii şi le vom acorda asistenţă
juridică”.
Cluburile care au fondat
Liga Profesionistă sunt:
Oltchim, HC Zalău, HCM
Roman, HC Dunărea Brăila,
HCM Baia Mare şi CSM
Cetate Deva, la feminin,
HCM Constanţa, Potaissa
Turda şi HC Odorhei, la
masculin. Comitetul de conducere
îl are ca preşedinte pe
Alexandru Dedu, apoi alţi doi
vicepreşedinţi, pe Nicolae
Luca şi Ali Nurhan, şi cinci
membri, Gheorghe Carnariu,
Marian Muntean, Arpad
Csaba Benedek şi Constantin
Flaviu Săsăeac. (I.P.)

Nr. 5 - Aprilie 2012
www.frh.ro
> Oamenii de lânga noi
3
Scrisoare către cel care m-a învăţat să trăiesc frumos în viaţă,
Constantin Pilică Popescu
Handbalului îi datorez ceea ce sunt!
După mai bine de 50 de ani de activitate în arenă, mai întâi ca handbalistă de mare performanţă, dar şi ca şefă a
sportului constănţean, Elena Frâncu a predate ştafeta unor colegi mai tineri. Rămâne, însă, cu inima alături de performeri,
aşa cum singură a declarat într-o scrisoare tulburătoare, către unul din mentorii vieţii ei.
Ceea ce eşti sau ceea ce
ai ajuns datorezi me -
reu celor cu care te-ai
întâlnit în momentul în care ai
spus salut viaţă, am ajuns! Am
avut norocul să întâlnesc mulţi
Gabriel Zugrăvescu şi nu în
ultimul rând, cel care mi-a
marcat viaţa şi m-a învăţat ce
înseamnă profesionalismul,
seriozitatea, responsabilitatea,
empatia, antrenorul emerit
Constantin Popescu. Cu el la
timonă şi cu o echipă cu nume
sonore şi fete entuziaste
(Doina Băicoianu, Simona
Arghir, Rozalia Şoş, Irene
Oancea, Doina Furcoi, Magda
Micloş, Hilde Hrivnea, Elisabeta
Ionescu, Ana Moise,
Cristina Mtzetzerard Petrovici,
ş.a.m.d.) am atins culmile
marii performanţe.
În trei luni de la data preluării
lotului naţional, Timişoara,
iulie 1973, cand marele
secretar general al Federaţiei,
Lucian Grigorescu (excepţia
excepţiilor în administraţia
sportivă), a hotărât preluarea
lotului de către Constantin
Popescu şi Dan Bălăşescu, am
pornit într-o carieră din care
am învăţat enorm. De atunci
am aflat că succesul depinde
21 de ani) s-a produs un clic
şi am crezut în ceea ce mi-aţi
spus, unii spun că am şi reuşit.
Am dormit în prici, ne-am
spălat pe dinţi în lac, am mancat
din conserve, pentru ca
apoi să zburdăm în sălile de
sport. Eram gata pentru marile
meciuri, chiar şi pentru finala
Campionatului Mondial
de la Belgrad, din 15 decembrie,
1973. Am fost în RFG,
în luna noiembrie, era o raritate,
am fost la izvorul de unde
pleacă Dunarea în drumul ei
dar şi ziua mea de naştere.
Secretarul general al Federaţiei
Internaţionale de Handbal
mi-a înmânat un buchet
de flori şi mi-au dedicate
melodia Iarba verde de acasa,
cântată de Tom Jones. Am
dansat împreună, toată echipa
României, cu dumneavoastră,
cu nea Lucică Grigorescu şi
cu toţi românii veniţi să ne
susţină (printre ei se numarau
şi antrenorii Traian Bucolavă
şi nea Lache). Am plecat a
doua zi cu trenul la Belgrad
acelaşi nivel, în treapta administraţiei
sportive: am fost profesor
la Clubul Sportiv Şcolar
1, 17 ani, după care am condus
Direcţia Judeţeană pentru
Tineret şi Sport Constanţa,
timp de 27 de ani.
înseamnă diferenţa - îl avem
pe Cristi Gaţu.
Sportul a fost familia mea.
Astăzi mă despart cu greu de
ea, dar rămân a voastră. Eu am
fost doar un administrator,
această distincţie este prea
oameni de valoare, întâi
mama, tatăl meu, profesorii
din şcoală şi apoi pe antrenorii
mei. La 14 ani eram în clasa a
7-a, 1.70 m, un copil sănătos,
vesel şi dispus mereu să se
joace. M-au dus la handbal,
primul antrenor Traian Bucovală.
Repede am ajuns în loturile
naţionale trecând prin
mâna unor monştri sacri ai
handbalului românesc -
Arthur Hoffman (are acum
90 de ani), Ioan Bota, Valeriu
Gogâldan, Dan Bălăşescu,
de cât investeşti şi de ce fel de
oameni te înconjoară. Tot în
acel an am ajuns în Vârful
Omul. Era primul antrenament
în Poiana Braşov, al lotului
naţional de handbal, şi
un criteriu natural al selecţiei.
Cine ajunge acolo, sus, acela
reuşeşte! Vă mai amintiţi dom’
profesor că eu, Simona şi Ioli
am fost printre primele, mi-aţi
spus atunci că sunt o tânără
destoinică şi că aveţi încredere
că voi ajunge un bun profesor.
În mintea mea tânără (aveam
spre Europa... am rămas cu
convingerea că atunci când iţi
place ceea ce faci, atunci
înseamnă că ţi-ai ales bine
meseria.
În ziua de 13 decembrie,
1973, când la Negotin-Iugoslavia
am învins Ungaria, În
Campionatul Mondial, prin
golul marcat de Magda Miclos,
împlineam 21 de ani. Tot
atunci a avut loc un banchet
mare, cu opt ţări participante,
în care am sarbatorit calificarea
în finala Mondialului,
pentru marea finală. Cristian
Ţopescu era psihoterapeutul
nostru şi ne dădea încrederea
că putem câştiga. N-am reuşit,
n-au vrut nici arbitrii, dar întro
sală mare de 15.000 de
locuri, sub bagheta dumneavoastră,
am smuls un egal la
pauză, 7 – 7, dar am pierdut în
prelungiri, la două goluri
diferenţă. N-a fost treapta I,
dar a fost locul doi şi asta mia
marcat toată viaţa. Am
ramas în linia a doua a handbalului
românesc şi apoi, la
După 40 de ani de muncă
mă retrag cu satisfacţia că pot
spune oricărui tânăr că datorez
handbalului totul, inclusiv
existenţa mea!
Vă mulţumesc domnule
profesor!
Cu dragoste şi deosebit
respect,
Elena Frâncu
Nota: Vreau să spun celor
care încă nu ştiu că lui Cristian
Gaţu, noi cei multi din
handbal, îi datorăm enorm. Să
încerce fiecare sa vadă unde
sunt celelalte jocuri sportive,
în aceşti 20 de ani, si de ce noi
handbalul reprezentăm ceva
pe plan mondial. Acest ceva
mult pentru mine, având în
vedere că nu am fost prezentă
ca sportivă la Jocurile Olim -
pice. Dar astăzi vă mulţumesc
că mă consideraţi membră a
familiei olimpice… Acest
lucru este greu de înţeles pentru
cei care nu au transpirat
niciodată pe un teren de sport
şi pentru cei care au vrut să
iasă în faţă şi să se impună deşi
nu au fost aplaudaţi niciodată.
Mă simt un om norocos că
v-am întâlnit pe voi toţi. Miam
dat seama că nu datorez
nimic muncii mele, ci muncii
voastre, pentru că sunteţi performanţi.
Pe Elena Frâncu nu
aţi pierdut-o, e doar la o
predare de ştafetă.

4 > LNF
adev`rul
despre
HANDBAL
Zăpada şi gerul au crescut natalitatea!
Începutul lui 2012, dar şi al
campionatului intern, a fost
marcat de fenomene meteorologice
deosebite. Zăpada,
gerul şi viscolul au fost, preţ de
câteva săptămâni, stăpâni
peste toată România, paralizând
aproape toate activităţile
curente. Unii spun că a fost
mai rău ca în 1954 şi tindem
să credem, în urma imaginilor
televizate, a relatărilor din
presa românească.
Liga Naţională de handbal
a fost şi ea perturbată, iar
meciurile amânate s-au
aglomerat acum, multe dintre
echipe plângându-se că trebuie
să joace din două în două
zile. Despre performanţa în
sine, nimic special nici în acest
an, poate doar revirimentul
formaţiei HC Zalău, nu
numai prin locul secund pe
care îl ocupă, ci şi prin jocul
prestat de Valeria Beşe şi
colegele sale. În rest, Oltchim
a ajuns la borna 14 (ora când
am scris materialul) fără să
aibă vreo înfrângere. Cu toate
acestea, campioana noastră a
arătat slabiciuni, dacă ne
gândim la insatisfacţiile din
cupele europene sau de la
naţională. Se simt absenţele
Cristinei Neagu, a Paulei Ungureanu,
a Ionelei Stanca. Din
vara trecută şi Steluţa Luca a
renunţat, a plecat şi Valeria
Beşe, iar după sărbătorile de
iarnă Melinda Geiger şi Roxana
Han au fost si ele disponibilizate.
La capitolul Greşeli fatale
repetate, Corona Braşov a
comis o nouă eroare, care o
poate costa chiar participarea
în cupele europene. La meciul
de sub Tâmpa, împotriva
grupării din Bacău, an tre -
noarea Mariana Târcă a
prezentat pe foaia de joc mai
multe junioare decât prevede
Regulamentul de competiţie.
Braşovencele au câştigat detaşat
întâlnirea, dar la câteva
zile, oficialii din Bacău au sesizat
abaterea, iar Federaţia a
trecut rapid la sancţiuni: Corona
a pierdut cu 0 – 10, la
care s-a mai adăugat şi o penalizare
de un punct, pentru
nerespectarea cerinţelor de
vârstă. Cu cele trei puncte
minus, Braşovul a rămas doar
cu o singură şansă să mai
prindă Europa: caştigarea
Cupei României sau cel puţin
accederea în finala acestei
competiţii, alături de una din
participantele în Liga Campionilor.
Să ne aducem aminte
că formaţia braşoveană mai
are o astfel de experienţă
tristă, în ediţiile precedente de
campionat, fiind depunctată
pentru aceeaşi greşeală de alcătuire
a foii de joc. No comment!
În privinţa disciplinei, pe
agenda comisiilor de judecată
regăsim cam aceleaşi nume de
antrenori, care încearcă să-şi
facă dreptate singuri, în faţa
arbitrilor, cu vorbă...mai
apăsată, cu ameninţări şi chiar
cu gesturi specifice. Nu lipsesc
de pe listă Gheorghe Tadici,
care a declarat el însuşi că a
stabilit recordul în materie
(patru etape suspendare şi
1000 RON amendă), Marian
Munteanu, şi Vasile Mărgulescu.
Nu mai comentăm
comportamentul nesportiv al
celor din teren, cu astfel de exemple
în faţă, nici nu avem
pretenţii de fair-play.
Time-out…
de făcut
copii!
Ada Moldovan a decis, cu
un an în urmă, să-şi ia un
time-out mai prelungit, în
ideea împlinirii unui vis al
familiei: naşterea unui copil.
Eveniment s-a petrecut în
luna februarie a acestui an şi
Ada recunoaşte că abia acum
este o femeie fericită şi împlinită.
“Copilaşul meu este tot ce
mi se putea întâmpla mai frumos
pe lume. Am născut normal
şi suntem sănătoşi
amândoi. I-am pus numele
Raul şi este un mâncăcios,
Anul 2010, decembrie,
Campionatul European din
Danemarca şi Norvegia: minutul
45 al meciului România
– Croaţia, portarul nostru
Paula Ungureanu sare să
blocheze o minge, dar aterizează
greşit şi genunchiul piciorului
drept îi fuge într-o
parte. Cade ca fulgerată şi
strigă a deznădejde: pentru ea,
competiţia luase sfârşit în acel
moment. A fost diagnosticată
ulterior cu ruptură de ligamente
încrucişate, punctul
vulnerabil al handbaliştilor, un
fel de călcâi al lui Ahile, celebrul
erou din mitologia
greacă.
“A fost un meci de coşmar:
în prima repriză am primit o
minge în plină figură şi preţ
ceva de speriat! La naştere
avea doar 3,5 kg, probabil că
vrea să compenseze. În ceea ce
priveste revenirea mea în
teren, de la 1 aprilie vreau să
reîncep pregătirea fizică. Nu
este o păcăleală, sunt ambiţioasă,
ştiţi bine. Pentru
echipa mea mă bucur de
sosirea antrenorului Ioan
Băban. A ştiut, în scurt timp,
Dumnezeu mi-a
programat viaţa!
de câteva secunde am fost
knockout. Apoi a venit acel
fatidic minut 45 sau 46 – am
sărit, am făcut şpagatul în aer,
să parez, dar am căzut prost. Şi
totuşi, din acea zi cred că
Dumnezeu mi-a făcut program:
am făcut operaţie, m-
am recuperat perfect, iar în
iunie, când eram gata să reîncep,
am aflat că sunt însărcinată.
Recunosc că mi-am
dorit asta, familiei mele îi
lipsea esenţa. Acum (februarie,
2012, n.n.), Paul Ioan,
copilaşul meu, are 4 săptămâni
şi eu sunt perfect sănătoasă.
Încă sunt acasă, la Braşov, dar
din martie, chiar din prima zi,
am să plec spre Vâlcea, să mă
apuc de pregătirea fizică. Nu
spun că nu va fi greu, mai ales
să creeze o adevărată familie
în vestiar, asta înseamnă foarte
mult. Sigur că mă gândesc şi
la Jocurile Olimpice, dar nu
ştiu ce formă voi avea atunci.
Este normal ca la Londra să
plece cele mai în formă jucătoare”,
a încheiat Ada, care în
2009 a fost declarată cea mai
bună marcatoare din Liga
Natională.
fizic, dar am o motivaţie mai
presus de orice câştig material
– fiul meu! Vreau ca el să vină
la sală şi să-şi vadă mama în
plină formă, altfel mă las. Şi
încă ceva, anunţ şi pe această
cale că vreau să merg la
Olimpiadă, iar eu când îmi
pun în cap ceva, aşa se şi întâmplă.
Am încredere şi în
Dumnezeu, dacă tot mi-a
programat viaţa în ultimii ani,
trebuie să mă ajute să redevin
ceea ce am fost”, ne-a spus
proaspăta mămică.
Luminiţa
Huţupan,
la trântă cu
handbalul!
După aproape trei ani (32
de luni), portarul Oltchimului
şi al naţionalei României, Luminiţa
Huţupan, şi-a făcut
reintrarea sub luminile rampei,
dorind să ne demonstreze
şi să-şi demonstreze, dacă mai
era nevoie, că handbalul pentru
ea este un mod de viaţă.
La meciul Oltchim – HCM
Baia Mare, din 14 ianuarie,
2012, Luminiţa a intrat în
poartă, preţ de 25 de minute,
contribuind decisiv la victoria
echipei sale, scor 46 – 23.
A fost un (re)debut fericit,
oamenii au aplaudat-o, iar
Radu Voina, antrenorul ei, s-a
şi gândit la faptul că va fi sprijinit
şi la naţională, de fosta sa
antrenoare secundă. Firesc,
Huţupan a reintrat şi în circuitul
Ligii Campionilor ,
Sunt gravidă, dar mă
tratez!
Ştiţi bine, eram gravidă în
luna a 3-a, când am jucat în
Liga Campionilor, la Vâlcea,
împotriva lui Itxako. Atunci
am şi anunţat sarcina mea şi
faptul că nu voi pleca în
Brazilia, la Campionatul
Mondial. Şi chiar dacă n-am
mai intrat în teren, dar mobilitatea
tot mi-am pastrat-o.
Am un preparator fizic, cu
care lucrez de patru ori pe
săptămână. Sarcina a ajuns la
6 luni (data la care am discutat
telefonic, n.n.), dar nu este
nicio schimbare în regimul
meu alimentar, n-am pofte
extravagante, totul este ok.
Oricum, mi-am propus să
încep în forţă ediţia viitoare
de campionat. (I.P.)
unde Oltchim se mai luptă,
încă, pentru un loc în semifinalele
competiţiei. Au fost
doua victorii mari pentru vâlcence,
cu Krim în deplasare şi
cu Metz acasă, după care a
venit furtuna – Oltchim a fost
umilită de Buducnost, chiar în
Zăvoi, iar în deplasarea de la
Metz, româncele abia au prins
un punct. Toată echipa a jucat
prost, inclusiv Luminiţa. Din
surse confidenţiale, am aflat că
portarul abia revenit a ajuns repede
la capătul puterilor, nu
numai psihice, dar şi fizice.
„Este clar, nu mă mai ţin balamalele
şi nu vreau să mai încurc
lumea. Abia aştept să se termine
acest campionat, sper să
rezist”, s-a confesat Luminiţa
acelei personae apropiate.
Selecţionerul Radu Voina a
anunţat, de altfel, că în campania
de calificare la
Olimpiadă Luminiţa nu se
regăseşte printre tricolore, la
fel ca şi Carmen Amariei şi
Cristina Vărzaru. Eforturile
Luminiţei, la cei 41 de ani ai
săi, sunt demne de toată lauda,
iar faptul că însăşi jucătoarea
şi-a recunoscut limitele, ne
face să o apreciem şi mai mult.

Nr. 5 - Aprilie 2012
www.frh.ro
> LNF
5
Luminiţa Huţupan Dinu:
Mai vreau un copil!
În Liga Naţională feminină
sunt câteva handbaliste trecute
de 35 de ani, pe care
vârsta nu le împiedică nici
acum să intre pe teren şi să-şi
ajute echipa. Pe primul loc, în
acest inedit clasament, se află
Luminiţa Huţupan Dinu,
por tarul Oltchimului şi al
naţionalei de senioare, născută
în 1971, urmată de Alina Ţurcaş,
Jolidon, născută în 1972,
Codruţa Zavragiu, CSM Plo -
ieşti, Georgeta Gureşoaie, CSM
Bucureşti, şi Maria Vlăsceanu,
SCM Craiova, toate trei născute
în 1974. Răspunzând la
câteva întrebări, despre acest
subiect, Huţupan a fost chiar
un pic iritată, că-i aduc aminte
de vârstă. Probabil că şi celelalte
handbaliste se simt bine
şi mai pot face faţă rigorilor
Ligii Naţionale.
Rep. Luminiţa, vreau să-ţi
spun că dintre toate jucătoarele
din Liga Naţională.
Tu eşti...
Luminiţa Huţupan: Cea
mai în vârstă, vreţi să spuneţi...
Aşa o fi, dar eu nu simt anii.
Am fost învăţată de mică să
muncesc şi tot ce-am obţinut
până acum a fost numai şi
numai cu trudă, multă trudă
Rep. Este totuşi o vârstă,
Luminiţa, cum răspunde otganismul,
eşti sănătoasă?
Luminiţa Huţupan: Sunt
sănătoasă, chiar foarte sănătoasă
şi chiar dacă am avut
ceva probleme, am strâns din
dinţi şi am mers mai departe
Rep. Cine te-a convins să
revii în poartă?
Luminiţa Huţupan: Finanţatorul
Oltchimului, domnul
Constantin Roibu, mi-a
spus că trebuie să ajut echipa
să câştige Liga Campionilor.
Am cântărit mult decizia şi
m-am decis să mă întorc. Pentru
mine este o luptă în plus şi
pentru faptul că nu vreau să
mă fac de râs şi să-l dezamăgesc
pe domnul Roibu
Rep. Şi pentru că tot vorbeai
de Champions League,
vă aşteaptă meciuri grele cu
Gyor...
Luminiţa Huţupan: Din
păcate, nici la naţională nu
prea a mers jocul, în meciul
din Serbia. Aşteptăm ca toate
fetele să se întoarcă la Vâlcea
şi să ne-apucăm serios de treabă.
Trebuie să punem accentul
mai mare pe apărare, în
faţa unguroaicelor. Dacă pe
semicercul nostru ne mobilizăm
şi nu le lăsam spaţii de
aruncare, în atac o scoatem
noi, stânga, dreapta. E o nouă
oportunitate şi nu trebuie
ratată
Rep. Şi ce crezi, ajung tricolorele
la Londra, la Jocurile
Olimpice?
Luminiţa Huţupan: Cu o
singură condiţie, să înţeleagă
că Olimpiada este un fel de
apogeu al carierei. Nicio altă
competiţie nu se compară cu
aceste jocuri, mă refer la atmosferă,
la emoţii, la afluenţa
de spectatori şi de turişti, la
parfumul celor cinci cercuri, ca
să mă exprim plastic. Eu am
fost la Sydney şi la Beijing şi
ştiu ce momente am trăit
Rep. Dar ce şanse avem la
baraj?
Luminiţa Huţupan: Toate
şansele – mergem la Lyon,
batem Franţa în primul meci
şi gata, am rupt gura târgului.
Dacă ţi-e frică, mai bine nu te
prezinţi. Cum să joci cu
Muntenegru, după ce ai luat
bătaie de la Franţa, cu ce
moral? Şi chiar dacă nu mai
fac parte din lot, nici ca jucătoare
şi nici ca antrenor secund,
am să le ţin pumnii să
meargă la Londra. Sunt handbaliste
tinere, unele dintre ele,
altele cu experienţă, dar şi
unele, şi altele au valoare şi
merită această satisfacţie.
Rep. Ce planuri de perspectivă
ai?
Luminiţa Huţupan: Să mai
fac un copil, cât de curând.!
Vreau ca fetiţa mea, Ştefania,
să aibă un frăţior sau o surioară,
iubeşte aşa de mult
copiii... Şi încă ceva, ru n-am
avut condiţii aşa de bune în
copilărie, dar Dumnezeu mi-a
dat, până la urmă, tot ce miam
dorit, de ce să nu-mi
măresc familia?
Să ne lăudăm cu...
La plăcinte înainte...
Handbalista Nicoleta
Alexandrescu, fostă Gâscă,
este una din puţinele sportive
care au îmbinat cum nu se
poate mai bine sportul de performanţă
din teren cu ridicarea
nivelului de cunoştinţe
din bănci. De ani, buni,
Alexandrescu participa la
toate Cursurile Internaţionale
de Antrenori, pe bani proprii,
indiferent de ţara unde sunt
organizate. Mai nou, viitoarea
antrenoare pregăteşte şi Teza
de Doctorat în Sport, din care
spicuim câteva rânduri de început:
Scopul demersului nostru
ştiinţific este de a crea un sistem
de pregătire complementară,
specific handbalului, cu
finalitate asupra modernizării
şi creşterii eficienţei antrenamentului,
care să asigure totodată
actualizarea lui. Dorim să
oferim unele perspective interesante
de acţionare în confruntarea
cu provocările
prezente în handbalul modern.
Menţionăm importanţa
adaptării metodelor clasice de
antrenament la tendinţele din
handbalul modern. Dar şi importanţa
diversificării lor şi
creşterii atractivităţii şedinţelor
de instruire, pentru ca
juniorul de astăzi să ajungă să
vadă în practicarea jocului de
handbal un mod plăcut de a
petrecere timpul liber şi, de ce
nu, o oportunitate de a realizaperformanţe.Obiectivele
urmărite cu prioritate vor fi
orientate spre dezvoltarea
componentelor coordinative, a
psihomotricităţii şi supleţii.
Dorim să găsim acele mijloace
care să rezolve decalajele comentate
mai sus între handbalul
autohton şi cel
internaţional.
Nicoleta Alexandrescu are
32 de ani şi evoluează la
echipa de Ligă Naţională
CSM Ploieşti. A mai evoluat
la Oltchim Rm Vâlcea, Rulmentul
Braşov, Rapid Bucureşti
şi HCM Buzău.
Bacăul este printre puţinele
oraşe din România care are
handbal la toate nivelurile. Cei
care finanţează această activitate
aşteaptă, fireşte, şi rezultate,
mai ales că eforturile
financiare sunt destul de mari,
iar condiţiile creeate rivalizează
cu ale oricăror grupări
din Liga Naţională.
Şi dacă echipele de băieţi
sunt, de regulă, cele mai bune,
în ligile unde activează )locul
2 în Liga Naţională, locul 1 în
Divizia A şi tot prima poziţie
la Juniori 1), în schimb, la fete,
rezultatele sunt cu mult sub
aşteptări, ba pe alocuri dezastruoase.:
în Liga Naţională
CSM 2010 se află pe penultimul
loc, în Divizia A, Ştiinţa
se află pe locul 8, din 12, iar la
Junioare 1, CSŞ Bacău ocupă
locul 6, din tot atâtea participante
în serie.
Inadmisibil şi de neînţeles
comportamentul celor ce se
află în acest fenomen, mai ales
că Bacăul a avut, întotdeauna,
tradiţie în handbalul feminin,
nicidecum în cel masculin. Să
ne-amintim că Ştiinţa Bacău
are 9 titluri de campioană na -
ţio nală şi 5 Cupe ale Ro mâ -
niei, practic a dominat
se mi cercul din 1978 (cuplul de
antrenori era format din Eugen
Bartha şi Alexandru Mengoni)
şi până în 1987, cu o nouă
zvâcnire în ediţia 1991 – 1992)
Pe bancă se aflau Ale xandru
Mengoni şi Eugen Cucu).
E mult, e puţin, nu ştim,
însă trebuie să mai adăugăm şi
faptul că Ştiinţa Bucureşti se
numără printre puţinele formaţii
româneşti câştigătoare
de cupe europene: în 1989,
studentele băcăuane au triumfat
în Cupa Cupelor. Iată
echipa care a scris istorie internaţională,
acum peste 20 de
ani: Ioana Vasilca, Angela
Brânduşoiu, Gabriela Antoneanu,
Adriana Popa, Lidia
Butnăraşu, Filofteia Danilof,
Laurica Lunca, Elena Ciubotaru,
Eva Darvaş, Geprgeta
Cervenciuc, Marilena Petrea,
Emilia Luca, Eugenia Jitaru şi
Ionela Ţurloi. Antrenori,
Mihai Pintea şi Costel Petrea.
De altfel, Bacăul a crescut
multe handbaliste de valoare,
iar pe lângă cele câteva din
formaţia amintită mai sus
(Lidia Butnăraşu, Laurica
Lunca Lupşor, Emilia Luca),
trebuie să le mai amintim pe
Gabriela Antoneanu, Steluţa
Luca şi Narcisa Lecuşanu,
nume de referinţă din handbalul
românesc.
Acum, băcăuanii ar fi
mulţumiţi daca echipa lor din
Liga Naţională s-ar salva de la
retrogradare, nicidecum nu
viseaza la un titlu sau la vreo
participare în cupele europene.
S-au pierdut puncte
importante, până acum, s-a
tratat participarea în Liga
Naţională cu prea puţină responsabilitate.
Dacă s-ar fi
făcut un plan, o strategie unde
şi cu cine se pot câştiga
puncte, dar cel mai important,
daca handbalistele s-ar fi angajat
la luptă cu trup şi suflet,
poate că altele ar fi fost rezultatele.
În ziua de azi nu mai putem
vorbi de patriotism, că este un
cuvânt perimat, iar tinere cu
sau fără experienţă vin la negociere
pentru salarii de de
mii de euro, fără să-şi asume
răspunderi în cazul contraperformanţelor.
În ce lume trăim? (I.P.)

6 > Campionatul Mondial de senioare
adev`rul
despre
HANDBAL
Brazilia, ţara unde ni s-a şters memoria!
A trecut ceva vreme de la
eşecul naţionalei de senioare
la Campionatul Mondial din
Brazilia. Sigur, ne surprinde
locul 13 ocupat de tricolore,
dar mai mult ne-a bulversat
jocul slab practicat de Vărzaru
şi compania, lipsa de angajament
şi determinare, atât în
întâlnirile din grupă, cât şi în
optimile de finală. Practic,
România a obţinut două victorii,
cu Tunisia (30-28) şi cu
Cuba (33-27), un meci egal
(28-28 cu Japonia), şi trei înfrângeri,
una mai usturătoare
decât cealaltă (28-33 cu
Brazilia, 20-39 cu Franţa, ambele
în faza de dubut, şi 27-28
cu Croaţia, în meci decisiv de
calificare în optimi).
Partea plină a paharului ne
arată că ar trebui să ne bucurăm
într-un fel, dacă ne
gândim că locul 13, în clasamentul
final, este peste poziţia
Germaniei, locul 17, sau a
Olandei, locul 15, dar sub cel
al naţionalelor Braziliei, 5,
Angolei, 8, Coreii de Sud, 11,
sau Islandei, 12. Şi dacă mai
punem la socoteală că selecţionata
Ungariei, una din
cele mai titrate ale Europei,
nici nu s-a calificat la acest
Turneu Final din Brazilia,
atunci ar fi trebuit să avem un
motiv în plus de bucurie.
Doar că lucrurile nu le
puteam judeca aşa – generaţia
actuală, credeam noi, era capabilă,
incă, de mari performanţe,
nu se împlinise, încă.
Atmosfera din jurul fetelor
era una bună, optimistă, poate
mai mult ca niciodată, iar la
ultima conferinţă de presă de
acasă, căpitanul Cristina
Vărzaru promitea multă abnegaţie,
în lupta pentru o
medalie.
Locul 13 nu este în preajma
podiumului!
Au fost momente în care
nu mai ştiam să ne-apărăm, să
atacăm, să pasăm, să ţinem de
minge, de parcă memoria near
fi fost ştearsă: înfrângerea
cu Franţa, 20-39, a fost umilitoare,
iar necalificarea în faţa
Croaţiei ne-a spulberat şi ultima
brumă de speranţă. Sărbătorile
de iarnă au fost mai
reci ca niciodată, iar colindele
au răsunat mai răguşit... Pe
uliţele dintre stele a fost tristeţe,
mare tristeţe!
Interviuri, declaraţii, bliţuri,
emisiuni...fiecare din cei implicaţi
a comentat în fel şi
chip. Nu punem sub lupă cuvintele
nimănui, chiar dacă
am avea şi noi ceva nedumeriri,
dar vrem să credem
că tricolorele au consultat
dicţionarul şi au aflat censeamnă
abnegaţie şi vor
folosi sensul cu adevărat, în
turneul de calificare la
Olimpiadă. Acolo chiar că e
nevoie să-şi dea viaţa pe semicerc,
în grupă cu Franţa,
Macedonia şi Japonia, turneu
care va avea loc în perioada 25
– 27 mai, lângă Turnul Eiffel,
şi în urma căruia se vor califica
primele două clasate.
Cum s-a văzut eşecul din teren
Adina Fiera
Mi-am propus să nu plâng
azi (după partida cu Croaţia,
n.n.), decât de fericirea calificării.
Poate în alţi ani vom
aduce românilor bucuriile pe
care ni le-am propus. Să ne
ierte fanii că i-am dezamăgit,
vor mai veni şi alte Mondiale.
Nu ne-am gândit ce va urma,
pentru că eram pregătite să
câştigăm.
Carmen Amariei
Îmi pare rău pentru suporteri,
pentru toţi cei care ne-au
fost alături, mai ales la greu.
Sper că nu le-am stricat foarte
mult sărbătorile... E un lucru
pozitiv acest turneu preolimpic.
Nu ne-am dorit să ne
calificăm cu noroc, dar asta
înseamnă că Dumnezeu e cu
noi. Trebuie să profităm de
orice şansa.
Aurelia Brădeanu
Mi-e foarte greu să spun ce
s-a întâmplat. Foartă multă
lume a avut speranţe în noi şi
a fostdezamăgită, dar trebuie
să mergem mai departe. Ni s-
a mai întins o mână pentru
Jocurile Olimpice, acum trebuie
să profităm la maxim.
Carmen Cartaş
Poate că în alte dăţi să fi
fost un vestiar ceva mai divizat,
dar de data aceasta totul
a fost excelent. Am vorbit
mult între noi, cu psihologul,
n-am descoperit vreo cauza a
acestui eşec. Poate doar faptul
că am fost mai tensionate ca
de obicei, înaintea meciurilor.
Nu ne-a ieşit cum am vrut şi
am fost toate dezamăgite.
Vrem calificarea la Olim -
piadă, doar aşa ne-am reabilita
în faţa iubitorilor de
handbal de la noi.
Radu Voina
Nu e important un om, o
demisie... Important e ce se
mai poate face, dacă se mai
poate face ceva, pentru ca
această echipă să mai existe.
Mai participăm la o calificare,
va fi foarte greu, să sperăm că
vom mai fi capabili să
ajungem la Olimpiadă.
...Şi din afara lui
Vă prezentăm mai jos
părerile unor handbaliste care
au urmărit Mondialul de
acasă, din faţa televizorului. În
condiţii normale, aceste fete
ar fi făcut, cu siguranţă, parte
din lotul deplasat în Ţara
Cafelei, ba chiar aş putea
spune că şi rezultatele ar fi
fost cu totul altele, dar ele au
lipsit din motive absolut
obiective: Cristina Neagu este
accidentată de mai bine de un
an; Paula Ungureanu era
aproape să nască, la ora Mondialului,
la fel ca şi Ada
Moldovan, iar Ionela Stanca
avea o sarcină de trei luni, la
ora când tricolorele urcau în
avionul de Sao Paulo. Iată declaraţiile
celor patru handbaliste.
Cristina Neagu
Îmi pare tare rău pentru
fete şi nu ştiu ce să zic. Nu a
existat motivaţie la primele
partide, decat la cel cu
Croaţia, dar a fost prea târziu.
Mondialul din Brazilia a început
prost pentru noi şi s-a
terminat şi mai prost. Sigur,
fiecare componentă a lotului
şi-a dorit altceva, dar a ieşit
ce-a ieşit... Urmează calificările
la Olimpiadă şi cred că
un deznodământ fericit depinde
doar de jocul nostru şi
nu de numele adversarelor.
Paula Ungureanu
Nu ştiu ce s-a întâmplat în
Brazilia, nu pot să-mi dau cu
părerea. Vreau să spun doar că
valoare avem, suntem peste
toate echipele cu care vom
juca în barajul de calificare la
Olimpiadă. Eu am încredere
în fete, e foarte importantă
încrederea în forţele proprii.
Şi cred că şi rezultatele
Oltchimului în Liga Campionilor
contează pentru
moralul tricolorelor.
Ionela Stanca
Am suferit mult acasă, în
faţa televizorului. Din păcate,
n-a fost să fie, nu s-a legat
aproape nimic. Doamne-ajută
pentru calificarea la Jocurile
Olimpice. Fetele merită să
ajungă la Londra, ştiu cât de
mult muncesc.
Ada Moldovan
Nici nu mă gândeam că nu
vom câştiga o medalie, nu ştiu
ce explicaţii să dau. Se pare că
lipsa din teren a Cristinei
Neagu a cântărit enorm! De
altfel, la Campionatul European
din 2010 Cristina ne-a
tras după ea, până la medalia
de bronz. Faţă de echipa de la
Europene, aici, în Brazilia, au
fost destule absenţe şi iată cât
de mult au contat. (I.P.)
Un an de coşmar, de care am şi uitat!
Sunt puternică!
Mi-e dor de Cristina Neagu, de jocul ei încântător, de plutirile
ei, de trasoarele ei spre poartă şi chiar de zâmbetu-i fermecător.
Am sunat-o prin ianuarie, am vrut să ştiu totul despre
ea, la-nceput de an, să-i simt tonusul, tradus în optimism.
Rep: Cristina, care este starea ta medicală acum?
Cristina Neagu: La ultimul control efectuat în America, la
medicul care m-a operat, mi s-a spus ca în trei luni, maxim în
cinci, voi fi la capacitatea maximă. Oricum, la întai aprilie voi
începe antrenamentele, sunt refăcută cam 70%
Rep. Ai ajuns în vârful lumii handbalistice mondiale şi chiar
atunci te-ai hotărât să te operezi...
Cristina Neagu: Am tot amânat intervenţia, ascultam în
stânga şi-n dreapta tot felul de sfaturi, nu toţi credeau în gravitatea
diagnosticului, dar numai eu ştiam cu ce dureri jucam.
Mi-a fost greu să renunţ, dar am făcut bine. Dacă mai întârziam
mult, puteam să spun adio handbalului.
Rep. Dar cine a avut impresia că minţi?
Cristina Neagu: Ce rost mai are acum să vorbesc? Pot să
spun doar aşa, la modul general, că adulţii care ne-nconjoară
sunt mai băţoşi, mai mândri, chiar mai iresponsabili decât noi,
tinerii cu mintea mai zburătoare, iar rezultatele acestei
neînţelegeri sunt dezastruoase
Rep. Şi după operaţie, când s-a dovedit că ai dreptate?
Cristina Neagu: Staţi liniştit, răutăţile au continuat, au găsit
alte motive. Şi ceea ce m-a durut cel mai tare, este faptul că şi
dinspre Federaţie au venit câteva vorbe nelalocul lor. Chiar şi
când am devenit cea mai bună jucătoare a lumii, eu am rămas
tot acea modestă Cristina Neagu. Poate se impunea un pic mai
mult respect şi încredere faţă de această recunoaştere mondială,
dar...
Rep. Cristina, hai să depăşim momentul, pentru că şi adulţii
mai greşesc. Important este ca tu să-ţi fi păstrat încrederea în
forţele proprii
Cristina Neagu: Voi fi mai bună decât am fost, îmi este aşa
dor de minge, de goluri, nici nu vă-nchipuiţi! Am toată viaţa
înainte să joc din nou handbal la nivel maxim. Anul 2011 a fost
unul de coşmar şi aproape că l-am uitat
Rep. Ţi-e gândul la Olimpiadă?
Cristina Neagu: Da, sigur că visez să ajung la Londra. Nu
ştiu dacă voi fi gata să pun umărul în Turneul de calificare din
Franţa, dar până în iulie voi fi refăcută complet. Vreau la
Olimpiadă, o spun tare, să se audă!
Rep. Şi dacă tu n-a ajuns la Mondialul din Brazilia, iată că
ghinionul a urmărit-o şi pe cea mai bună prietenă a ta, Patricia
Vizitiu, care s-a accidentat grav la nas, chiar înainte de a
urca în avion, aş putea spune
Cristina Neagu: Eu cred că aşa a vrut Dumnezeu... Pati ar fi
putut să fie luată în seamă de mai mult timp, dar s-a apelat prea
puţin la ea. Acum, când era văzută ca o soluţie bună, s-a accidentat
fără voie. Nimic nu este întâmplător, a fost o lecţie pentru
toată lumea! Cum, iată, n-a fost întâmplătoare nici medalia
de bronz, câştigată în 2010, la Campionatul European, succes
care ne ajută să intrăm în Turneul preolimpic. (La acel European,
Cristina Neagu a fost golghetera competiţiei, cu 53 de
goluri marcate, n.n.) (I.P.)

Nr. 5 - Aprilie 2012
www.frh.ro
> Naţionala de seniori, bântuită de ghinioane şi ratări
7
Prea rar la masa bogaţilor!
Naţionala de seniori are, în
ultimii patru ani, două participari
în competiţiile majore
internaţionale: la Campionatul
Mondial din 2009 şi
la cel din 2011, fără niciun
rezultat notabil, fireşte, dar totuşi
participări, dar şi ratarea
calificării la cel din 2013; din
păcate, nu prea ne-am lipit
nici la turneele finale ale Europenelor,
ratând participarea
şi în 2010, şi în 2012.
Ultimul eşec din acest an,
ratarea accederii tricolorilor în
play-off-ul Campionatului
Mondial din 2013, l-a determinat
pe selecţionerul Vasile
Stângă să-şi dea demisia,
după un mandat scurt, de
numai trei ani, şi deloc fructuos.
Vasile Stângă i-a succedat
lui Aihan Omer, după ce
turcul a calificat naţionala la
Mondialul din 2009, ultimul
meci condus de pe bancă fiind
cel de la Oradea, dintre Romania
si Muntenegru, scor
29-24, întâlnire care a consfinţit
calificarea tricolorilor la
CM din Croaţia.
Din păcate, după acea întâlnire,
desfăşurată pe 14
iunie, 2008, Omer a fost
acuzat de incercare de mituire
a arbitrilor care au oficiat la
acel meci, fiind suspendat,
până la urmă, chiar de Federaţia
Europeană. Faptele sunt,
incă, învăluite în ceaţă, pentru
că cei care l-au arătat cu degetul
sunt chiar fluieraşii partidei
cu pricina, danezii
Martin Gjeding şi Mads
Hansen. Sunt câteva elemente
care nu se leagă, în
această întâmplare nefericită:
România a câştigat la diferenţa
de care avea nevoie să se
califice, aşa că se pune întrebarea
dacă tricolorii mai aveau
nevoie de ajutorul danezilor;
reclamaţia s-a făcut cu mare
întârziere, iar forul european
(EHF) nu s-a obosit sa-l asculte
şi pe cel incriminat, procedând
abuziv la suspendarea
antrenorului şi amendarea
Federaţiei Române de Handbal.
Să uităm acest episod urât
şi să nu ne gândim nici măcar
la vorba că “fum fără foc” nu
iese niciodată.
Înscăunarea noului selecţioner
a renăscut speranţele
tuturor, dar s-a soldat cu eşecuri,
unul mai mare decât
altul: participarea la Mondialul
din 2009 a fost doar formală,
la fel ca şi cea de la CM
din 2011; iar in grupele de
calificare la Europenele din
2010 şi 2012 am făcut figuraţie.
Am putea spune că
apogeul tricolorilor aleşi de
Stângă s-a consumat în vara
anului 2010, in play-off-ul cu
Rusia, contând pentru calificarea
la CM din 2011. După
ce am fost învinşi acasă, scor
28 – 32, Şania şi compania au
făcut meciul vieţii lor în deplasare,
învingând Rusia la 5
goluri diferenţă, scor 37 – 32,
uimind întreaga lume handbalistică.
Un succes iluzoriu,
dovedit de comportarea ulterioară
a tricolorilor, ce s-a
încheiat în acest an cu un nou
eşec, necalificarea în play-offul
Mondialului din 2013, în
favoarea naţionalei din Belarus.
Nu facem proces nimănui,
am enumărat doar fapte ( trei
necalificări şi două participări
fără niciun ecou), iar ele nu
pot intra în Istoria handbalului
nostru decât la capitolul
nerealizări. Vasile Stângă şi-a
dat demisia, iar ea a fost acceptată
ca un gest normal.
Fostul selecţioner trebuie să
fie supărat doar pe sine însuşi
şi pe elevii săi, pentru lipsa de
performanţe. Şi dacă lumea
handbalului avea pretenţii
mai mari la el, asta se datorează
şi faptului ca domnia sa se
află în galeria marilor handbalişti
români ca fiind cel mai
de temut inter stânga de la
noi, deţinând şi recordul de
goluri, din toate timpurile:
1555 de goluri marcate, în
301 jocuri la echipele
naţionale. Un astfel de palmares
este inegalabil!
Tinereţe şi speranţă: Eliodor
Voica!
În locul lui Stângă a fost
numit Eliodor Voica, un
tehnician tânăr, de numai 38
de ani, care antrenează de un
an pe Ştiinţa Dedeman
Bacău. Un pic surprinzătoare
mişcarea Federaţiei de specialitate,
dar asta numai la
prima vedere şi numai pentru
cârcotaşi, pentru că Voica, zis
şi Colin, are o carte de vizită
stufoasă şi plină de performanţe,
şi ca jucător, şi ca
antrenor. Şi-a început activitatea
de jucător în anul 1989,
la CSŞ Moreni, dupa care s-a
transferat la Dinamo Bucureşti,
echipă cu care a
Eliodor Voica figurează în Istoria
Handbalului ca fiind autorul
a 1153 de goluri, marcate
la loturile naţionale, în 265 de
partide, după cum urmează: 58
de goluri în 19 meciuri, la juniori;
228 de goluri în 41 de
partide disputate, la tineret;
867 de goluri în 205 meciuri jucate
în naţionala de seniori
cucerit două titluri naţionale.
A mai jucat în Germania,
Croaţia, Slovenia şi Franţa,
încheindu-şi cariera la
dragostea cea mare, Dinamo.
“În Franţa mi-a plăcut atmosfera
din tribune, iar în Croaţia
am avut colegi deosebiţi, care
au ajuns handbalişti consacraţi”,
ne spunea Voica.
Pe lângă cele două titluri
naţionale cucerite cu Dinamo
Bucureşti, Colin a mai fost
campion cu Badel Zagreb din
Croaţia, formaţie cu care a
jucat şi o semifinală de Liga
Campionilor. Voica a fost, o
bună perioadă de timp, jucător
de bază şi în loturile
naţionale: a participat cu
naţionala de tineret la Campionatul
Mondial din 1993,
unde a devenit şi golgheterul
competiţiei, cât şi la Campionatul
European de seniori
din 2004. “Una din amintirile
Cu un an în urmă, Primarul
Bacăului, domnul Romeo Sta -
varache, l-a adus la Ştiinţa,
pentru o nouă reformă spor -
tivă: ”Îl urmăream de ceva
vreme şi am fost impresionat
de tenacitatea lui. Am mai
aflat şi ce caracter are, şi cât
este de serios, dar şi faptul că
este un familist fără cusur. Îmi
place ce a făcut într-un an şi
ştiu că ceea ce mi-a promis,
participarea în Liga Campionilor,
se va şi adeveri. Numirea
lui la naţionala de
se niori nu mă surprinde, sunt
puţini tehnicieni ca el în
România”, comenta domnul
Stavarache cu mândrie.
cele mai emoţionante, din
cariera mea de jucător, este selecţia
mea în echipa Europei,
în 1995, într-un meci disputat
împotriva campioanei
mondiale en titre, selecţionata
Franţei”, aşa îşi încheia Voica
prezentarea CV-ului.
Ca antrenor, a surprins prin
tenacitatea şi munca impresionantă
pe care a depus-o la
Dinamo, alături de prietenul
Ionel Ene. Se poate spune că
Dinamo mai este în viaţă datorită
acestor doi antrenori,
care au luptat cu saracia, cu
criza, cu neajunsurile şi cu toţi
cei care au dorit ca alb-roşiii
să dispară din prima ligă. Au
plecat seniorii de bază, pentru
că nu mai aveau salarii, dar
Colin şi Ene au alcătuit
echipa din juniori, stranşi în
jurul veteranilor care n-au
vrut să părăsească corabia. Dinamo
a prins un nou contur şi
a-nceput sa se bată cu granzii
de la egal la egal.
Intervievat după numirea la
lotul de seniori, Eliodor Voica
a recunoscut ca l-a atras mirajul
scaunului, dar nu ca o
satisfacţie a mândriei personale,
ci mai degrabă ca o nebunie,
ca o dorinţă de a câştiga
un pariu cu el însuşi. “Lucrurile
grele nu se fac uşor,
ştiu asta de mic copil. Să fii
selecţionerul naţionalei ţării
tale este, în primul rând, o
mare responsabilitate. Va fi
greu şi vreau să ştie toţi iubitorii
de handbal că nu pot să
fac această muncă singur.
Echipa naţională aparţine
românilor şi cred că toată
lumea trebuie să se angreneze
în această muncă. În fond, toţi
antrenorii din Liga Naţională
masculină au o răspundere la
fel de mare, pentru că voi
lucra cu sportivi pregătiţi de
ei”, a comentat noul selecţioner.
Eliodor Voica va porni în
această aventură, avându-i
alături pe Sebastian Bota, ca
secund, şi pe Alexandru Buligan,
pe post de antrenor cu
portarii.
Primul examen oficial al
grupului Voica – Bota – Buligan
va avea loc în perioada 6-
9 aprilie, odată cu des făşurarea
Trofeului Carpaţi.
Dar ţinta principală este
Campionatul European din
2014, iar primele meciuri de
Cristian Gatu
calificare încep chiar în acest
an, în luna noiembrie.
Handbalul românesc traversează
o perioadă mai puţin
fastă, iar eu sper ca ratările în
lanţ şi la seniori, şi la senioare
să fie doar de moment. La
masculin era normal ca Stân -
gă să demisioneze, de altfel
am avut cu el o discuţie
înainte de dubla cu Belarus.
Comisia tehnică l-a ales pe
Voica, e o schimbare, sper eu,
în bine, pentru că noul selecţionel
a făcut multe lucruri
bune pe unde a fost, atât ca
jucător, cât şi ca antrenor.
Oricum, pentru această primă
perioadă nu o să-i fixăm
obiective imposibile, însă va
trebui să formeze o echipă cu
care să se califice la turneele
finale
Vasile Stângă
Despre înfrângerea cu Belarus...
Este o mare dezamăgire,
aveam speranţe mari, dar… s-
au făcut greşeli copilăreşti şi
adversarul a profitat de asta.
În plus, au avut un portar în
zile mari, care a fost ghinionul
nostru. Nu e de arătat nimeni
cu degetul, echipa a ratat
această calificare, handbalul
este un sport de echipă şi
când pierde, pierde toată
echipa. Şi eu am o parte din
vină, toată lumea e vinovată.
Noi nu avem un lider, cum îl
are Belarus pe Rutenka.
Despre demisia sa…
La ultima şedinţă a
Comisiei Tehnice am promis
un lucru şi mă ţin de cuvânt,
că dacă nu mă calific cu
echipa naţională o să demisionez
şi eu mă ţin de lucrul
ăsta. Îmi pare rău, am format
o echipă frumoasă, nouă, dar
care s-a pierdut când a jucat
cu miză, sub presiune
Marius Novanc
Nu e plăcut să priveşti un
turneu final la televizor.
Suferim pentru greşelile pe
care le facem.
Ştefan Birtalan
Sunt foarte mâhnit după
jocul pe care l-am văzut (returul
din Belarus, n.r.). Dacă
aceşti băieţi nu ştiu handbal,
atunci să se lase. Şi acum dacă
intru, în zece minute dau şi eu
un gol, chiar şi la vârsta mea
(63 ani, n.r.). De câţiva ani, tot
îi umfăm pe unii jucători şi nu
sunt de valoarea la care s-ar
crede.
Valentin Ghionea
"Am fost motivaţi înainte
de meci şi ne pare rău că nu
am reuşit mai mult. Am făcut
multe greşeli în atac şi asta
ne-a costat. Am jucat bine
până la un anumit punct. A
văzut toată lumea că în
repriza a doua nu am reuşit să
marcăm timp de 10 minute şi
acolo s-a pierdut meciul. Asta
a fost istoria celor două partide
şi ne pare rău (I.P.)
Clasament EHF
Într-un clasament al Federaţiei Europene de Handbal (EHF),
reprezentativa de handbal masculin a României ocupă poziţia a 25-
a continentală, înaintea preliminariilor CE din 2014.
Ierarhia EHF a fost întocmită în baza rezultatelor obţinute la ultimele
două ediţii ale Campionatului European (2010 şi 2012), dar
şi la Campionatul Mondial din 2011. Naţionala României a acumulat
76 de puncte (din preliminariile celor două Europene şi din
clasarea pe locul 19 la Mondialul din 2011), podiumul fiind ocupat
de Danemarca (416 puncte), Croaţia şi Franţa (cu câte 384).

8 > LNM
adev`rul
despre
HANDBAL
HCM Constanţa are titlul naţional acontat
Studenţii din Bacău au vrut să dea lovitura!
Suntem aproape de finalul
unei noi ediţii de campionat,
poate chiar ultima în actualul
format. Şi de această dată, ca
în ultimii şase ani, marinarii
din Constanţa sunt lideri incontestabili,
având suficiente
puncte avans, faţă de urmăritoare,
încât să fie consideraţi
virtuali campioni.
Doar că valurile Mării nu
au fost tocmai liniştite, pentru
ca, iată, Constanţa a schimbat
din nou antrenorul, înlo -
cuindu-l pe Ion Crăciun cu
tehnicianul de la Cluj, Constantin
Ştefan. Crăciun şi-a
dat demisia în urma rezultatelor
slabe din Liga Campionilor,
pentru că în Liga
Naţională doar Ştiinţa Dedeman
Bacău a ţinut strocul
ridicat, fiind aproape de o surpriză,
în confruntarea directă
de pe Litoral.
Şi dacă tot a venit vorba de
echipa din Bacău, trebuie spus
că noul antrenor, Eliodor
Voica, a imprimat un alt ritm
grupării, o altă abordare psihologică
a partidelor, victoriile
venind ca un fapt logic.
Fireşte, a avut şi are în continuare
şi sprijinul întregului
oraş, în frunte cu primarul
Romeo Stavarache, cu toţii
dorindu-şi performanţa la cel
mai înalt grad. În urma rezultatelor
bune, Voica a juns şi
selecţionerul naţionalei
României, fapt care-i aduce o
răspundere în plus. Oricum,
handbalul masculin românesc
aşteaptă să fie resuscitat, fiind
avid de perfermanţe, de participări
în competiţiile internaţionale,
alături de cele mai
titrate selecţionate.
Revenind la Liga Naţională,
să nu trecem cu vederea
întoarcerea antrenorului
Omer Aihan, tot la echipa de
la care plecase, Reşiţa. Să
sperăm că va fi de bun augur,
iar CS Caraş Severin va
reveni printre animatoarele
cupelor europene. Să ne amintim
că formaţia din Valea
Domanului este ultima grupare
românească ce a triumfat
în cupele continentale: Reşiţa
a câştigat Challenge Cup în
2009, cu Omer pe banca
tehnică, după ce a învins în finală
tot o formaţie româ -
nească, CSU Suceava.
La capitolul surprize plăcute
se situează şi Dinamo
Călăraşi, echipă ce a fost
aproape că a fost alungată din
Braşov şi a ajuns la Călăraşi,
loc unde tehnicienii Bota şi
Ene bat aproape tot ce prind,
ba chiar mai câştigă şi puncte
din deplasare, fiind tot mai
aproape de un loc de cupă europeană.
Cei mai în vârstă
handbalişti dinamovişti sunt
Dorin Purcărea, 37 de ani, şi
Mihai Cojocea, 35 de ani, dar
cei doi sunt şi motorul
grupării dinamoviste, Cojocea
figurând şi pe un loc fruntaş
în clasamentul golgeterilor.
La polul opus al aprecierilor
rămâne Steaua, deţinătoarea
lanternei roşii şi virtual
retrogradată, iar pentru cel
de-al doilea loc...de adio al
primei ligi se bat CSM
Ploieşti, CSM Bucureşti,
CSM Satu Mare şi Transilvania
Cluj. Salvarea poate veni
de la viitoarea Ligă Profesionistă,
la modul de organizare a
campionatului, altfel, există
pericolul ca Bucureştiul să nu
mai aibă nicio formaţie în
prima ligă, iar Steaua, un
brand handbalistic ce nu mai
are nevoie de prezentare, să se
zbată în anonimatul ligii secunde.
Liga Naţională masculină
devine tot mai atractivă –
chiar dacă HCM Constanţa
şi Steaua sunt sigure de poziţia
lor, marinarii cu farul de
lider, iar Steaua cu lanterna
roşie, în rest, toate locurile din
clasament sunt eligibile, dacă
putem spune aşa: este luptă
acerbă şi pentru locurile de
cupe europene, dar şi adevărate
bătălii în subsol, pentru
evitarea retrogradării, dar şi a
turneului de baraj. Ştiinţa
Municipal Dedeman Bacău
pare a avea asigurată treapta a
doua a podiumului, ce duce în
Cupa EHF, iar pentru celelalte
aspiră Bucovina Suceava,
HC Odorhei, CS Caraş Severin,
Dinamo Călăraşi şi chiar
Pandurii Tg. Jiu. Cu tot arsenalul
de luptă scos la vedere se
afla alte 5-6 formaţii, care
speră să nu însoţească Steaua
în liga secundă şi nici să joace
baraj pentru rămânerea pe
prima scenă: CSM Ploieşti,
CSM Bucureşti, CSM Satu
Mare sau U Transilvania Cluj.
Într-o situaţie paradoxală se
află Potaissa Turda, care, în
funcţie de cum gestionează pe
teren ultimele runde, se poate
lupta cu succes şi pentru a
prinde o cupă europeană, dar
în aceeaşi măsură poate
ajunge şi în barajul de su pra -
vieţuire. (I.P.)
Mihai Ghizdăvescu:
De ce se miră lumea că mai joc?
Rep. Domnule Ghizdăvescu, am făcut un
astfel de clasament al vârstei pentru Liga
Naţională feminină, dar şi pentru Liga
Naţională masculină, unde sunteţi lider, alături
de Adi Tucanu. Mai merge şi la vârsta
asta?
Mihai Ghizdăvescu: Pentru mine este
foarte bine şi nu ştiu de ce se miră lumea că
mai joc şi acum – da, mai pot şi încă destul de
bine!
Rep. Există vreun secret al acestei
longevităţi?
Mihai Ghizdăvescu: Secret e prea mult
spus, am avut o viaţă fără abuzuri, cumpătată
din toate punctele de vedere, fără nopţi pierdute,
aşa cum ar trebui să trăiască toţi cei ce fac
performanţă
Rep. Ştiu că de ceva vreme sunţi şi poliţis,
ca o a doua meserie. Aţi putut combina handbalul
cu uniforma şi pistolul?
Mihai Ghizdăvescu: Sportul m-a învăţat să
fiu disciplinat, să lucrez în echipă, să mă bazez
pe colegi şi să am mereu spirit de învingător.
La toate astea s-a adăugat şi fortificarea organismului
şi sănătăţii, prin sutele şi miile de
exerciţii specifice. De patru ani îmbrac şi uniforma
de poliţist, pentru ca seara să o schimb
cu echipamentul de sport
Rep. Care sunt cele mai mari performanţe
pe care le-aţi atins?
Mihai Ghizdăvescu: Longevitatea este cea
mai mare performanţă, apoi sănătatea pe care
o am... cu Uztel Ploieşti am ajuns până în sferturile
de finală ale Challenge Cup, iar într-un
an, am prins treapta a treia apodiumului Ligii
Naţionale
Rep. Printre atâtea activităţi, aţi reuşit să văntemeiaţi
şi o familie?
Mihai Ghizdăvescu: Fără familie nu cred că
aş fi reuşit total. Am şi două fetiţe, Ioana
Alexandra de 11 ani şi Ana Maria Cristina, de
7 ani, mă consider un om împlinit! (I.P.)
Vă împărtăşesc câteva din
gândurile mele adunate de-a
lungul multor ani de implicare
în domeniul pregării /
conducerii şi dirijării antrenamentului
sportiv.
• Faza pregătitoare este
"pâinea cea de toate zilele"
pentru faza competiţională.
• Pe parcursul unei faze
pregătitoare solide, jucătorii
işi încarcă bateriile.
• În pregătire nu planifici
efortul ci, mai degrabă, reacţia
lui fiziologică.
• Fiind bine antrenat, elimini
întâmplarea.
• Ce nu se antrenează se
dezantrenează.
• Ar trebui să planifici să
faci bine ceea ce faci, nu
neapărat să învingi !
• Cât este antrenorul de
bun, atât sunt şi jucătorii.
• Veţi reuşi numai când vă
veţi antrena pentru reuşită.
• Când eşti bine antrenat,
victoria vine de la sine.
• În sport se întâmplă minuni
numai cu echipele bine
antrenate.
• Sarcina pare mult mai
grea când eşti slab pregătit.
• Supraîncărcarea este o
reţetă sigură pentru supra -
antrenament.
• De la epuizare la supra antrenament
nu este decât un pas.
• Oboseala este duşmanul
nr. 1 al jucătorilor dumneavoastră.
Vreţi să obţineţi victoria?
Antrenaţi-vă ca să
învingeţi oboseala!
Din cugetarile lui T.O. Bompa
• Nu complicaţi pregătirea.
Simplificaţi-o!
• Cine n-are minte n-ara
parte nici de câştig !
• Incertitudinile de azi duc
la înfrângerea de mâine. Nimeni
nu e iute "înainte de a fi
puternic.
• Mulţi consideră lacţiile
refacerii o pierdere de timp!
Cu cât refaceţi mai repde, cu
atât veţi face mai mult efort şi
vă veţi perfecţiona mai repede.
• Puteţi invăţa mai mult din
insuccese decât din succese.
• Transformaţi infrângerea
intr-o mare ocazie de a învăţa.
Când pierdeţi, să nu pierdeti
ceea ce aţi învăţat din acea experienţă.
• În pregătire nrmic nu este
întâmplător, ci mai degrabă
intenţionat.
• Vreţi să obtineti succesul?
Plănuiti cum să aiungeti la el!
Din cele de mai sus şi mai
ales din analiza asupra stării
domeniului nostru (handbalul),
rezultă necesitatea unui
nou model de pregătire pentru
sporturile de echipă, o fereastră
deschisă spre viitor,
unde noutăţile de ordin ştiinţific
şi metodologic trebuie
să ocupe un loc important.

Nr. 5 - Aprilie 2012
www.frh.ro
> Divizia A
Gânduri mari, la Activ Ploieşti, din sezonul viitor!
Antrenorul Florin Ciupitu: Dacă păstrăm echipa,
putem visa la Liga Naţională!
Finanţatorul Cristian Iancu: Fireşte că vrem cât mai sus şi pentru asta vom face şi alte transferuri...
9
Obiectiv ca-ntotdeauna,
tehnicianul echipei feminine
de Divizia A Activ Ploieşti,
Florin Ciupitu, recunoaşte că
începutul de sezon a fost un
pic mai greoi, mai nesigur. „Şi
asta pentru că noi aveam o
ştampilă deja pusă, de formaţie
cuminte, fără pretenţii.
Mentalitatea s-a schimbat şi
obiectivele sunt foarte îndrăzneţe”,
ne dezvăluia
tânărul tehnician.
„Am avut, la început de
sezon, o axă indinspensabilă,
în alcătuirea primului 7, cu
pivotul Cristina Ciuclea, cu
Adina Puiu în centru, şi cele
două de pe partea dreaptă, extrema
Cătălina Preda şi interul
Carmen Veşcă. Din
retur a fost ceva mai uşor,
pentru că au mai apărut Alina
Constantin, Aura Cârstoaica,
după 4 ani de pauză, Carmen
Radu şi Mădălina Porfireanu.
Dacă voi putea păstra această
formulă şi din sezonul viitor,
atunci putem visa la o treaptă
mai sus.
Au fost ceva probleme cu
ritmul de programare al meciurilor,
datorat vremii nefavorabile
– sunt perioade în care
am stat câte 2-3 săptămâni şi
apoi au urmat 5-6 jocuri la intervale
scurte. De aici şi
uşoarele accidentări şi ieşiri
din formă, însă toate au fost
trecute cu bine, mai ales că
fetele pe care le pregătesc sunt
educate, înţelegătoare şi for -
mează un grup foarte sudat.
Pentru mine şi această nouă
Ligă Profesionistă îmi de -
monstrează că în Federaţie
sunt oameni cu gândiri pozitive,
care vor ca handbalul
românesc să progreseze. Şi
dacă îl mai punem şi pe
Alexandru Dedu în ecuaţie,
un handbalist trăit prin campionatele
puternice ale Europei,
atunci perspectivele
sunt bune.
Nici eu nu voi rămâne în
urmă cu specializarea şi am de
gând ca şi în acest an să ajung
în Slovacia, la un nou curs de
perfecţionare – am primit,
deja, invitaţia. Nu va fi o vară
liniştită pentru mine, ştiţi că
am un club de minihandbal,
Olimpic Ploieşti, împreună cu
Adina Puiu. Dar cea mai importantă
persoană este
Romeo Ştefan, arbitrul de
Ligă, care ne este finanţator.
El ne ajută cu chiria la sală, cu
echipamentul, iar noi muncim
şi o facem bine, pentru că
avem toate şansele să ajungem
la Turneul Final. Din această
pepinieră îmi voi alege viitoarele
handbaliste pentru
Activ, le voi creşte aşa cum
cred eu de cuviinţă”, a încheiat
Florin Ciupitu.
Finanţatorul Cristian Iancu
nu a fost surprins de dorinţa
antrenorului să de a promova:
“El nici nu ştie, dar ăsta este
şi obiectivul lui pentru următorul
sezon, accederea în Liga
Naţională. Am şi făcut un
plan de transferări şi cred eu
că ne mai trebuie încă un
pivot, un centru şi un inter
stâng. Cât despre Liga Profesionistă,
eu cred că trebuia s-o
facem de mai multă vreme. Va
fi altă atitudine, o responsabilitate
mai mare din partea
tuturor celor ce vor funcţiona
în acest cadru”. (I.P.)
Elena Pană:
Cu bune şi rele, handbalul îmi lipseşte!
Pentru tot ce-am obţinut,
am muncit din greu şi nu
spun asta ca o părere de rău,
însă cred că n-am fost o răsfăţată
a soartei, cum au avut
norocul alte colege de-ale
mele. Încă de pe vremea junioratului
am avut probleme
cu accidentările, plus două
operaţii la genunchi, care au
necesitat, după aceea, multe
ore de masaje de recuperare,
pe care mi le făceam, de multe
ori, singură, nu aveam intotdeauna
un maseur aproape.
Am prins această îndeletnicire
a masajului de la toţi terapeuţii
care m-au tratat, de la
Adi Ionescu, de la Nea Mobi,
pe care l-am avut în cantonamentele
naţionalei de tineret.
În plus, am simţit că-mi place
şi am descoperit de prin cărţi,
de pe internet, că masajul este
o adevărată artă.
Când am revenit în ţară,
din Croaţia, am jucat o perioadă
la Cetate Deva, unde
am fost extrem de dezamăgită.
Nu vreau să dezvolt
subiectul, spun doar că veneam
după doi-trei ani de joc
în străinătate, unde antrenorii
şi finanţatorii te tratează cu
respect şi-şi ţin promisiunile.
Am scăpat de Deva, cu greu,
însă am avut parte de o mare
bucurie în viaţa mea – am dat
naştere celei mai frumoase
fetiţe din lume, Rebeca
Maria. După o perioadă de
pauză, am vrut să revin în
handbal şi m-am apucat să fac
antrenamente cu CSM Bucureşti,
dar contractul n-a mai
fost finalizat. Apoi am încercat
cu Nicoleta Gâscă, Monica
Gogârlă, Mihaela Răceală
şi Flori Preda să salvăm
Rapidul, dar nu s-a putut, era
prea târziu. Ajunsesem întrun
moment critic şi a trebuit
să aleg între reîntoarcerea în
străinătate, la o echipă din
Germania, ori să rămân acasă,
cu familia. Am ales cu sufletul
şi iată-mă lângă familie.
Am luat-o de la zero, trebuia
să fac şi altceva, că handbalul
nu-mi mai oferea
alternative. Pot să spun că am
reuşit ca într-un timp foarte
scurt să mă fac cunoscută în
munca de maseuză. Şi cursurile
absolvite, dar mai ales
cele furate de la Adi Ionescu
şi Nea Mobi, ca să mă exprim
mai plastic, m-au ajutat
enorm.
Nu pot să spun că nu-mi
lipseşte handbalul, mai ales că
l-am practicat timp de 25 de
ani, dar trebuia să iau o
hotărâre care să fie benefică
întregii familii. Deocamdată
lucrez într-un centru de remodelare
corporală, câştig
destul de bine şi sunt mulţumită.
Dar vreau ca în viitorul
apropiat să devin profesoară
de educaţie fizică, să vin mai
aproape de sport, poate chiar
de handbal, de ce nu? (I.P.)
Elena Pană (fostă Leonte)
Data naşterii: 21.03.1978
Studii: ANEFS, Cursuri de masaj
la Complexul Sportiv
Lia Manoliu
- a început handbalul la
Antilopa, în 1989, cu Lazăr
Mihalache
- a fost desemnată cel mai bun
pivot la Turneul Final de
Junioare I
- a fost medaliată cu bronz la
Campionatul Mondial de tineret
- se transferă la Rapid, în 2001
- campioană naţională cu Rapid,
2004, şi câştigătoare de Cupa
României, cu aceeaşi echipă
- în 2005 s-a transferat la SG09
Kirchhof, Germania
- a main jucat la Locomotiv
Zagreb, câştigând Cupa Croaţiei
- în 2007 s-a întors în România,
la Cetate Deva
- căsătorită cu Costel Pană,
mamă a unei fetiţe,
Rebeca Maria
Lazăr Mihalache şi Antilopa, două borne importante din viaţa mea
Eram junioară III la Antilopa, o echipă mică, dar foarte ambiţioasă.
Antrenorul meu, Lazăr Mihalache, m-a simţimţit că-mi place
masajul şi-mi dădea din puţinii bani ce-i avea pentru echipă ca să
cumpă diferite creme, să mă ajute. Apoi mă ruga să masez unele
fete care aveau probleme de sănătate, înaintea fiecărui meci. Am
crescut şi continuam să le ajut pe colegele mele, ori de câte ori îmi
cereau să o fac. Acum, masajul mă ajută să câştig o pâne destul de
bună şi chiar am ajuns la un grad ridicat de specializare. Fac masaje
de relaxare, anticelulitice, dar şi reflexoterapii

10 > Divizia A
adev`rul
despre
HANDBAL
Simona Gogârlă ştie ce i-ar trebui
Rapidului să prindă viteză
Cu bani aş face o echipă de temut!
Este campioană mondială de tineret, Brazilia, 1995; a fost in echipa de senioare care a cucerit medalia de
argint la Mondialele din Rusia, 2005; în 2000, la Europenele din România, a fost golgetera competiţiei; are
în CV-ul ei de handbalistă numeroase titluri şi cupe naţionale cu Oltchim Rm Vâlcea, Krim Ljubljana, din
Slovenia, şi ETO Graboplast, din Ungaria. Este finalistă a Ligii Campionilor, cu Krim, a Cupei Cupelor, cu
Oltchim, ETO Gyor şi Rulmentul, şi a Cupei EHF, cu ETO Graboplast. A primit şi cetăţenia slovenă, dar a refuzat
să evolueze în naţionala acestei ţări, chiar dacă, în plină glorie, Simona Gogârlă n-a fost băgată în
seamă de selectionerii din România. Vorbeşte cinci limbi străine - spaniola, slovena, maghiara, engleza şi
sârba, atingând Nivelul Cadrului European Comun de Referinţă pentru Limbi Străine.
Iată ce spune fosta campioană despre idealurile ei la Rapid, regretând că nu are condiţiile pe care şi le-ar
dori.
În numărul trecut al revistei,
vorbeam cu optimism despre
noua mea meserie de
antrenoare, despre perspectivele
de la Rapid, despre ambiţiile
mele, viaţa era în culori
pastelate. Acum, însă, aproape
de finalul campionatului Diviziei
A, nu ştiu dacă am realizat
ceea ce mi-am propus,
chiar dacă echipa mea are
locul asigurat în barajul de
promovare în Liga Naţională.
fotbal şi nu ştiu de ce nu ne
mai ajută nimeni... Vom juca
barajul, ar fi trebuit să ne întărim
în această iarnă, pentru
a avea succes la promovare,
mai ales că aş mai fi avut
nevoie de vreo două jucătoare
la linia de nouă metri, alte
două pe semicerc, plus un
portar. Nu mă plâng, ca
dovadă stă seria noastră de 13
victorii (atâtea avea Rapidul,
la data discuţiei cu Simona,
1964
- a câştigat Cupa I.H.F.,
ediţia 1992-1993
- a câştigat Cupa Oraşelor,
ediţia 1999-2000
- a câştigat un titlu de campioană
naţională la handbal în
11, anul 1953
- a câştigat cinci titluri de
campioană naţională la handbal
în 7: 1961, 1962, 1963,
1967, 2003
- a câştigat o Cupă a
României, ediţia 2004
Londra, dar trebuie să îndeplinim
o condiţie – să ne
calificăm!
Pregătesc Rapidul de un an
şi jumătate, am încercat să rezolv
multe din probleme, dar
încă mai sunt destule amănunte
de pus la punct. Aş
putea spune că de la bani pornesc
toate greutăţile: nu poţi
să faci cantonamente unde
vrei, nu poti să dai indemnizaţii
sau prime de joc, nu
poţi să faci transferurile
dorite, ai oprelişti şi limitări la
toate.
Fetele sunt cu salariile la zi,
este adevărat, şi asta datorită
clubului care face eforturi deosebite
să ne susţină, dar parcă
este prea puţin sprijin,
Rapidul nu înseamnă numai
n.n.) şi doar o singură înfrângere
în deplasare, la Terom Z
Iaşi, dar este clar că pentru a
rezista în Liga Naţională ne
trebuie mai mare susţinere,
pentru a aduce jucătoare de
calitate. Mie nu-mi place doar
să fac act de prezenţă, să mă
plimb prin campionat un
sezon şi apoi să retrogradez.
Avem câteva handbaliste
bune, pot să spun asta, care ar
putea face faţă rigorilor Ligii
Naţionale, ba chiar una dintre
ele, Roxana Rahnea, un inter
drept de mâna stângă de mare
perspectivă, mai ales dacă ar
accentua mai mult pe partea
de pregătire, ar putea juca
oricând la lotul naţional de
senioare. Chiar dacă îi place
foarte mult handbalul, Roxana
se ocupă foarte mult şi de
partea de educaţie, ca să spun
aşa: este Anul III la Medicină,
în Bucureşti, după ce a făcut
şi Facultatea de Kinetoterapie
de la Piteşti. Dar poate că nu
va dura mult şi o va vedea
cineva şi pe Roxana, mai ales
că am cam început să suferim
la capitolul performanţă. Şi
mă gândesc la faptul că nu
putem bifa o competiţie europeană
sau mondială doar ca
simplă prezenţă, ne trebuie şi
medalii. Mai mult, vrem cu
toţii ca tricolorele să ajungă şi
la Jocurile Olimpice de la
Rapid Bucureşti, palmares
- a câştigat Cupa Campionilor
Europeni, ediţia 1963-
Rapid şi Steaua, în acelaşi vestiar!
Este ca şi când pisica ar bea lapte din acelaşi
castron cu câinele; sau ca în politică, când
stânga şi dreapta pupat Piaţa Independenţei;
sau poate şi mai clar, când albul se aşează lângă
negru, ca şi când nimeni n-ar sesiza contrastul
- aşa procedează şi fetele de la Rapid (Divizia
A), care se antrenează frecvent cu băieţii de la
Steaua (Liga Naţională), sub formă de meciuri
normale, cu două reprize a câte 30 de minute.
Cei doi antrenori, Simona Gogârla, la Rapid,
şi Ovidiu Mihăilă, la Steaua, se înţeleg atât de
bine, încât stau şi mă-ntreb dacă nu cumva şi
galeriile din Giuleşti şi Ghencea n-ar trebui să
se inspire din amiciţia celor doi.
În meciul desfăşurat recent în Sala Rapid,
Steaua şi Rapid s-au luptat cu ardoare, uneori
fără menajamente, biciuiţi din spate de tehnicienii
proprii. Şi credeţi-mă că Cian şi compania
s-au întrebuinţat serios ca să câştige, în faţa
elevelor lui Gogârlă, aspirante la promovarea
pe prima scenă handbalistică a României.
“Facem des astfel de partide şi le tratăm cu
seriozitate. Pentru noi este un adversar puternic,
ne căleşte pentru viitoarele confruntări”,
comenta antrenoarea Rapidului.
„O cunosc pe Simona de multă vreme şi nenţelegem
bine. Am convenit să ne antrenăm şi
în acest fel,
pentru beneficiul
ambelor
formaţii”, a recunoscut
şi
Ovidiu Mihăilă.
(I.P.)

12 > Omul care a văzut moartea
adev`rul
despre
HANDBAL
Ramona Jakab:
Ziua când handbalul m-a dezamăgit!
Am urât multă vreme
handbalul, pentru că era pe
punctul să-mi ia tot ce mi-a
dat! Din ziua în care m-am
accidentat, n-am mai vrut să
aud de acest sport, nici pe sora
mea n-am vrut s-o văd un
timp, ştiind că şi ea joacă
handbal! Mă tot întrebam, de
ce mi s-au întâmplat mie toate
astea?...
Era 21 noiembrie, meci de
Campionat Judeţean, important
pentru clasament şi pentru
visul nostru de a promova
în Divizia A. Eram pe val şi la
un atac, am sărit să arunc la
poartă. Am văzut un pumn
venind spre faţa mea, nu l-am
putut evita şi nici căderea nu
am putut-o controla. Am
venit cu maxilarul de podea şi
totul a devenit un vis negru
pentru mine. Preţ de cinci
minute am fost inconştientă şi
cu greu m-au ridicat colegele.
Dar nu puteam lăsa echipa,
chiar dacă aveam dureri la cap,
la spate, la picioare, peste tot.
Am intrat şi am mai reuşit să
dau şi un gol, dar recunosc ca
nu am fost la fel de combativă
ca la începutul meciului. Mă
mişcam din ce în ce mai greu,
dar nu am vrut să chem salvarea.
Într-un final, am terminat
la egalitate, asta era
important, să nu pierdem. A
venit ambulanţa, m-a dus la
spital, iar medicii s-au crucit:
aveam leziuni la coloană, fisuri
la bazin şi pelvis – adică au
fost afectate zonele cervicală,
lombară şi sacrală, ca să nu
mai spun că maxilarul ma
durea şi mâncam cu paiul,
cum se spune!
De ce toate aste? Sportul ar
fi trebuit să însemne fair-play,
sănătate, spirit de echipă, nicidecum
pumni, bătăi şi accidentări
grave. Medici,
prieteni, colegi au ajuns la
concluzia că am avut mare
noroc că mai sunt în viaţă.
Din acea zi am decis să nu
mai intru în sala de sport, nici
ca jucătoare (asta dacă aş mai
fi în stare), dar nici ca
antrenoare. Pentru câteva zile
m-am rupt de sport, de toate
cunoştinţele din sport, chiar şi
pe sora mea, Vilma, o evitam,
ştiind că toată ziua stă în sala
unde eu mă accidentasem.
Reacţii fireşti, mă gândesc şi
acum – eu, o tânără plină de
viaţă, comunicativă, optimistă,
frumoasă chiar, dacă las modestia
la o parte, am făcut tot ce
am putut pentru handbal, n-
am lipsit de la antrenamente,
am tratat cu tot respectul
colegele, adversarele, m-am
chinuit şi cu facultatea, întrun
cuvânt, n-am păcălit
sportul, am ajuns pe marginea
prăpastiei, la o vârstă aşa de
fragedă. Nopţi întregi nedormite,
şi acasă, şi la spital, cu
dureri care îmi strâmbau
fizionomia feţei, dar şi gândurile
despre oameni. Şi dacă
pe 21 noiembrie, 2011, am
scăpat de moarte, suferinţele
de după nefasta întâmplare
mă făceau să nu-mi mai placă
nici viaţa!
Şi totuşi... Uşor, uşor am început
recuperarea, durerile m-
au mai lăsat şi mi-a trecut
supărarea şi pe handbal – în
fond, el mi-a dat toate bucuriile
de până acum, m-a învăţat
să fiu prietenoasă, să lupt şi să
obţin totul prin muncă. Accidentul
a fost o întâmplare nefericită
şi nimic mai mult şi
dacă n-aş fi făcut sport, nu
Vilma Jakab:
La semicerc este familia noastră
cred că organismul meu ar fi
rezistat la acel mare şoc.
Am făcut o paralelă între
ceea ce mi s-a întâmplat mie
şi drama trăită de Mihăiţă
Neşu, accidentat grav la
coloana vertebrală şi pot să
spun că eu am avut şansă cu
adevărat. Unul din handbaliştii
de la HCM Oradea este
rudă cu fotbalistul şi ne mai
spunea câte ceva din suferinţele
lui Mihăiţă. Când a
aflat ce mi s-a întâmplat a fost
trist şi ştiu că imediat l-a dus
gândul la situaţia similară a lui
Neşu. S-a minunat că mi-am
revenit şi că am apărut din
nou în sală.
Sigur, nu mai stau toată ziua
în pat, inertă. Acum mă mişc,
sunt independentă, merg chiar
singură prin oraş şi chiar dacă
obosesc mai repede, mă opresc
să-mi trag sufletul. Pentru
viaţa de zi cu zi să zicem că
sunt recuperată, mai am dureri
pe ici, pe colo, dar nu mă mai
strâmb, pot să sufăr şi cu zâmbetul
pe buze.
Drama mai mare este că eu
aş vrea să intru în teren, să-mi
refac condiţia fizică, să mă
apuc de joc. Numai că, vorba
românului, de la dorinţă, până
la putinţă drumul poate fi, uneori,
tare lung. Strâng din
dinţi şi lupt – mizez şi pe faptul
că dacă m-a scăpat de
moarte, Îngerul meu păzitor
nu-mi va răpi plăcerea să mai
joc handbal.
Ne ştiţi, aţi mai scris despre
noi, pe vremea când eram studente
la Drept. Acum, eu şi
Ramona am promovat examenul
de consilieri juridici şi
suntem stagiare pentru următorii
doi ani. Ne dorim să ne
deschidem un birou de consultanţă
juridică, ceea ce ne va
permite, ca timp vorbim, să ne
continuăm activitatea în
handbal. Mai avem un hop, în
iunie, să dpm Licenţa şi la
Facultatea de Mediu şi gata
cu şcolile, cedăm locul şi altor
tineri.
Revenim la handbal şi vă
spun că acum sun şi
antrenoare – am terminat
şcoala recent şi, după doi ani
de făcut naveta la Bucureşti,
acum sunt în regulă, cu carnetul
în buzunar. Cred că au începu
să se lege mai multe –
după ce ani de zile handbalul
în Bihor a fost dat uitării, de
când la conducerea Asociaţiei
Judeţene de Handbal a venit
domnul Pavel Mercea, totul
s-a schimbat: avem o echipă
de seniori în Divizia A, după
ce a jucat un an şi în Liga
Naţională, avem o formaţie de
senioare, HC Diosig, care activează
în Campionatul
Judeţean şi care vrea, ca din
sezonul viitor, să se înscrie în
Divizia A; două grupări de
Juniori IV, fete şi băieţi, şi o
grupare de Junioare III, pe
care le antrenăm eu şi cu Ramona,
sub directa îndrumare
a veteranului tehnician Ştefan
Bagdi.
Chiar dacă este foarte greu
să atragem tinerele talente,
noi căutăm în continuare să
aducem la semicerc cât mai
mulţi copii, mai ales că acum
avem şi posibilitatea de promovare
la echipe de nivel superior.
Există o părere nu prea
bună despre handbal, în rândul
părinţilor, care spun că nu
este un sport din care să
câştigi bani, dar eu nu sunt de
acord, mai ales dacă face mare
performanţă poţi să-ţi asigur
un venit chiar foarte bun.Eu
sunt o potimistă din fire, aşa
că nu cedez în faţa unor astfel
de idei.
Primele bucurii ne-au fost
aduse, desigur, de băieţii de la
CSM Oradea, care au jucat şi
în Liga Naţională, dar acum şi
noi, fetele de la Diosig, vrem
să pătrundem în Divizia A,
mai întâi, şi mai apoi să
mergem şi mai sus, dacă
putem. Preşedintele Clubului
Diosig, Iosif Pârvu, ne-a dat
asigurări că ne va sprijini pentru
a urca o treaptă în handbalul
românesc şi ştim sigur
că intenţiile domniei sale nu
sunt doar la nivel declarativ,
ne-a demonstrat de multe ori
asta.
Aşadar, echipe avem, sprijin
financiar există, nu ne
rămâne decât să ne-apucăm
mai serios de treabă, să fim
mai responsabili cu munca
noastră, fie cea de antrenoare,
fie chiar şi cea de jucătoare,
atât cât ne mai ţin picioarele.
Iosif Pârvu: Victorii, împliniri,
performanţe!
Preşedintele Cooperativei
de Consum DIOSIG, fost
voleibalist de performanţă. A
ales să sprijine handbalul,
pentru tradiţia existentă în
judeţ. “Eu vă mulţumesc pentru
ajutorul vostru din teren,
iar eu sper că sunteţi mulţumite
de ceea ce vă ofer eu.
Această colaborare ne va ajuta
să ajungem, pas cu pas, la performanţa
pe care o urmărim.
Să ne dorim, mai întâi, intrarea
în Divizia A, să ne consolidăm
şi să obţinem
re zultate cât mai bune, pentru
ca mai apoi să privim cu îndrăzneală
şi spre Liga
Naţională. Să ne dorim asta,
în primul rând, apoi să ne
străduim, să muncim şi să
vedem ce rezultate vom avea.
Eu am încredere în Dumnezeu,
în mine, în sponsorii
care ne ajută şi nu în ultimul
rând în voi, cele care intraţi pe
De la stânga la dreapta: Cristina Matias (centru), Adina Oant (inter dreapta),
Alexandra Târnăvan (portar), Martina Pisek ( este stângace şi joacă extremă
dreaptă) şi Cristina Neagu (inter stânga). Este o potrivire de nume cu
cea mai bună sportivă a lumii, în 2010, românca de la Oltchim. De altfel,
credem cu tărie că handbalista noastră, Cristina Neagu, va atinge performanţa
Reginei de la Oltchim, Cristina Neagu, fapt care ar însemna mult
pentru oraşul şi judeţul nostru.
teren să jucaţi
Ştefan Bagdi, omul cu inima
deschisă!
Şi nu la figurat, chiar la
propriu, omul a suferit o operaţie
pe cord, dar nu s-a lăsat.
Chiar dacă pe 6 mai împlineşte
60 de ani, domnul
Bagdi aleargă şi acum cot la
cot cu fetele pe care le antrenează.
Tot respectul pentru
exemplul pe care ni-l dă. În
plus, antrenorul a reuşit, în
toţi aceşti ani de când este la
Diosig, să-şi ţină jucătoarele
aproape, să comunice cu ele în
termeni prieteneşti, chiar şi
acum, când tinerele au devenit
doamne, cu soţi şi copii acasă.
El le-a adus la handbal în
continuare, pentru partide
spectacol, soţii contra soţi, iar
când sunt meciuri oficiale,
bărbaţii lor sunt cei mai înfocaţi
suporteri. (I.P.)

Nr. 5 - Aprilie 2012
www.frh.ro
> Istorie
13
Pilică Inimă de Leu n-a făcut poezie în handbal
Prima generaţie de argint
Locul IV de la Olimpiada de la Montreal, 1976, este, de 8 ediţii, performanţa cea mai înaltă
După ce în numărul anterior
al revistei noastre v-am
povestit despre performanţele
primei generaţii de aur, din
perioada 1953 – 1962, de data
aceasta vreau să rememorăm
împreună, cu elogii şi recunoştinţă,
despre echipa de
argint a handbalului românesc,
coagulată în perioada
1973 – 1976. La Campionatul
Mondial din 1973, desfăşurat
în fosta Iugoslavie, a cucerit,
fireşte, medaliile de argint. La
doi ani distanţă, aceleaşi
handbaliste ratau podiumul şi
se clasau doar pe locul IV, ceea
ce avea să însemne şi calificarea
pentru Jocurile Olim -
pice de la Montreal, din 1976.
Locul IV ocupat la Montreal
(după URSS, RDGermană şi
Ungaria) reprezintă şi acum o
ţintă neegalată încă.
După medaliile de aur
cucerite la Campionatul
Mondial organizat chiar de
ţara noastră, cu Pilică Popescu
pe banca tehnică, urmează o
perioadă mai tulbure, pentru
naţionala de senioare: se
schimbă generaţiile, se
schimbă şi antrenorii, iar performanţele
se împuţinează
vizibil. Pilică Popescu îşi dă
demisia, după ratarea de la
Mondialul din 1965, iar veterana
Irina Klimovschi îşi face
şi ea retragerea de la echipa
reprezentativă. Între anii 1965
– 1973 se încearcă nu mai
puţin de şase tehnicieni care
să reînoade şirul de succese.
Ba mai mult, apropierea
Olimpiadei de la Montreal,
unde handbalul avea să fie, în
premieră, disciplină de concurs,
dădea mari bătai de cap
Federaţiei Române de Handbal.
Într-un final, Biroul Federal
hotărăşte readucerea lui Pilică
Popescu, cel care devenise, în
1960, Antrenor emerit şi avea
o carte de vizită impresionantă,
în cei 13 ani în care condusese
destinele tricolorelor:
trei titluri de campion mondial!
Hristache Naum, considerat
gazetarul de suflet al
handbalului românesc, se exprima
astfel, în cronicile sale:
“La cârma este chemat antre -
norul Constantin Popescu,
inimă de leu, cel care în 1962
condusese echipa în aspre
bătălii şi devenise campioana
lumii. Schimbări esenţiale în
lot nu se puteau face, dar se
puteau amplifica pregătirile,
iar Pilică Popescu nu stă prea
mult pe gânduri. Începe un
lung şi fructuos război împotriva
poeziei în joc, încercând
să o schimbe cu
dârzenia, combativitatea şi
sacrificiul. Şi fetele înţeleg că
performanţa nu poate fi un
vals pe dale de marmură, că
antrenamentul trebuie să fie
chiar mai tare decât orice
meci. Omul a acţionat şi în
latura umană cea mai sensibilă,
capitolul psihologie, unde
se pare că are talent şi în
această direcţie”, consemna
jurnalistul.
Antrenorul Constantin Po -
pescu acceptă şi depune un
dosar voluminos, în care se
regăseau planul de pregătire,
măsurile excepţionale ce
urmau să fie aplicate şi obiectivele
vizate: o medalie la
Mondialul din 1973 şi calificarea
la Olimpiada de la
Montreal:
- campionatul intern se suspendă,
iar echipele, fără jucătoarele
din lotul naţional, vor
desfăşura o cupă de toamnă
- echipele campioane nu
vor fi înscrise în Liga Campionilor,
pentru a nu perturba
programul de pregătire al lotului
- cantonament de cinci luni,
iunie – decembrie, pentru tricolore
- antrenorul federal Gabriel
Zugrăvescu nu va avea implicare
la naţională
- antrenorul principal este şi
selecţioner
- noul selecţioner îşi va
alege şi secundul, care va fi în
persoana lui Dan Bălăşescu,
de la CSŞ 2 Bucureşti, unde
Popescu era director
- Dan Bălăşescu avea să se
ocupe de pregătirea portarilor,
el însuşi fiind, în cariera sa,
apărătorul buturilor
Toate punctele din dosarul
lui Pilică au fost discutate şi
aprobate de Comisia Tehnică
şi antrenorii divizionari, cu
gândul la revenirea pe podium
şi calificarea la Jocurile
Olimpice. Nici nu putea fi altfel,
când tot bugetul
cluburilor venea de la stat sau
sindicate.
1973, medalie însângerată
În iunie, conform programului,
a-nceput campania
pentru Mondialul iugoslav cu
selecţia pe posturi şi mai apoi
cu pregătirea de bază în concepţie
unitară. Colegiul de
antrenori a propus 33 de jucătoare,
iar după o serie de teste
şi jocuri-şcoală sita cernea şi
rămâneau doar 20 de handbaliste,
iar într-un final numai
18, numărul oficial cu care
puteam să mergem la competiţie.
Primul concurs mai
puternic de verificare avea să
fie Trofeul Carpaţi. În acel an,
1973, era programat în perioada
9 – 14 octombrie, la
Piteşti, cu mult înainte de plecarea
spre Iugoslavia, pentru a
mai putea corecta ceva în angrenaj.
La Trofeu au venit 26
de sportive, din acestea avea să
se contureze echipa I, de senioare,
şi echipa a II-a, de
tineret rezerve, în urma antrenamentelor
şi jocurilor derulate.
Tehnicienii Popescu şi
Bălăşescu stăteau în sală
aproape toată ziua, având
toată libertatea de a direcţiona
jucătoarele aşa cum considerau
de cuviinţă.
Finalizarea pregătirilor s-a
finalizat cu două repetiţii generale,
câte zece zile la Cluj şi
Ploieşti, cu partide tari de verificare,
în compania juniorilor,
după exact programul ce urma
să-l avem la Mondiale: mers
cu autobuzul în ziua jocului,
aceeaşi oră de disputare. După
selecţia finală, au urmat 5 zile
la Snagov, de linişte şi recreere,
pe atunci Snagovul era chiar o
oază de linişte. Dimineaţa
făceam alergare prin pădure,
apoi diferice jocuri de ştafetă,
mişcare relaxată, într-o atmosferă
entuziastă. Seara, la
ora jocurilor de la Mondiale,
făceam antrenamente, cu
încălzire lungă şi aruncări la
poartă, pe cupluri. Am detaliat
puţin, pentru ca antrenorii
noştri de azi să înţeleagă sensul
cantonamentelor lungi,
combinate cu perioade mai
liniştite şi entuziaste.
Pe această schemă am lucrat
în fiecare an, cu succesiunea:
cantonament la mare, apoi la
munte, pregătire de bază în
sală, Trofeul Carpaţi, alte
meciuri de verificare, repetiţia
generală, sejurul la Snagov şi,
în final, plecarea la marea
competiţie. Spre Mondiale
am plecat pe 5 decembrie, mai
întâi la Bucureşti, pentru şedinţa
de încurajare şi mobilizare
cu toată conducerea
sportului românesc şi a Federaţiei.
Am luat, apoi, trenul, din
Gara de Nord, până la Timişoara.
Am dormit o noapte în
oraşul de pe Bega, după care
am plecat spre Belgrad. Am
stat în fosta capitală a Iugoslaviei
cinci ore, până la
sosirea trenului ce avea să ne
ducă la Zavidovic, locul de
desfăşurare al Campionatului
Mondial. Am ajuns târziu, în
noapte, după zeci de ore de
mers cu trenuri îngheţate, în
plină iarnă. Dar nu ne-am
plâns!
În grupa de la Zavidovic, o
frumoasă localitate din Bosnia
de astăzi, aveam de jucat cu
Japonia şi Norvegia, urmând
ca primele două clasate să
meargă mai departe.
- primul meci cu Japonia (sa
jucat două reprize a 25 de
minute), care a avut loc pe 8
decembrie, l-am câştigat lejer,
24 – 12 (10-4), rezistând cu
succes jocului în viteză şi
apărării super avansate practicat
de asiatice
- al doilea meci, cu Norvegia,
l-am jucat pe 10 decembrie
şi l-am câştigat cu 10 – 5
(6-2). A fost o întâlnire mult
mai îndârjită, dar noi am avut
un portar, Ioli Ionescu, în
mare formă şi un zburător în
faţă, Doina Furcoi, care a anihilat-o
excelent pe cea mai
bună jucătoare a lor
Ne-am calificat în semifinală,
cu două puncte, unde
urma să întâlnim Cehoslovacia
şi Ungaria în alt oraş, la
Negotin. Am stat puţin la
banchetul organizat de
primărie, după care am plecat
la gară să prindem trenul spre
Belgrad. Am călătorit toată
noaptea, însă ne-am continuat
drumul cu un alt tren, mai
îngheţat decât primul. Am
ajuns la Negotin şi am uitat de
tot, pentru că oraşul ne-a
primit cu mult soare şi cu
urări în limba română, localitatea
aflându-se, să zicem,
peste drum de Turnu Severin.
Pe stradă, în magazine se vorbea
frecvent româneşte. Am
fost plăcut surprinşi şi de
sosirea unui grup masiv de suporteri
români, alcătuit din
profesori, antrenori şi jucători
de la Timişoara, Reşiţa şi
Turnu Severin. Pentru prima
oară, la un meci în străinătate
toată sala avea să fie cu noi
- primul joc din semifinale,
România – Cehoslovacia 10 –
8 (5-4). După un început bun,
2-0 în minutul 2, ne relaxăm
şi primim 4 goluri, 2-4 în
minutul 13, dar ne trezim şi
încheiem la pauză cu avantaj,
5 – 4. În repriza a doua, dominăm
categoric, dar nu forţăm,
urma meciul cu Ungaria.
Apăsăm acceleraţia dpoar
când adversarele se apropiau
ameninţător, câştigăm, până la
urmă cu 10-8.
- Partidă de infarct şi decisivă
pentru calificarea în finală:
România – Ungaria 12 –
11 (5-7).
“A fost un meci mare, poate
cel mai mare din câte au jucat
aceste fete în viaţa lor, până
acum. Miile de spectatori care
au umplut până la refuz sala
de la Negotin şi care, în majoritate,
au ţinut cu noi, nu vor
uita această partidă dramatică.
S-o spunem de la început,
fetele noastre au fost admirabile,
s-au depăşit pur şi
simplu. Ne vine greu să facem
vreo remarcă, toate au jucat
până la ultima picătură de energie”,
scria Hristache Naum
în cronica meciului din
Sportul de a doua zi. Unguroaica
Csik deschide scorul
din 7 metri, egalăm prin
Cristina Petrovici şi chiar preluăm
conducerea, 2-1, prin
Doina Cojocaru. Se merge
cap la cap până spre finalul
primei părţi, când piesele
noastre de bază, Cojocaru şi
Arghir, slăbesc ritmul. Adversarele
ne taxează şi încheie în
avantaj, 5 – 7. Din nou Hristache
Naum: ”Începe repriza a
doua, pe teren este un adevărat
infern, dar nici în afara
lui nu este paradisul – Constantin
Popescu înaintează
spre centrul terenului în genunchi
şi dă indicaţii prin
semne Simonei Arghir, care şi
înscrie trei goluri consecutiv –
un înger! În minutul 40 este
9-9, infernul este la apogeu –
Constanţa Ilie, abia introdusă
pe teren, are deja buza spartă,
urmează imediat şi obrazul
Doinei Cojocaru, care este

14 > Istorie
Pilică Inimă de Leu n-a făcut poezie în handbal
adev`rul
despre
HANDBAL
plin de sânge, însă ambele vor
continua să joace. Însemnată
de adversare va fi şi Doina
Furcoi, al cărei tricou este pur
şi simplu sfâşiat, după ce i se
învineţeşte şi ochiul. Revenim
din pumni - Doina Cojocaru
poartă pe cap un turban din
pansament care este plin de
sânge. Cu toată furia adunată,
handbalista înscrie două
goluri unul după altul, ducând
scorul la 11 – 10 pentru noi.
Peste 3000 de oameni ne
aclamă, portarul Joli Ionescu
face două parade salvatoare şi
se-nscrie pe lista eroinelor.
Mai sunt 50 de secunde şi
suntem egalate, 11-11, dar
scorul nu ne ajută. Din nou
Doina Cojocaru îşi ia răspunderea,
fentează în depăşire şi
aruncă năpraznic, 12-11 pentru
România şi sala este în
delir. Spectatorii pătrund în
teren şi cu greu sunt evacuaţi,
mai sunt încă 35 de secunde
de joc. Echipa maghiară
aruncă mingea la bătaie, dar
fetele noastre ies la centru şi
năvălesc după mingie, spre a o
intercepta, spre surprinderea
adversarelor. Până la urmă,
sirena se aude şi fetele noastre
sunt în finală. Spectatorii sunt
din nou în teren, scandează
România şi poartă fetele pe
braţe, chiar dacă suntem întrun
orăşel din străinătate.
Ce vacarm, ce nebunie... am
simţit că se dărâmă tavanul
peste noi
Nu ne bucurăm prea mult,
pentru că trebuie să prindem
din nou trenul spre locul unde
se dispută marea finală:
Belgrad, 15 decembrie, Sala
Pionir, ora 19:40. Într-un
vacarm de nedescris, provocat
de cei peste 8000 de spectatori,
România întâlnea selecţionata
ţării gazdă,
Iugoslavia. Prima repriză a
fost perfect egală şi în teren, şi
pe tabelă: 7-7. În partea a
doua, sârboaicele încep furios
jocul, suspect de puternice şi
angajate, suspiciune adeverită
după ani şi ani, de chiar jucătoarele
însăşi, care au recunoscut
că fuseseră dopate. Vor
înscrie de trei ori la rând cu
combinaţii Torti – Iles. Din
acea clipă, de la scorul de 7 –
10, minutul 31, slăbim vizibil
ritmul. Portarul nostru Ioli
Ionescu abia îşi mai mişcă
braţul drept şi apără cu greu
mingiile înalte. De la 9 metri
nici Cojocaru şi nici Arghir
nu vor mai înscrie vreun gol
Ceva mai târziu, cele două
bune prietene aveau să spună
că în momentul în care, după
pauză, au făcut trecera de la
liniştea vestiarului la vacarmul
din tribune, au simţit de parcă
le-ar fi căzut tavanul în cap.
La aceste meciuri istorice,
tânărul, pe atunci, crainic
Cristian Ţopescu a făcut superbe
transmisii simultane, la
radio şi la televiziune, care au
rămas în istorie. Cei de acasă
au trăit Mondialul alături de
tricolore datorită lui Ţopescu
şi au înţeles din comentariile
lui că handbalistele au luptat
până la epuizare. Primirea în
Gara de Nord a fost ca şi când
noi am fi fost medaliatele cu
aur. Din presa zilei am reţinut
“…Sus fruntea fetelor, sunteţi
vicecampioanele lumii, aveţi
medaliile de argint, sunteţi din
nou pe podium, după 11 ani
distanţă de titlul mondial din
1962”.
Din echipa de atunci, doar
antrenorul Constantin Pilică
Popescu mai era prezent. În
Iugoslavia au jucat: Elisabeta
Ionescu 5 jocuri/0 goluri.
Lidia Stan 4/0, Lucreţia Anca
Moise 2/0 în poartă; Petruţa
Băicoian Cojocaru 5/19,
Cristina Metzerat Petrovici
5/8, Rozalia Şooş 5/13, Doina
Furcoi Solomonov 5/6, Constanţa
Ilie Piţigoi 5/5, Elena
Frâncu 4/2, Hilda Hrivnac
Popescu 3/2, Maria Popa
Manta 3/0, Marina Bosi Igorov
3/1, Irene Oancea 5/3,
Viorica Vieru 2/0, Magda
Micloş Ilieş 4/1. Medicul lotului,
Maria Trâncioveanu
În anul 1974 n-am avut
competiţii oficiale cu senioarele,
dar pregătirile au
continuat după planurile anterioare,
stabilite cu trei ani în
urmă, ţinta finală fiind Mondialul
din 1975, care, în
funcţie de locul ocupat, dădea
drept de participare la Jocurile
Olimpice de la Montreal, din
1976. Palmaresul meciurilor
de pregătire, încluzând şi Trofeul
Carpaţi, avea să fie următorul:
17 jocuri inter-ţări, din
care am câştigat 12, am făcut
trei egalităţi şi am pierdut
două întâlniri
Anul calificărilor, 1975
Avea să urmeze perioada
cea mai importantă a acestei
generaţii. Anul l-am început
în forţă, încă din februariemartie,
cu jocuri în cadrul preliminariilor
Campionatului
Mondial din Rusia, ce avea să
se desfăşoare în decembrie.
Era important să participăm
la acest Mondial, prin prisma
faptului că primele patru
clasate aveau dreptul să
meargă la Montreal, la
Jocurile Olimpice.
Primul obiectiv, calificarea
la Mondiale, a-nceput cu
play-off-ul împotriva Republicii
federale a Germaniei, în
faţa căreia aveam trei victorii
anterioare.
Turul s-a disputat la Piteşti,
pe 16 februarie, şi l-am câştigat
cu 16 – 11 (9-5), în urma
unui joc spectaculos şi în faţa
unei săli arhipline.
Returul a avut loc la
Munchen, pe 15 martie, scor
15 – 15 (9-5), dar de data
aceasta meciul a fost mult mai
echilibrat, ba chiar aprig pe
alocuri.
Odată obţinută calificarea,
pregătirile au intrat într-o
nouă fază, sub deviza Totul
pentru Mondiale şi calificarea
la Olimpiadă. Trofeul Carpaţi
l-am făcut în sistem de Mondiale,
cu trei zile de joc şi una
de pauză, apoi alte două zile
cu meciuri. Iată rezultatele înregistrate
de naţionala noastră,
în faţa unor adversari dintre
cei mai redutabili: 15 – 14 cu
RDGermană la Bucureşti, 17
– 14 cu Cehoslovacia la
Piteşti, 10 – 10 cu Ungaria la
Ploieşti, 17 – 14 cu URSS din
nou la Bucureşti, toate numai
la ore de seară, cum avea să se
desfăşoare şi la Mondiale. Ba
chiar şi campionatul intern
avea să se joace cu turnee de
sală, câte două-trei zile consecutive
şi la aceleaşi ore ca în
programul CM. A urmat
repetiţia generală şi, după obicei,
cele patru zile de relaxare
la Snagov.
Două decolări eşuate şi trei zile
pe drum – un Mondial cu prea
multe peripeţii
Călătoria spre Vilnius,
oraşul Campionatului Mondial,
a fost cu multe peripeţii
şi a durat mai bine de trei zile.
În prima zi, după şase de
aşteptat pe Aeroportul
Otopeni, s-a anulat zborul,
din cauza vremii nefavorabile,
fiind obligaţi să ne întoarcem
la Bucureşti. Am revenit a
doua zi la aeroport şi după alte
patru ore de aşteptare, s-a
decis să plecă la Constanţa cu
trenul. A treia zi, la prânz, am
fost preluaţi de o cursă specială,
din Aeroportul de la
Kogălniceanu, avion în care se
aflau şi handbalistele daneze.
Am zburat pe ruta Kiev,
Moscova, iar de acolo am
ajuns la Vilnius cu un autobuz,
o cursă locală. Aşa s-a consumat,
de fapt, prima zi a
Campionatului Mondial, care
a şi fost reprogramată în ziua
când trebuia să avem pauză.
Mondialul rusesc avea să
înceapă, aşadar, cu etapa a
doua, caz unic în istoria acestei
competiţii.
Primul meci în 3 decembrie,
România – Japonia 24 –
18 (12-8). Un meci frumos, cu
goluri multe şi apreciat de
spectatori, în oraşul unde
baschetul era ca o religie.
Româncele au fost într-o dispoziţie
de joc excelentă, asta şi
poate pentru faptul că nu se
mai jucaseră cu mingea timp
de trei zile. Au înscris Arghir
8, Şooş 7 (4 din 7 metri), Cojocaru
4, Micloş 3, Bosi 1,
Hobincu 1
A doua întâlnire a fost cu
Norvegia, scor 13 – 10 (6-3).
A fost mai greu, mai ales în
repriza a doua. A ieşit în evidenţă
plusul de valoare şi de
pregătire. Au marcat: Arghir
4, Şooş 5 (3 din 7 metri), Cojocaru
2, Piţigoi 1, Luţaş 1
Al treilea meci, România –
Cehoslovacia 20 – 6 (9-2), a
consfinţit calificarea noastră în
faza următoare, care avea să se
desfăşoare la Kiev. Am învins
clar, marcând multe goluri, şi
pentru faptul că am început în
forţă, cu o apărare avansată şi
aspră. Proporţiile scorului nea
uimit şi pe noi, mai ales că
aveam în faţă campioana
mondială din 1957, dar şi
medaliata cu bronz la Mondialul
din 1962, de la Bucureşti.
Direct din vestiar am plecat
la aeroport, de unde un avion
special avea să ne ducă la Kiev.
Sosim după miezul nopţii.
Avea să fie pentru prima şi ultima
dată când un titlu mondial
se decidea în urma unui
turneu de şase echipe. Presa
scria că se vor juca, de fapt,
cinci finale, pentru că toate
echipele erau capabile să triumfe.
Lupta era pe viaţă şi pe
moarte, mai ales că pe lângă
medalii, erau în joc şi patru
bilete pentru Jocurile
Olimpice de la Montreal.
Înfrângerea cu URSS ne-a fost
fatală
Primul meci al turneului
final, din 7 decembrie, avea săşi
pună amprenta prea mult pe
evoluţiile noastre ulterioare,
România – URSS 16 – 17 (8-
13)!, înfrângere care ne-a
marcat şi ne-a demobilizat
aproape total.
Iată ce a scris Hristache
Naum în Sportul de a doua zi:
“Echipa noastră a trecut pe
lângă o mare victorie şi poate
chiar pe lângă titlul mondial”.
Chiar din primele secunde,
Simona Arghir este tamponată
brutal, iar Petruţa Cojocaru
este hărţuită pe tot
terenul. Am încercat şi noi un
marcaj mai strâns la Bobrusi şi
Turcina, dar ne-au surprins cu
mai tânăra Makareţ şi cu masivitatea
întregului bloc defensive,
un adevărat zid de netrecut
în apărare. Nu cunoşteam
sala, nici parchetul, am debutat
timid, chiar cu frică şi nu
ne-am făcut jocul obişnuit.
Firesc, la pauză ne-am trezit
cu o diferenţă injust de mare,
8 – 15. Din cronica lui Naum:
“În repriza a doua, aspectul
jocului se schimbă radical, iar
cele care domină sunt jucătoarele
române – era evident
că în timpul de odihnă dintre
cele două părţi, antrenorul
Pilică Popescu găsise în mod
fericit soluţii de redresare. Recuperăm
punct cu punct, 11-
15 în minutul 35, 12-15 în
minutul 37, 13-15 în minutul
38. Portarul Elisabeta Ionescu
îşi revine şi ea şi apără un 7
metri, iar Doina Furcoi înscrie
imediat un gol de zile mari.
Dominăm în continuare,
ajungem la 15-17 cu 4 minute
înainte de final, apoi 16-17 şi
mai sunt două minute, dar pur
şi simplu fetele noastre nu
sunt lăsate să egaleze”.
În ultimele două minute
adversarele au jucat dur, iar arbitrii
partidei au fluierat 10
faulturi. Cum puneam mâna
pe mingie si incercam sa ne
apropiem de poartă imediat
handbalistele românce erau
oprite neregulamentar, oricât
ar mai fi durat partida, fluieraşii
n-ar fi dictat nicio eliminare
şi niciun 7 metri.
De la acest meci ni se trage,
am scăzut ritmul, n-am mai
avut putere să jucăm cu
aceeaşi intensitate, ni s-au
frânt aripile. dar nici echipa
URSS-ului nu a mai avut aceleaşi
succese, resimţind la fel
de mult epuizarea din partida
cu România. Dintre marcatoare,
trebuie să o evidenţiem
pe Magda Nicuşor, care a
făcut meciul vieţii, marcând
10 goluri
A urmat meciul cu numărul
doi, al finalei, cel împotriva
Ungariei, în faţa căreia am
cedat din nou, scor 10 – 11 (6-
9). Şi în această partidă, Simona
Arghir este faultată tot
timpul şi după un gol frumos,
care ducea tabela la 8-9, Simona
este atacată cu furie şi
trântită pe spate – este dusă la
spital de urgenţă, iar noi aflăm
în timpul jocului că are o
fisură la coloană. Pentru Simona
, golgeterul nostru cu 21
de goluri şi unul din liderii
importanţi ai generaţiei,
Campionatul Mondial din
Rusia luase sfârşit. Încă o accidentare,
încă o jucătoare valoroasă
lipsă, alături de alte
două din primul meci, extremele
Petrovici şi Luţaş. Dar
chiar şi aşa, în finalul partidei
cu Ungaria, Rozalia Şooş
aruncă de la 7 metri, dar
ratează una din cele mai im-

Nr. 5 - Aprilie 2012
www.frh.ro
> Istorie
15
Pilică Inimă de Leu n-a făcut poezie în handbal
portante lovituri şi pierdem la
un gol.
Al treilea meci, România –
RDGermană 7 – 10 (4-5).
Adversarul era neînvins până
la acea oră şi aşa avea să
rămână până la finalul Mondialului.
Nemţoaicele aveau
un lot valoros, intact numeric,
disciplinat tactic, în stilul
binecunoscut german. Noi
aveam trei jucătoare titulare
grav accidentate, iar Bosi avea
şi ea să se lovească şi să joace
cu o gleznă umflată, a rezistat
eroic! Cu toate acestea, fetele
s-au dăruit total şi au făcut
faţă cu brio maşinii de handbal.
În minutul 20 aveam 4-3,
dar luăm două goluri consecutive
şi intrăm la pauză cu un
gol în minus, 4-5. De regulă
noi jucam mai bine în
reprizele secunde şi aveam
speranţe. De data aceasta,
însă, n-am mai avut puterea să
remontăm – oboseala îşi spu -
nea cuvântul, mai ales că nu
aveam jucătoare de schimb.
Am avut medalia de bronz în
buzunar
Ultimul meci, România –
Iugoslavia 12 – 11 (6-6). Era
ultima noastră şansă de calificare
la Jocurile Olimpice. Veneam
după trei partide
pierdute, epuizante, cu mora -
lul scazut, cu infirmeria plină
de accidentări. Tensiunea era
mare, dar şi mai mare a fost
dorinţa noastră de a câştiga şi
de a merge la Olimpiadă.
Înainte de meci, toate jucătoarele
valide se adună la
patul de suferinţă al Simonei
Arghir, imobilizată în camera
de hotel, şi fac promisiunea să
lupte pe viaţă pentru o me -
dalie (încă mai aveam şansa la
medalia de bronz) şi calificarea
la Jocurile Olimpice.
Am câştigat meciul (întâlnirea
s-a desfăşurat de dimi -
neaţă), ne-am calificat pentru
Montreal şi am avut şi
medalia de bronz în buzunar
până seara târziu, după meciul
vedetă dintre URSS şi Ungaria.
Eram sigure de bronz,
credeam că rusoaicele câştiga
uşor în faţa maghiarelor, dar o
surpriză de proporţii avea să
se producă: Ungaria câştigă,
trece pe locul trei, iar noi
coborâm pe patru.
Oricum, victoria cu Iugoslavia
rămâne memorabilă,
în condiţiile amintite – tricolorele
au reuşit să se ridice de
la pământ, să lupte şi să facă
posibilă participarea naţio -
nalei de senioare a României
la prima Olimpiadă unde fusese
admis şi handbalul. Presa
vremii ne-a adus elogii că am
reuşit această performanţă,
dar eu spun că dacă aveam
validă toată echipa, dacă portarul
nostru prindea zile ceva
mai bune, puteam să emitem
pretenţii chiar şi la medaliile
de aur, ca să nu mai spun că
argintul sau bronzul ne era la
îndemână.
România în cifre şi date:
Elisabeta Ionescu 22 de ani, 7
jocuri/0 goluri, Viorica Ionică
20 de ani, 5/0, Lidia Stan 24
de ani, 2/0, Simona Arghir
Sandu 26 de ani, 5/21, Doina
Cojocaru Băicoianu 27 de ani,
7/10, Doina Furcoi Solo -
monov 30 de ani, 6/11,
Magda Micloş Ilieş 27 de ani,
7/24, Rozalia Şooş 28 de ani,
7/4, Mariana Bosi Igorov 21
de ani, 7/5, Constanţa Piţigoi
29 de ani, 7/2, Nadire Luţaş
Ibadula 25 de ani, 5/1, Irene
Oancea 32 de ani, 6/1,
Cristina Petrovici 25 de ani,
3/0, Georgeta Lăcustă Mano -
lescu 20 de ani, 4/0, Mariana
Mihoc 25 de ani, 3/0, Iuliana
Hobincu 21 de ani, 3/3.
Medicul lotului a fost doctor
Anca Rosetti
Povestea de la Montreal
Ne-am întors acasă să ne
lingem rănile, să ne alinăm
durerile sufleteşti. Nu prea am
avut timp de aşa ceva, pentru
că trebuia să intrăm, deja, in
programul pentru Jocurile
Olimpice. Am lăsat fetele la
cluburi până la 15 februarie,
timp in care au jucat în campionatul
intern aşa cum s-a
decis, după modelul turneelor
şi în ritmul meciurilor ce
urma să le disputăm la Montreal.
De la 15 februarie, am
sunat adunarea şi timp de
cinci luni, până la Olimpiadă,
tricolorele au fost la dispoziţia
lotului naţional. Am început
cu un concediu total şi o perioada
ceva mai lungă de
refacere, la Băile Felix. Am
păstrat pentru pregătirea fizică
şi tehnică, cât şi pentru
meciuri de verificare şi repe -
tiţia generală, doar trei luni.
La finalul stagiului ne-am testat
forţele cu URSS, Polonia
şi Iugoslavia şi am fost mulţumit
de forma întregii echipe.
Pe 17 iunie, întreaga delegaţie
a României, participantă
la Olimpiadă, mai puţin fetele
de la gimnastică, ne îmbarcam
în avion, cu destinaţia
Montreal. Eram 150 de persoane.
Faptul că plecam cu
două săptămâni înainte, pentru
mine era o bucurie, pentru
că aveam timp sa ne acomodăm
cu fusul orar, cu salile,
dar mai ales cu noua suprafaţă
de joc, taraflex, necunoscută
nouă. Avea să-mi scadă din
entuziasm, după o săptămână
s-a instalat monotonia, plictiseala,
zilele treceau greu şi
nu mai era acelaşi entuziasm
ca la început. Satul Olimpic
era alcătuit din două blocuri
imense, într-unul locuiau
sportivii de sex masculin, în
celălalt stătea sexul feminin.
Nu aveam un pic de verdeaţă,
nici nu ne puteam face programul
propriu de antrenament,
în fine, nu era bine.
Presiunea creştea, iar vârful de
formă cu care plecasem începuse
să se tocească. Am înţeles
toate astea mai bine numai
după încheierea Olimpiadei.
Cum la fel de păguboase
aveau să fie şi calculele făcute
de fete: eram patru formaţii
care ne băteam la medalii –
RDGermană, Ungaria, URSS
şi România, şi ne trebuia o
singură victorie ca să prindem
bronzul, două pentru argint,
trei pentru titlul olimpic. Distrugătoare
a fost mentalitatea
că nu are nimic dacă pierdem
un meci, chiar două, până la
urmă batem şi noi pe cineva şi
câştigăm o medalie.
Primul joc, în 20 iulie,
România – RDGermană 12 –
18 (3-11), la Sherbroke, la o
distanţă de 165 km de Montreal.
Ajungem acolo cu escorta
poliţiei, cu două ore şi
jumătate înainte de meci şi
asta n-a fost prevăzut în programul
nostru de pregătire
din ţară. Facem încălzire mai
lungă, poate prea lungă. După
1-1 în minutul 3, urmează 15
minute de coşmar, timp în
care primim 10 goluri. La
pauză, 3-11, de necrezut! În
vestiar, le oblig pe fete să se
spele pe faţă, să-şi dea palme
peste faţă, să se descarce nervos
cu ţipete de luptă. Începem
repriza cu o dominare
totală, cu patru goluri consecutive.
Ne apro piem la 12-16,
chiar 13-16, dar nu mai avem
nici timp şi nici energie pentru
mai mult. Câştigasem, totuşi,
partea a doua a meciului
cu 9-7, era o speranţă.
Al doilea meci, Montreal
22 iulie, România – URSS 8 –
14 (3-6). Speram într-o revanşă,
după cele întâmplate la
Mondialul din 1975, când şi
arbitrajul le fusese favorabil.
Începem cu 1-0, apoi 2-1,
însă se repetă momentele
noastre de ineficacitate şi 10
minute nu reuşim să înscriem
decât un gol, dar primim cinci
– la pauză 3-6. A doua
repriză, aproape ca la indigo,
cu multe durităţi, cu o apărare
labilă, fapt care ne duce la a
doua înfrângere.
Au urmat meciurile cu
Japonia, 21-20 (13-11) şi
Canada 17-11 (8-5), victorii
care ne-au ajutat un pic la psihic,
cu goluri multe şi o atmosferă
mai relaxantă.
Al cincilea meci, Montreal,
28 iulie, România – Ungaria
15 – 20 (6-10). Pentru ambele
echipe era ultima speranţă la
o medalie, un fel de finală
mică, pentru bronzul olimpic.
Datorită tensiunii şi emoţiilor,
nu se-nscrie niciun gol, timp
de cinci minute. După care,
vedeta lor Ster binschi îşi face
numărul ţi marchează de treo
ori consecutiv, 0-3 în minutul
8. Ne trezim şi noi şi reducem
din diferenţă, 4-6 în minutul
18, dar în ultimele minute
iarăşi primim goluri ca pe
bandă rulantă: scor la pauză,
6-10. Repriza a doua jucăm
mai bine şi ne apropiem la
două goluri, dar nimic mai
mult. .
Locul IV de acum 32 de ani,
unic şi valoros şi acum
Iată echipa de la Olim -
piadă: Elisabeta Ionescu,
Viorica Ionică, Simona Ar -
ghir Sandu, Petruţa Doina
Cojocaru, Doina Furcoi
Solomonov, Rozalia Şooş,
Cristina Petrovici, Magda
Micloş Ilieş, Marina Bosi Igorov,
Georgeta Lăcustă
Mano lescu, Iuliana Hobincu,
Niculina Iordache Preoţescu,
Constanţa Ilie Piţigoi, Mariana
Lascovici. Antrenori:
Constantin Pilică Popescu
(principal) şi Dan Bălăşescu
Împreună şi pe ultimul drum..
(secund)
Şi dacă această generaţie nu
a realizat performanţele
maxime, în toţi anii săi de
glorie, fiind abonată mai mult
la locurile de lângă podium,
pot să concluzionez că asta s-
a datorat lipsei portarilor cu
valoare constantă, cu experienţă.
Elisabeta Ionescu a-
nceput excelent la Mondialul
din 1973, cu contribuţii decisive
la medalia de argint, dar
nu a mai continuat la acelaşi
nivel ridicat şi constant. Chiar
şi-aşa, generaţia de argint, aşa
cum am denumit-o, a intrat în
istoria handbalului românesc:
medalia de argint de la Mondialele
din 1973 este pe
panoplie, dar şi locul IV de la
Olimpiadă reprezintă o performanţă
care nu a fost atinsă
până acum. Recunoaşterea a
avut loc la mai bine de 30 de
ani distanţă, de la obţinerea
acelor rezultate, fiind distinse
cu titlul de Maestre emerite
ale sportului.
După Montreal 1976,
antrenorul lor, domnul profesor
Constantin Pilică Popescu
(aşa măalintau fetele), se retrage
şi el de la naţională,
nemulţumit că nu şi-a realizat
obiectivul, o medalie la Olim -
piadă. Secundul său, Dan
Bălăşescu, alege lumea liberă
de comunism şi rămâne în
Canada. Doar Arghir, Micloş
şi Şooş mai joacă un an la
naţională. (Pilică Popescu)
Prietene nedespărţite, stăteau în aceeaşi cameră de hotel, în
cantonamente sau competiţii, amândouă lideri de necontestat în
teren, una căpitan, cealaltă secund, dar şi în afara lui, total devotate
handbalului, iubite de colege, înţelepte şi gata oricând pentru
un sfat, Simona Arghir Sandu şi Petruţa Băicoianu Cojocaru au
găsit de cuviinţă ca şi pe ultimul drum să meargă tot împreună, în
acelaşi an, 1996, la numai două luni distanţă: Simona avea 47 de
ani, iar petruţa 48 de ani!
Simona Arghir s-a născut la Deta, pe 4 septembrie, debutând în
handbal la 11 ani, la Şcoala Sportivă pentru Elevi din Timişoara. La
18 ani intră la ICF Bucureşti, transferându-se la Universitatea Bucureşti,
echipă la care joacă până la retragerea din activitate, în
1984. La naţionala de senioare este titulară din 1966 şi până în
1978. Are 206 meciuri internaţionale şi 556 de goluri marcate,
ocupând locul 10 all time. A fost căsătorită cu fotbalistul Mircea
Sandu şi a dat naştere la doi copii: Raluca, fostă jucătoare de tenis,
şi Dan Mircea, licenţiat în Drept
Petruţa Băicoianu s-a născut în oraşul Victoria, din Judeţul
Braşov. La 10 ani a ajuns la Şcoala Sportivă pentru Elevi, iar la 18
ani se transferă în Capitală, la Rapid, unde a cunoscut şi consacrarea.
Mai joacă la ICF Bucureşti şi Universitatea Timişoara. În
naţionala de senioare îşi face intrarea în anul 1967, după ce câştigă
medalia de aur cu tineretul, la Mondialul din Olanda, ediţie experimentală.
Are în palmares 182 de meciuri în diferite loturi, cu 285
de goluri marcate. A fost căsătorită cu boxerul Petre Cojocaru şi a
dat naştere la un copil, stabilit în America. De altfel, Petruţa a murit
pe pâmând american, în timp ce se afla în vizită la mama ei.
În palmaresul comun al celor două mari handbaliste găsim următoarele
performanţe:
1971, locul IV la CM din Olanda
1973, locul II la CM din Iugoslavia
1975, locul IV la CM din URSS
1976, locul IV la Olimpiada de la Montreal

16 > La scoala 181, viitorul suna bine
Dănuţ Maximilian Gavrilă:
Am piramida completă!
Este un antrenor cu gura mare, nu pe placul multora. El spune că vorbeşte mult şi tare
doar atunci când are dreptate. În teren, ţipă de mama focului, se agită şi-şi ceartă
elevele, chiar dacă echipa sa are un avans mai mult decât consistent – dar când vorbeşte,
în particular, despre ele, tehnicianul le recunoaşte meritele şi le laudă ca nimeni
altul. Este profesor de sport şi director al Şcolii 181, finanţator şi antrenor la clubul cu
acelaşi nume. Vorbeşte doar despre handbal şi pe bună dreptate, dacă ne gândim că
în acest sezon, 2011-2012, la Şcoala 181 funcţionează echipe la toate categoriile de juniori
(I, II, III, IV), ba chiar şi o grupare de Divizia A. „Şi nu mă opresc aici, vreau să fiu
prezent şi în Liga Naţională, cât de curând, dar numai când voi simţi că sunt pregătit”,
ne spunea domnul Gavrilă.
Am mai scris despre acest
club şi performanţele lui şi
continuăm s-o facem, pentru
că aici se întâmplă mereu lucruri
interesante – este un club
privat unde copiii nu plătesc
nicio taxă, nici chiar la iniţiere.
În plus, s-a dus vestea printre
părinţi că aici se munceşte pe
rupte, se face handbal, cum se
spune, şi atunci e lesne de înţeles
de ce co toţii vor la 181. Şi
mai este ceva – ori de câte ori
am stat de vorbă cu directorul
Dănuţ Maximilian Gavrilă,
mi-a plăcut modul cum mi-a
prezentat elevele sale, ca pe
nişte valori aproape unice, talentate
şi cu calităţi deosebite,
semn că iubeşte copiii şi mai
ales munca pe care o face.
Directorul s-a oprit de data
aceasta la echipa de Divizia A,
un paradox al sportului, dacă
putem să ne exprimăm aşa.
Dar să-l lăsăm pe Gavrilă să
ne povestească:
“În vara anului trecut ni s-a
permis să înscriem la Divizia
A şi echipe cu statut de junioare,
dar fără drept de accedere
în Liga Naţională. Când
Regulamentul compe tiţiei a
fost definitivat, am văzut că
putem renunţa la ael statut,
dacă vrem să avem drepturi
depline de promovare. Am
făcut imediat cerere şi pot să vă
spun că acum sunt în situaţia
să particip la baraj şi să intru în
Liga Naţională. Dar trebuie să
ştiţi că echipa mea este Junioare
II, nu I, iar performan -
ţele acestor fete sunt extra -
ordinare: din 17 meciuri în
Divizia A (data la care a avut
loc discuţia, n.n.), am câştigat
11 şi în clasament am trei
puncte avans faţă de locul doi.
Aceste fete, născute în anii
1995-1996, au jucat alături de
internaţionala Carmen Ama -
riei, de handbalistele cu experienţă
de la Rapid, de cele de
la Slobozia, care tot au încercat
să intre în Liga Naţională...
Dar au făcut faţă, sunt
foarte mulţumit de prestaţia
lor. Am avut două Junioare I
ca titulare, portarul Emilia
Anghel şi extrema stângă Andreea
Chiricuţă, restul au fost
numai Junioare II. Dar recunosc,
eforturile de la Divizia
A, modul de abordare al
jocurilor, contactul cu adversarele,
totul este diferit şi mult
mai dur. Şi să vă mai spun
ceva, cu aceste fete, care sunt
campioane naţionale la categoria
lor de vârstă, am jucat şi
în campionatul de Junioare II,
dar şi în cel de Junioare I, iar
unele dintre ele sunt şi la lotul
naţional de junioare – cam
mult pentru aceste fete”, a recunoscut
Gavrilă.
Iată şi numele handbalistelor
despre care vorbeşte directorul
cu atâta admiraţie:
- Andrada Juncu, 182 cm,
considerată ca fiind a doua
valoare din România, a gene -
raţiei 1995
- Adina Grigoraş, 183 cm,
inter stânga, componentă a
lotului de junioare
- Maria Gavrilă, centru, lot
naţional
- Daira Ghiocel, 184 cm,
stângace, lot lărgit
- Angela Cioca, 178, pivot,
titulară naţionala de junioare
- Lăcrămioara Stan, portar,
lot naţional
- Bianca Mata, extremă
dreapta, stângace
- Dana Abed Kader, pivot,
naţionala de cadete
La vară voi număra medaliile!
Vreau să cred că anul acesta,
în vară, voi număra mai multe
medalii ca în sezonul precedent.
Mă bazez, în primul
rând, pe titlul naţional la Junioare
II, unde ne batem cu
CSŞ 2, Energetic şi Brăila.
Apoi mă gândesc la un loc
pe podium şi la Junioare I,
categorie la care participăm în
premieră. Aici, adversare ne
sunt cei de la Caracal,
Chimia, Brăila şi CSŞ 2 Baia
Mare. Pentru turneele semifinale
şi finale aştept să vină de
la Centrul Naţional Olimpic
şi elevele mele Mădălina
Zamfirescu, Izabela Paşca şi
Andreea Ghinea.
Merg mai departe şi spun
că şi la Junioare III aştept o
medalie, cel puţin de bronz,
aşa cum a fost în anii 2010 şi
2011. Echipa este neînvinsă şi
are 23 de puncte avans, faţă de
următoarea sa adversară. Şi
aici există câteva talente, cum
ar fi: Mădălina Stanciu, Diana
Erciu, Sara Abed Kader, sora
celei de la Junioare II,
Alexandra Badea şi Roxana
Muşat. Aici ne luptăm cu
Marta Baia Mare. În 2010 am
luat bronz, dar în 2011 am
venit pe locul patru .
Şi eu lucrez pentru handbalul românesc!
Ultimele evenimente petrecute
în handbalul românesc
juvenil m-au pus pe gânduri.
Vreau să spun sus şi tare că şi
clubul meu lucrează pentru
handbalul românesc. Visez ca
naţionalele feminine să câş -
tige medalii la Europene,
Mondiale şi Oplimpiade, iar
printre tricolore să fie şi eleve
de-ale mele. Asta ar trebui să
ştie şi cei de la Centrul
Naţional de la Vâlcea, acolo
unde se pregătesc, cele mai
valoroase tinere din handbalul
nostru, printre ele aflându-se
şi câteva sportive cu contract,
reţineţi, cu contract, de la
Şcoala 181.
Să nu lungesc vorba –
handbalista Andreea Ghinescu
este la mine de anul trecut,
cu angajament scris până
în 2013, când i se termină perioada
de juniorat. Talantată,
firesc că a ajuns la Centrul de
la Valcea, tot printr-un contract
scris, în care Şcoala 181
şi Federaţia de Handbal sunt
coproprietare, privind dreptul
de transfer al jucătoarei. Conform
Regulamentului, odată
ajunsă la Centru sportiva nu
poate juca decât în cadrul
acestui team, iar la clubul de
bază, adică la Şcoala 181, să
evolueze doar la turneele
semifinale şi finale.
Pe 2 martie, însă, cei de la
Centru au pus-o să semneze
un Contract de Împrumut la
CSM Sfântu Gheorghe, echi -
pă de Divizia A, cu care eu
mă voi lupta pentru promo -
varea în Liga Naţională. Adi -
că la mine nu are voie să joace,
dar la altă echipă da. Şi dacă
se invocă Articolul 4, din Re -
gulamentul de funcţionare al
Centrului, acolo scrie clar că
în momentul când se descoperă
o jucătoare valoroasă, poa -
te fi împrumutată DOAR la
Liga Naţională, DOAR după
terminarea junioratului şi
NUMAI cu acordul spor tivei.
Nu spun că se fac anumite
jocuri, nu-mi trece prin cap
asta, dar nici nu vreau să fiu
prostul cuiva. S-a încălcat Re -
La ultima categorie, cea de
Junioare IV, vă spun că şi aici
aşteptăm un succes. Şi mă
bazez pe Andreea Cazacu,
hand balistă care evoluează
foarte bine şi pe postul de
pivot (la Junioare II), cât şi pe
cel de inter stânga; pe Andreea
Alina Butaru, o por tă -
riţă de 178 cm, de la Se verin,
şi mai ales pe Irina Neacşu, o
stângace de excepţie, care joa -
că pe extrema dreaptă, despre
care veti auzi cât de curând.
Este un copil de excepţie, ascultătoare,
care vrea să înveţe
handbalul cât mai repede. Vă
spun că stă acasă şi singură
face scheme de joc, m-a uimit.
Trebuie să recunosc că este un
produs al antrenoarei Ileana
Morari, de la CSŞ 6, care a
ajuns la Şcoala 181.
gulamentul şi nu este pentru
prima oară. Sunt foarte mulţi
antrenori în ţară care sunt
nemulţumiţi şi, într-un final,
Centrul se plânge că nu mai
vrem să dăm sportivi în pre -
gă tire. Avem şi motive, din
mo ment ce nu se respectă
contractele, înţelegerile scrise.
(I.P.)
adev`rul
despre
HANDBAL
Neac[u Irina
„Bianca Mata a fost componentă
a Centrului Naţi o -
nal Olimpic de la Rm
Vâl cea şi era considerată o
handbalistă de perspectivă,
mai ales că este stângace şi
joacă pe extrema dreaptă.
Din anumite motive a plecat
de la Centru şi a ajuns la
mine. A progresat rapid, aşa
au spus şi doi tehnicieni recunoscuţi,
Veniamin Lupan,
de la Iaşi, şi Marian Simion,
de la Slobozia, dar acum nu
mai figurează nici măcar în
lotul lărgit al naţionalei de
juniori. Nu există să nu dea
4-5 goluri în fiecare meci,
chiar nu avem nevoie de o
asemenea handbalistă va lo -
roasă? În aceeaşi situaţie de
neînţeles este şi Andreea
Chiricuţă, extremă stînga,
sportivă care se află în lotul
lărgit al naţionalei de junioare,
dar care n-a fost verificată
niciodată, în niciun
meci, în niciun trial. De ce”,
se întreabă retoric, fireşte,
Maximilian Gavrilă.
Vlad Denisa

Nr. 5 - Aprilie 2012
www.frh.ro
> Copii care vin din urmă
17
Demisă de la Oţelul Galaţi,
Gabriela Artene şi-a făcut club propriu
Federaţia ar trebui să sprijine mai mult copiii
Am început activitatea în
anul 2010, membrii fondatori
fiind Gabriela Artene, Cris ti -
na Lacrămioara Anghel (Ar -
tene) şi Gabriela Talabă
(Şer ban), cele trei nume
punând piatra de temelie a
acestui club.
Decizia de a înfiiţa un club
de handbal a fost luată în
urma demiterii mele de la
echipa H.C.Oţelul, la care activam
ca antrenor principal,
fiind impulsionată şi de ru -
găminţile părinţilor a caror
copii lucrau cu mine, la echipa
de jumioare a clubului, în
paralel cu activitatea la Liga
Naţională.
Mă numesc Gabriela Ar -
tene (Stoica) şi sunt profesor
de educaţie fizică la Colegiul
de Industrie Alimentară
”Elena Doamna” din Galaţi.
Am o fetiţă, Cristina
Lăcrămioara (Artene) Anghel
care este şi ea profesor de educaţie
fizică, şi sunt casatorită
cu Petrişor Artene din 1986.
Am practicat 27 ani handbalul
de performanţă, incepand
la CSS1 Galaţi, sub
îndrumarea prof. Constantin
Cojocaru.
După sezonul 2004-2005
s-a produs o ruptură între
mine şi echipa mea de suflet
(se vede că de fiecare dată,
dupa o plecare, am revenit la
Oţelul). Am întrerupt activitatea
de jucător, acceptând
propunerea de a continua activitatea
ca antrenor pentru
echipa de junioare din cadrul
clubului.
După 4 ani am fost promovată
de către conducerea
clubului ca antrenor la echipa
de senioare.
Am vazut în acest lucru o
provocare şi am pornit lupta
cu granzii Ligii Nationale.
Am făcut-o cu demnitate şi cu
pasiune, drept dovadă că
echipa de atunci a ajuns în optimile
cupelor europene, unde
ne-am luptat cu demnitate cu
forţe ale Bătrânului Continent,
cum ar fi Debrecen şi
Larvik, care ne-a şi eliminat
din parcursul nostru frumos.
Pe 1 martie 2010 am fost
demisă de la H.C. Oţelul
Galaţi. Până să-mi găsesc un
nou drum, a durat aproximativ
2 luni, timp în care părinţii
copiilor cu care lucrasem îmi
transmiteau că doresc să continuăm
împreună.
Astfel a luat fiinţă Clubul
Sportiv Handbal-ART..., din
pasiune pentru handbal şi din
dragoste pentru copii, cu sprijinul
familiei mele, care m-a
susţinut din toate punctele de
vedere în derularea acestui
proiect. Apoi am discutat şi cu
prietenii mei, Gabriela şi Dan
Talabă, hotarându-ne să începem
demersurile pentru a
înfiinţa clubul. Cu Gabi Talabă
am fost coechipieră atât la
Oţelul Galaţi, cât şi la Cetate
Deva. În munca noastră ne
mai ajută şi doua dintre fostele
mele jucătoare - Ana Elena
Horodincu şi Mădălina Pos -
tel nicu.
Activitatea noastră începe
să fie din ce în ce mai complexă,
să dea roade, necesitând,
fireşte, cheltuieli mai mari de
la o zi, la alta. Avem câteva instituţii
care ne sprijină, însă
sumele nu mai acoperă în totalitate
nevoile echipelor
noastre. Le mulţumim şi pe
această cale şi sperăm să
rămână alături de noi:
Directia Judeţeană de
Tineret şi Sport, care ne-a
susţinut în desfăşurarea activităţilor
organizate cu copii
Primăria Galaţi şi Consiliul
Judeţean al oraşului
BRD Grup Galaţi,
reprezentată de domnul director
executiv Cristian Dobre
Camelia şi Doru
Căpăţână, de la S.C. Carrera
Galaţi
Mădălina şi Cristinel
Serafinceanu, de la Restaurant
Serafin din Galaţi
S.C. Adi Toma
... şi nu în ultimul rând
părinţii copiilor noştri
Am vrea mai mult şi mai repede,
dar...
Până acum, am reuşit să
participăm cu echipa de Junioare
IV la turneul semifinal,
care s-a ţinut la Vaslui, în
2011. În acest an, la nivelul Junioarelor
III ne aflăm pe locul
2 în Seria B, după 4 turnee
desfăşurate, şi visăm la
turneele finale.
Avem o handbalistă la
Centrul Naţional de Excelenţă
de la Rm Vâlcea, componentă
şi a echipei naţionale
de cadete (am vrea să mai promovăm
alte 2 – 3 handbaliste),
care se numeşte
Ale xandra Dindiligan - o
sportivă cu mari şanse de a
ajunge o certitudine în handbal.
Alexandra este născută pe
16.02.1997, în Galaţi, şi a
ajuns la handbal după o încercare
nereuşită la aikido. Mama
ei, care mi-a fost colegă de
şcoală, a venit şi m-a întrebat
dacă nu cunosc pe cineva, un
antrenor de handbal, la care să
meargă şi Alexandra. I-am
raspuns că ştiu pe cineva, o are
în faţa sa, dar nu ştiu dacă o
să-i placă persoana mea,
deoarece în timpul antrenamentului
eu sunt foarte exigentă.
A fost dragoste la
prima vedere, drept dovadă că
şi azi Alexandra vine cu mult
drag la toate meciurile echipei,
iar familiile noastre sunt
apropiate.
Banii vorbesc
Din păcate, din punct de
vedere financiar ne descurcăm
greu deoarece am pornit acest
proiect de la zero. Sumele
atrase, fie că au fost din cotizaţiile
lunare sau din finanţarea
acordata de Consiliul
Local, pentru anul 2011, au
fost direcţionate către achiziţia
de materiale şi echipament
sportiv şi către
aco perirea cheltuielilor de
cazare, masă, transport şi participare
la competiţii. Cea mai
mare parte din cotizaţia copiilor
(50 RON/lună) se cheltuie
pe închirierea sălilor de
antrenament.
Din pacate, sportul românesc
trece printr-o perioada
foarte grea, iar handbalul nu a
fost nici el ocolit. Multe
echipe s-au desfiinţat, altele
trec printr-o perioadă financiară
grea şi nu reuşesc să fie la
zi cu toate plăţile, iar unii, care
conduc, fac oferte foarte mari
pentru a atrage jucatoarele la
cluburile lor şi apoi nu reuşesc
să se achite de aceste obligaţii
materiale şi fie pierd jucatoarele,
care fac memorii către
Federaţie, fie se conving că
valoarea pretinsă a handbalistei
nu se ridică la CV-ul cu
care se laudă.
Nu mai există o scară de
valori, toate astea şi prin faptul
că la nivelul junioarelor şi juniorilor
nu se investeşte,
hand balul românesc are de
Gabriela Artene
suferit. După mine, cred că
valoarea jucătoarelor trebuie
estimată mai corect, iar handbalistele
însăşi ar trebui mai
întâi să ofere ceva acestui
sport şi mai apoi să pretindă.
Sunt în favoarea câştigurilor
mari, dar şi pentru plus valoare.
Altădată, jucătoarele
munceau şi ţineau ştacheta
sus, lumea ne respecta. Acum,
valoarea campionatului intern
este slabă, iar pe plan internaţional
nu reuşim să trecem,
cu excepţia Oltchimului, de
un tur maxim două în cupele
europene.
Aş vrea ca Federaţia Ro -
mână de Handbal să vină în
ajutorul cluburilor de copii,
stimulindu-le cu materiale
Echipele la care am activat, şi unde am adunat peste 400 de
meciuri în Liga Naţională, sunt:
Oţelul Galaţi, 1986-1991, cu care am promovat în Divizia
A
Oltchim Rm. Vâlcea, 1991-1992
A.E.M. Timişoara, 1992-1993
Oţelul Galaţi, 1993-2002
Cetate Deva, 2002-2003, unde, după două luni de
pregătire, am fost numită ca antrenor- jucator, echipa promovand
în acel an în Liga Naţională
Oţelul Galaţi, 2003-2005, am revenit la rugamintea prof.
Eugen Baştiurea, care în acel moment conducea echipa Oţelul.
Am jucat timp de 6 sezoane în cupele europene:
Cupa Campionilor, ediţia 1991-1992, cu Oltchim
Rm.Vâlcea
Cupa EHF, ediţia 1996-1997, cu Oţelul Galaţi
Cupa EHF, ediţia 1997, cu Oţelul Galaţi
Cupa Oraşelor, ediţia 1998-1999, cu Oţelul Galaţi
Cupa Cupelor, ediţia1999-2000, cu Oţelul Galaţi
Cupa EHF, ediţia 2000-2001, cu Oţelul Galaţi
Am fost componentă a lotului naţional de senioare, participând
la Campionatul Mondial din Norvegia, 1993, unde
am ocupat locul IV, şi la Campionatul Mondial Universitar din
Slovacia, 1994, unde am ocupat locul III.
sportive (în limita posibili -
tăţilor) necesare desfăşurării
activităţii; să le faciliteze
cumva intrarea în săli, pentru
că handbalul nu are prioritate
la programarea antrenamen -
telor, fotbalul primând de
fiecare dată (aşa se întâmplă în
Galaţi!). Ar trebui înfiinţate
comisii care să meargă prin
ţară şi să vadă condiţiile de
desfăşurare a activităţii şi mai
cred că antrenorii de copii ar
trebui susţinuţi mai mult pentru
a mări baza piramidei de
selecţie. (I.P.)

18 > Copii care vin din urmă
adev`rul
despre
HANDBAL
Afacere de familie, din dragoste pentru cei mici: Clubul Kira Târgovişte
Veþi mai auzi de noi!
Mă numesc Chira Flavius, am absolvit F.E.F.S Piteşti în anul 2002, Masterul în
Sport Competiţional în 2004 şi sper ca peste ani să fie oameni (actuali şi totodată
viitori sportivi-fete şi băieţi) care să spună că la un moment dat un om lea
îndrumat destinul pe un drum plin de satisfacţii şi reuşite în viaţă, şi cu ajutorul
lui au o viaţă mult mai bună. Acesta este visul meu şi sper să reuşesc să fac în
aşa fel ca aceşti oameni să fie în număr cât mai mare.
Kira Târgovişte a prins
viaţă în vara anului 2009, an
în care ne-am şi afiliat la Federaţia
Română de Handbal.
Clubul a fost înfiinţat cu
ajutorul familiei, care a înţeles
pasiunea mea pentru handbal
şi plăcerea pe care o am de a
lucra cu copiii. Soţia este cea
care a înţeles repede pasiunea
mea pentru handbal şi plă -
cerea pe care o am în colaborarea
cu copiii, devenind
principalul meu susţinător. Ea
mi-a asigurat suportul moral
în demararea acestui proiect şi
sper să o facă şi în continuare.
Până să înfiinţez acest club,
am fost antrenor la Clubul
Sportiv Şcolar din Târgovişte,
unde, din păcate, bugetul nu
permitea o desfăşurare corectă
a activităţii secţiei de handbal
şi, implicit, nici obţinerea performanţelor
sportive – am renunţat
la catedră, chiar dacă
eram profesor titular.
Nici acum nu avem bani câi
ne-ar trebui, ne autofinanţăm.
Nici până la această oră nu
am găsit sponsori dispuşi să
investească în aceşti copii.
Facem eforturi şi sperăm să
găsim pe cineva, cu potenţă
financiară, care să-şi cheltuiască
din banii proprii şi care
să se mulţumească cu performanţele
din teren ale micilor
handbalişti. Nu este uşor, dar
nu ne dăm bătuţi. Deocamdată,
păriţii sportivilor sunt
singurii care contribuie la
bugetul clubului, înţelegând
ceea ce vrem noi să facem.
Şi trebuie să ne lăudăm că
nu le-am înşelat aşteptările,
copiii lor numărându-se
printre cei mai buni din judeţ,
ba chiar din ţară, aş putea
spune, la categoria lor de
vârstă. Iată şi performanţele
obţinute:
2009-2010
Categoria - Junioare IV
- locul 1 pe judeţul Dâmboviţa
– Campionatul
Naţional de Handbal de junioare
IV
- locul 2 pe Euroregiune
(din care fac parte judeţele:
Argeş, Dâmboviţa, Prahova,
Ialomiţa, Călăraşi, Giurgiu,
Teleorman) - Campionatul
Naţional de Handbal de junioare
IV şi calificare la
turneul seminal
2010-2011
Categoria - Junioare III
- locul 1 pe judeţul Dâmboviţa
– Cupa Mărţişorului
- locul 1 pe judeţul Dâmboviţa
– Cupa Moş Crăciun
2011-2012
Categoria - Junioare III
- locul 1 pe judeţul Dâmboviţa
– Cupa ,, Zilele Comunei
Aninoasa”
- locul 2, după patru turnee
de sală din cadrul Campionatului
Naţional de Handbal
de junioare III (loc
calificant pentru turneul
semifinal al Campionatului
Naţional)
În momentul de faţă, considerăm
că am creat un grup
frumos, cu câteva sportive la
grupa de junioare III, cu bune
calităţi fizice şi cu un caracter
puternic. Nu vreau să nominalizez
pe nimeni, pentru că
nu ar fi corect faţă de celelalte,
dar cu siguranţă în viitorul
apropiat vor fi cel puţin 2-3
jucătoare care vor avea un cuvânt
de spus în handbalul de
performanţă. De asemenea, la
cele două grupe de 10-11 ani
(una de fete şi una de băieţi),
am reuşit să facem o selecţie
corectă, cu copii care au indicatori
antropometrici foarte
buni dar şi deprinderi şi calităţi
motrice excelente, ceea ce
ne face să sperăm că vom
avea, în 2-3 ani, echipe puternice,
care să aducă rezultate
foarte bune clubului. Cea mai
mare mulţumire pe care o am,
referindu-mă la grupele de
pitici, este faptul că, deşi vin
doar de câteva luni, „microbul”
de a face mişcare şi
implicit de a practica handbalul
i-a atins pe toţi, iar
plăcerea cu care intră în sală
combinată cu energia pe care
o degajă mă fac să spun că viitorul
arată bine!
Principala problemă cu care
ne confruntăm, cum am spus
şi mai sus, este cea financiară,
dar pe lângă aceasta aş mai
enumera cel puţin două care
nu sunt deloc de neglijat, pe
care eu le văd ca fiind foarte
importante în obţinerea performanţelor
sportive înalte şi
din cauza cărora se pierd
mulţi copii cu calităţi:
a) numarul mic de săli de
sport, în care ne putem desfăşura
normal activitatea
b) interesul tot mai scăzut al
Vreau să mulţumesc pentru buna colaborare de care au dat
dovadă profesorii de educaţie fizică din Târgovişte, dar şi din şcolile
învecinate ale municipiului, şi să subliniez totodată rolul deosebit
de important al acestora în îndrumarea copiilor spre sportul
de performanţă.
Un nume important al handbalului Dâmboviţean ne-a fost
aproape încă de la început şi ne-a susţinut. Este vorba de profesorul
Ovidiu Rizescu, care nu mai are nevoie de nici o prezentare,
fiind omul care a promovat mulţi copii la loturile naţionale, şi care
a dominat, cu echipele sale, Olimpiada Sportului Şcolar la nivel
rural o bună perioadă de timp.
De la dreapta spre stânga, rândul de sus: Mierloiu Andreea, Mierloiu Larisa, Florea Ana-Maria, Burtescu Daria,
Popa Liliana, Petre Roxana, Paraschiv Alina, Dincă Ruxandra, Barbu Maria-Martina, Mărgărit Andreea, Voicilaş
Elena-Claudia. Rândul de jos: Vişan Johnny, Mocănescu Sebastian, Vrabie Mihai-Lucian, Ştefănescu Radu,
Paicu Radu, Şerban Mario, Paicu Andrei, Ilie Teodor, Fulop Adelin-Andrei, Stângaciu Dragoş, Zaharia Denis
Antrenor: Chira Flavius
copiilor faţă de mişcare, dar şi
comoditatea părinţilor, care
nu-şi aduc copiii la antrenamente,
invocând lipsa timpului
Pentru anul 2012 ne dorim,
în primul rând, să obţinem cel
puţin o calificare la turneul
semifinal de junioare III, apoi
din toamnă... să atacăm Campionatul
Naţional de juniori
IV cu o echipă de fete şi, în
premieră, şi cu o echipă de
băieţi. Pe plan local, vom
încerca să punem la punct un
sistem competiţional jude -
ţean, la categoriile mici de
vârstă, copii şi juniori IV, pentru
a le putea oferi copiilor cât
mai multe meciuri cu caracter
oficial.
Din păcate criza economică
a afectat grav toate domeniile
de activitate, iar sportul nu a
făcut excepţie. Lucrul acesta
se reflectă cel mai bine în
bugetele echipelor de seniori
atât la băieţi cât şi la fete, unde
echipe cu tradiţie in handbalul
românesc acum tind să
devină o palidă amintire a
vremurilor de altădată. Probleme
deosebite sunt bineînţeles
şi la echipele de copii şi
juniori, care, cred eu, se vor
vedea mai târziu, exact ca o
bombă cu efect întârziat.
Lipsa banilor, în prezent,
înseamnă o dotare materială
din ce la slabă, înseamnă o
pregătire precară a echipelor
de copii şi juniori, înseamnă
neparticipări în campionatele
naţionale şi alte competiţii.
Nici vorbă de cantonamentele
de vară şi iarnă, nici vorbă de
echipamente noi, de indemnizaţii,
toate acestea ducând,
în cele din urmă, la o reducere
De la dreapta spre stânga, rândul de sus: Andreea Stângă, Alexandra
Maxim, Daniela Neacşu, Andreea Bârsan, Alexandra Burlacu, Andrada
Stângaciu, Steluţa Florea. Rândul de jos: Florentina Niţu, Anda Popescu,
Mihaela Popa, Tamara Stroică, Denisa Dicu, Andrada Stoica.
a bazei piramidale de selecţie.
Astfel, pe scurt, situaţia
handbalului românesc nu este
una din cele mai fericite, mai
ales pe plan internaţional,
unde nu am mai reuşit de mult
să obţinem rezultate deosebite
şi nici nu cred că vom mai
reuşi prea curând, motivele
fiind foarte multe şi diverse.
Cred că Federaţia Română
de handbal ar trebui să organizeze
întâlniri între an tre -
norii de la toate eşaloanele şi
specialiştii pe care îi are, unde
să se vină cu idei şi propuneri
pentru o regândire a organizării
handbalului românesc,
de la metode de pregătire (ar
trebui să urmărim mult mai
atenţi metodele nordicilor de
exemplu), până chiar la o
rearanjare a sistemelor competiţionale,
de la nivelul copiilor
şi până la seniori.
Fede raţia poate organiza
oricând şi oriunde, cursuri,
seminarii şi informări a tot
ceea ce este nou şi benefic în
handbalul internaţional.(I.P.)

Nr. 5 - Aprilie 2012
www.frh.ro
> Copii care s-au făcut mari
19
La Caracal, handbalul este la el acasă
Performanţe pe bandă rulantă
Larisa Claudia Olteanu, profesor –antrenor la CSS Caracal, sec]ia handbal, director din 2006, data naşterii
-27.01.1976. Tânără absolventă a Facultă]ii de Educa]ie Fizică [i Sport din Craiova, am ales
să-mi încep cariera ca profesor la CSŞ Caracal, în toamna anului 1999, club la care am activat şi ca jucătoare,
pe perioada junioratului, la sec]ia de handbal.
La numai 22 de ani mi-am
propus obiective destul de îndrăznețe,
să obţin cel putin 3
medalii de aur, să dau loturilor
naționale de junioare cât mai
multe jucătoare, obiective care
s-au îndeplinit în proporţie de
80%.
• CSS Caracal a luat ființă în
toamna anului 1977, prin Ordinul
ministrului Învățămantului.
În cadrul unității activează 4
secții– atletism,fotbal,handbal
cu 3 catedre şi kaiac-canoe.
• Ca şi antrenor, colaborez
foarte bine cu soţul meu,
Adrian Olteanu, care este profesor
– antrenor în cadrul clu -
bului, la secția de handbal.
Astfel, ne împărţim munca şi
succesele.După plecarea profesorului
Dincă Constantin la
CNEO Rm Vâlcea, întrega activitate
la secția de handbal este
făcută de către noi - de multe
ori ni se pare foarte greu, sunt
zile când stăm şi 10 ore în sală,
dar când obținem victorii după
victorii, uităm de orele de muncă.
• CSŞ Caracal este unitate
subordonată Ministerului Educatiei
Cercertării Tineretului
și Sportului, finanțarea fiind făcută
de Minister prin ISJ Olt.
Dar alături de handbalul de la
CSŞ caracal se mai află domnul
Marian Doldurea, patronul
firmei S.C.Dolchimex Caracal,
un om deosebit, care ne sprijină
necondiționat şi care pune un
accent deosebit pe educaţie,
cul tură, comportamentul spor -
ti velor în societate. Fără ajutorul
acestui om minunat,
echi pa nu ar fi rămas unită, mai
ales că şase dintre handbaliste
nu sunt din oraş, iar cheltuielile
de cazare şi primele pentru performanţe
sunt suportate de
domnul Doldurea.
• Din anul 2006 pănă în
prezent s-au obținut la nivelul
clubului: 6 medalii de aur, 2
argint, 2 bronz
-10 jucătoare la Loturile
Naționale de junioare și tineret
-2 jucătoare la CNO Rm
Valcea
• Iată câteva din cele mai
reprezentative sportive ale
clubului nostru:
Grupa de junioare I - născute
1994
Maria Claudia Constantinescu
- născută 1994 inter
stîng/1,77m componentă Lot
Național
-calității fizice deosebite,
perseverenţă, tehnică foarte
bună, are braț puternic de aruncare
-CEL MAI BUN CEN-
TRU – Selecţionata Serilor
Plopeni 2009
- cel mai bun inter stîng la
Turneu Final junioare II-2010
- cel mai tehnic jucător –
Memorialul Sandu Milleti
- tratează fiecare meci cu
foarte multă seriozitate, cînd
pierdem un meci, deşi se întâmplă
foarte rar, este foarte
afectată, un apărător foarte
agresiv, o jucătoare cu un fizic
impresionant
- 3 medalii de aur , 2 medalii
de bronz, loc VII C.E Cehia,
junioare, marchează în medie
12-14 goluri/meci
Mihaela Anca Stoica–1994,
extremă dreaptă, componentă
lot național
-are viteză de deplasare, procedee
de aruncare diversificate,
face foarte bine faza de contraatac,
cea mai bună extremă
dreaptă la Turneu Final juni -
oare III-2008, cea mai bună extremă
dreaptă la Turneu Fi nal
junioare II-2010, cea mai bună
extremă dreaptă la Tur neu Final
junioare I-2011, pri ză foarte
bună la minge, pleacă foarte
bine anticipat pe contraatac
-5 medalii de aur, 1 medalie
argint, 2 medalii de bronz
-loc VII C.E Cehia, junioare
Marchează în medie 8-9
goluri/meci
Marina Eliza Cicic - stângace
şi joacă pe inter dreapta, componentă
lot național
-are braţ bun, stăpâneşte
foarte bine relaţia 1x1, aruncă
de la 9 m foarte bine, este un
apărător bun
-cel mai bun inter drept la
Turneu Final junioare II-2011
-3 medalii de aur
-2 medalii de bronz
-loc VII C.E Cehia, junioare
Marchează în medie 7-8
goluri/meci
Loriana Brancoveanu - este
portar, 1,77 înălțime, a fost
componenta a lotului national
de junioare
-mobilitate foarte bună, stă -
pâneşte foarte bine tehnica
specifică postului, lansează
foar te bine contraatacul
-2 medalii de aur
-2 medalii de bronz
Elena Garacel – centru a
venit la echipă de la LPS Tg
Jiu, în clasa a IX- a, şi s-a adaptat
foarte repede
-are o gândire rapidă, specifică
postului, care o ajută foarte
mult în fazele de apărare şi atac
-calități fizice deosebite,
apro piate de cele ale unei atlete
- joacă foarte bine cu pivotul
- stăpâneste foarte bine relaţia
1x1
-un apărător destul de agil
care face multe intercepții
-are încredere în forţele proprii
-a fost convocata la Lotul
Naţional de junioare
-1 medalie de aur
-1 medalie de bronz
Marchează în medie 6-8
goluri/meci
Andreea Sincu este portar,
1,70 înălțime
-mobilitate foarte bună, stă -
pâneşte foarte bine tehnica
spe cifică postului, lansează
foar te bine contraatacul, neîncrezătoare
în forțele proprii
-6 medalii de aur, 1 medalie
de argint, 1 medalii de bronz
Cristina Mircescu, Teodora
Neagoe, Raluca Costea - jucătoare
cu un potenţial motric
deosebit, experiență în joc, pot
evolua oricând în Liga Națională.
Adriana Rădoi, Nicoleta
Cilianu, Carmen Nicolescu,
Mariana Peleașă şi Gabriela
Garju - sunt jucătoare care pot
activa cu succes în Divizia A .
GRUPA DE JUNIOARE III
Bianca Dinuț - stângace şi
joacă inter dreapta, are 12
ani,1,73 înălțime
-are braţ bun, stăpâneşte
foarte bine relaţia 1x1, aruncă
de la 9 m foarte bine, este un
apărator bun, cel mai bun inter
drept la Turneu Final junioare
IV-2011
-1 medalie de argint
Marchează în medie 7-8
goluri/meci
Andra Țălu –1998, extremă
dreaptă
-are viteză de deplasare, procedee
de aruncare diversificate,
face foarte bine faza de contraatac,
priză foarte bună la
minge, pleacă foarte bine anticipat
pe contraatac
-1 medalie argint
Marchează în medie 6-8
goluri/meci
Nicoleta Ristea -nascută
1998, inter stg/1,80
-are braț puternic de aruncare,
un apărător foarte agresiv,
o jucătoare cu un fizic impresionant
-1 medalie de argint
Cristina Branişte – centru
-are o gândire rapidă, specifică
postului, care o ajută foarte
mult în fazele de apărare şi atac,
calități fizice deosebite, joacă
foarte bine cu pivotul, stă pâ -
neşte foarte bine relaţia 1x1, un
apărător destul de agil, are încredere
în forţele proprii
-1 medalie de argint
Marchează în medie 4-6
goluri/meci
Alexandra Nemoianu –
portar, 1,73 inălțime, 12 ani
-mobilitate foarte bună, stă -
pâneste foarte bine tehnica
specifică postului, lansează
foarte bine contraatacul, neîncrezătoare
în forțele proprii
-1 medalie de argint
• În anul competițional
2011-2012, CSŞ Caracal are
înscrise echipe în Divizia A, în
Campionatul Naţional de Junioare
I, în Campionatul Na -
țio nal de Junioare III.
Pentru prima dată, clubul
nostru are o echipă în Divizia
A formată numai din junioare
I, primul an. După 16 etape,
echipa ocupă primul loc în
clasament, putând merge la
baraj, dar fără a avea drept de
promovare în Liga Nțională,
datorită vârstei. Ne-am inscris
în acest campionat cu gândul ca
fetele să câştige experienţă, să
aibă meciuri cât mai tari. Ele au
demonstrat că au valoare şi că
pot juca şi cu echipe la nivel de
senioare.
Din păcate, această frumoasă
echipă nu-şi va putea juca
şansele în Liga Naţională, după
terminarea junioratului, şi asta
din simplul motiv că nu există
susţinerea financiară ca să poată
evolua pe prima scenă handbalistică.
Banii daţi de ISJ Olt si
SC Dolchimex sunt insuficienţi
pentru întreaga noastră
activitate de la club. Şi dacă n-
am avea înţelegerea Primăriei
din Caracal, care ne lasă să
folosim necondiţionat Sala Polivalentă
a oraşului, pentru an -
tre namente şi jocuri, nu ştiu ce
ne-am fi făcut. Ducem lipsa
unei săli proprii, a unei saune, a
unui bazin, toate acestea pu -
tându-ne fi de folos în recupera -
rea tuturor sportivilor clu bului.
• Pentru anul 2012 ne dorim
să ajungem la baraj pentru promovare
in Liga Națională.
- o medalie la junioare I
- Turneu final junioare III
- menținerea celor 3-4 jucătoare
la lotul național de junioare
- convocarea a 3-4 jucătoare
la lotul național de cadete
- sprijinirea în continuare a
acestor fete minunate de catre
d-l Marian Doldurea
- atragerea şi a altor sponsori
la echipe
- implicarea comunității locale
financiar
Trecerea junioarelor către seniorat
se face foarte greu, multe
dintre ele lăsându-se după terminarea
etapei adolescentine.
Ar trebui ca la nivel de senioare
să se impună şi participarea
la joc a două – trei ju nioare,
pentru ca tinerele talente să se
integreze mai uşor şi mai rapid
la echipe de primă ligă.
De la CSŞ Caracal au promovat
la echipe de senioare, din
elita handbalului românesc,
aproximativ 15 jucatoare in ultimii
ani:
1. Ana-Maria Apipie
S.C.M Craiova
2. Ana-Maria Ion
S.C.M Craiova
3. Alexandra Gogoriță
Rulmentul Brașov
4. Carmen Ilie
Rulmentul Brașov
5. Carmina Tița
S.C.M Brașov
6. Manuela Rădulescu
H.C.Oțelul Galați
7. Elena Gramnea
S.C.M Ploiești
8. Andreea Plopeanu
S.C.M Ploiești
9. Ștefania Păun
Cetate Deva
10. Adina Pană
Rapid București
11. Iulia Buncilă
CL.SP.U.C. Brăncuși.Tg.Jiu
12. Ramona Enache
CL.SP.U.C. Brăncuși.Tg.Jiu
13. Georgiana Boiașu
CL.SP.U.C. Brăncuși.Tg.Jiu
14. Roxana Stan
CSM Slatina
15. Andreea Zarea
CSM Slatina
(I.P.)

20 > Tinereţe fără bătrâneţe
adev`rul
despre
HANDBAL
Soţii Maria şi Feri Lechner continuă, şi după pensionare, să crească tinere talente
Drum fără oprire
De ce soţii Lechner...
În revista noastră, la paginile dedicate juniorilor, ne-am propus un
Pilică Popescu
Născut la Braşov, în anul
1944, Ferencz Lechner a avut
prima întâlnire cu handbalul
la 14 ani, când a fost admis la
Liceul cu Program de Educaţie
Fizică din oraş. Primul
profesor i-a fost Ladislau Kovacs,
un binecunoscut internaţional
de pe vremea când
handbalul se juca în 11. Lechner
era un iubitor de sport, un
jucător polivalent, căruia îi
plăcea să joace fotbal, volei,
tenis de masă, gimnastică
sportivă şi schi.
Până la urmă, handbalul
avea să primeze, din momentul
în care a fost cooptat în
echipa CSŞ Luceafărul
Braşov, aflată sub conducerea
tehnicianului Dieter Tartler.
Avea să se remarce imediat şi
să fie invitat la două tabere de
handbal juniori, organizate de
Federaţia de specialitate, în
1960 şi 1961. Trece la seniori
şi se transferă la Dinamo
Braşov, echipă de primă divizie,
fiind antrenat de Ion
Donca, omul care avea să-i influenţeze
destinul şi de la care
avea să înveţe totul, după
spusele sale.
În 1964 este admis la Institutul
de Educaţie Fizică de la
Bucureşti, perioadă în care se
şi transferă şi joacă în liga secundă,
cu echipa Institutului.
Acolo avea să întâlnească alţi
profesori de valoare, nume
grele din handbalul românesc:
Ioan Kunst Ghermănescu şi
Ion Bota. Trei ani mai târziu
se căsătoreşte cu Maria Valeria
Blenessi, jucătoare de baschet
la CSU Bucureşti.
După terminarea Institutului,
soţii Lechner sunt repartizaţi
la Braşov, o şansă mare
pentru Feri, să revină acasă, el
ca profesor la Liceul Auto, iar
soţia la Şcoala Sportivă pentru
Elevi, cum se numea pe
atunci. Firesc, soţia renunţă la
baschet şi începe să lucreze
alături de soţul ei în depistarea
şi promovarea tinerelor talente
la handbal, activitate care, iată,
continuă şi astăzi, la ani buni
de când au ieşit la pensie!.
Apar şi rezultatele, destul de
repede, materializate într-o
echipă de junioare echilibrată
pe compartimente şi bine sudată,
cu elemente de perspective
certe: surorile Liana şi Ela
Ficiu şi cu un lider de generaţie
incontestabil, Iuliana
Hobincu. Eram selecţionerul
naţionalei de senioare, la acea
vreme, şi imediat am remarcat-o
pe Hobincu. Ea este autoarea
golului victoriei noastre
împotriva Iugoslaviei, la Campionatul
Mondial de la Kiev,
în 1975, succes ce ne-a adus
locul patru, la acel Mondial,
dar foarte important, calificarea
la Jocurile Olimpice de
la Montreal, din 1976.
Feri Lechner îşi continuă
ascensiunea de antrenor şi, în
1970, este numit principal la
Rulmentul Braşov, până în
1974, nu neglijează nici formaţia
de junioare de la CSŞ
Dinamo Braşov, iar tot în
acest timp era şi jucător la Dinamo
Braşov, dar şi profesor la
Liceul Auto şi. A reuşit să
ducă la bun sfârşit toate aceste
activităţi, dar asta numai datorită
sprijinului soţiei sale.
Familia Lechner se împlineşte
cu adevărat, când încep să
apară şi copiii:
- Eduard, născut în
1969, campion naţional de
handbal, la Juniori II, în 1985,
acum medic primar la Braşov
- Andreea, născută în
1979, jucător de primă ligă cu
CSŞ Dinamo Braşov, acum
profesor la Liceul Sanitar
- Ferencz junior, născut
în 1981, jucător de tenis,
absolvent al ICF Bucureşti şi
al Institutului de Sport din
Nisa, Franţa, specialitatea
tenis. Actualmente are un club
de tenis
Tot în 1981, soţii Lechner
au promovat examenul de
profesor Gradul I, cu nota 10,
avându-l ca şef de Comisie pe
Ioan Kunst Ghermănescu,
rectorul ICF, acest grad, dar
mai ales nota primită, venind
ca o recunoaştere a muncii lor
serioase, de când au devenit
profesori şi antrenori de
handbal. În cei 20 de ani de
conducere a Clubului Dinamo
Braşov, 1979 – 1999,
handbalul a strâns 26 de
medalii, din participarea
echipelor de fete şi băieţi în
campionatele interne. Din
colectivul tehnic făceau parte
Dan Hotnog, Elena Drăgănescu,
Maria Lechner şi Lena
Brebeanu, la fete, Remus
Drăgpnescu, Mircea Bucă,
Bebe Vlădescu, Marian Vasilache
şi Tiberiu Orban la
băieţi.
Printre handbalistele crescute
de soţii Lechner, care au
ajuns în diferite loturi na ţio -
nale, se numără: Ma nu ela
Neica, Mihaela Ilie, Alina
Ţurcaş, Monica Partin,
Gabriela Blazinovici, Monica
Chiriţă, Viorica Milinceanu,
Rhein Heda, Loredana
Deneş, Mariana Peţa, Constantinescu
Mihaela, Alina
Ştirbu. Sunt şi alte handbaliste
care au fost transferate la Rulmentul
Braşov, dar şi la alte
echipe din ţară: Nela Coman,
Anelise Zerves, Adriana Popa,
Adriana Antochi, Cornelia
Biolan, Aurelia Zamfir, Ursula
Roman, Mimi Furtună, Juliana
Racoviţă, Marieta Eftin,
Hajnal Jericska, Erica Kelner,
Ana Maria Jakab, Livia Iştioc,
Mihaela Seifert, Bianca
Abramiuc.
Adevărata performanţă a
ultimilor ani poate fi considerată
selecţionarea în loturile
de cadete, apoi de junioare şi,
mai nou, la tineret a două
handbaliste de mare valoare:
Andreea Pricopi şi Denisa
Dedu. De altfel, cele două au
deja în palmares o participare
program de evidenţiere a profesorilor antrenori care lucrează acolo,
jos, unde se află copiii şi juniorii, baza de selecţie a viitorilor performeri.
Munca lor este plină de sacrificii şi rămâne, de cele mai
multe ori, în anonimat. Aproape toţi marii jucători uită repede că
mai întâi au fost copii, pe care cineva le-a văzut înclinaţiile, le-a
cultivat şi într-un final i-a lansat în marea arenă a performanţei.
Aceşti tehnicieni sunt la baza handbalului românesc. Sunt familii
de antrenori care şi-au dedicat viaţa handbalului, vezi soţii Bursuc
sau Marta. După informaţiile noastre, probabil incomplete, în ligile
noastre funcţionează 16 cupluri de soţ şi soţie care îşi petrec
ziua la semicerc, alături de copii, alte patru care lucrează separat
şi alte opt perechi care au avut, în trecut, rezultate spectaculoase,
vezi Doina şi Ovidiu Ţoc.
De data aceasta vreau să mergem la Braşov şi să facem cunoştinţă
cu un cuplu care are performanţe nenumărate şi promovări de
sportivi pe bandă rulantă. Ceea ce îi deosebeşte de celelalte
perechi, este faptul că succesele cele mai mari le-au obţinut după
ce au ieşit la pensie, semn că şi la vârstă înaintată, poate mai ales
acum, muncesc ca nişte profesionişti.
Maria şi Feri Lechner, ei sunt eroii noştri de astăzi, au o listă cu
peste 60 de jucătoare crescute de ei la Braşov, şi promovate la
echipele de senioare, şi ceea ce este cu adevărat demn de remarcat
este faptul că în ultimele cinci sezoane au fost pe podium sau
în apropierea lui, la diferite categorii de vârstă:
- 2008, locul 3, Junioare III
- 2009, locul 4, Junioare II
- 2010, locul 2, Junioare I, şi locul 4, Junioare II
- 2011, locul 2, Junioare I
la Campionatul Mondial de
junioare, din 2011, unde au
ocupat doar locul 7. De remarcat
faptul că portarul
Denisa Dedu şi-a făcut debutul
chiar şi la naţionala de senioare,
având numai 17 ani.
Ca o analogie, vreau să vă
spun că şi marea noastră
portăriţă Irina Klimovschi tot
la 17 ani a jucat prima oară la
echipa mare, iar peste un an, la
18 ani, a câştigat primul titlu
mondial, la handbal în 11, în
anul 1956.
Andreea şi Denisa au fost
cooptate de mai multă vreme
în lotul echipei Corona
Braşov, fostă Rulmentul, şi
sunt aproape titulare meci de
meci. Se aşteaptă turneele finale
ale junioarelor, pentru ca
nume noi să apară şi să fie
dorite la diferite grupări din
ţară sau din Braşov. Soţii
Lechner ne propun deja pe
Alice Drapac, Andreea
Popovici, Adina Pop sau
Adina Butnoiu.
Fireşte, sunt frumoase
medaliile, însă orice antrenor
este mândru şi mai implinit
când ştie că sportivii pe care i-
a crescut au ajuns la echipe de
primă liga sau în diferite loturi
naţionale. Pentru tot ce au
făcut şi mai ales pentru tot
ceea ce au de gând să facă,
soţii Marta şi Feri Lechner
merită cele mai mari distincţii
– dar oare s-au inventat?

Nr. 5 - Aprilie 2012
www.frh.ro
> Copii care vin din urmă
21
Liga MiniHand, cluburi ºi performanþe noi
Liga MiniHand este unul
din proiectele principale ale
companie SportLife şi urmăreşte
popularizarea handbalului
în rândul copiilor cu
vârste sub 11 ani. S-au înfiinţat,
astfel, cluburi noi în Braşov,
Ploieşti, Piteşti, Iaşi, Făgăraş,
Călăraşi, Bucureşti, cluburi ce
aparţin structurii MiniHand şi
în care peste 500 de copii practică
handbalul, datorită acestui
proiect.
A urmat, fireşte, şi prima
tabără de MiniHandbal la
Tîrgu-Mureş, în luna iulie a anului
trecut, la care invitatul special
a fost Narcisa Lecuşanu,
fosta componentă a echipei
naţionale de handbal a
României, în prezent, director
tehnic în cadrul Federaţiei
Române de Handbal. Peste 100
de copii, cu vârste între 8 şi 11
ani, din 5 judeţe.
“Ne dorim ca majoritatea
participanţilor, fete şi băieţi, săşi
însuşească reflexele sportului
de masă, iar o parte dintre ei să
se îndrepte spre sportul de performanţă,
indiferent dacă e
vorba de handbal sau de o altă
disciplină sportivă. Detalii pu -
teţi găsi pe www.minihand.ro.
Aceste proiecte vor continua”,
explică Andra Pop, manager
proiect MiniHand. Pentru
jucătorii de handbal aflaţi la
sfârşit de carieră care se gândesc
cum să-şi continue activitatea în
domeniu, pentru cei care au
jucat handbal şi vor să se implice
în dezvol tarea acestui
sport, dar şi pentru cei care vor
să-şi deschidă un club,
SportLife oferă sprijin şi consultanţă
gratuită pentru ca noi
cluburi să fie înfiinţate şi mai
mulţi copii să ajungă să facă
sport de performanţă.
“Simt că întineresc când îi
văd pe cei mici, vin copii care să
descopere abc-ul acestui sport
atât de plăcut. Mi-e foarte drag
să lucrez cu ei, mă încarcă cu
energie”, spune Cristi Gavrilă,
antrenor CS Danubius Călă -
raşi. “Sper ca împreună, toţi cei
din Liga MiniHand, să reuşim
să facem un brand puternic şi să
ne dezvoltăm în aşa fel încât
peste ani să ne putem mândri că
am crescut şi noi nişte handbalişti
sau handbaliste de valoare”,
a declarat ştefan Romeo Mihai,
preşedinte CS Olimpic Ploieşti.
Ediţia 2012 a Taberei de
MiniHandbal este programată
la Târgu Mureş, între 31 iulie şi
5 august, şi va fi organizată pentru
4 categorii de vârstă. Evenimentul
va dura patru zile, timp
în care fiecare echipă va avea de
jucat 6-7 meciuri. Nu vor lipsi
tradiţionala vizită a obiectivelor
turistice şi petrecerea specială
pentru copii. Pentru 2012 au
confirmat deja prezenţa şi două
echipe din străinătate. Informaţii
complete puteţi găsi pe
www.minihand.ro.
Grupul de firme SportLife
îşi desfăşoară toate activităţile în
jurul sportului, având ca scop
principal îmbunătăţirea situatiei
sportului românesc şi a situaţiei
sportivului român. SportLife a
fost şi prima companie din
România care a reusit să importe
şi să comercializeze echi -
pamentele marca H2O,
echi pamente pe care lotul
naţional de handbal senioare al
României le-a purtat la ultima
ediţie a Jocurilor Olimpice de la
Beijing.
Minihandbalul în Constanţa este un mod de viaţă şi educaţie pentru tinerele vlăstare
Să fiţi sănătoşi, copii!
Directia Judeteana pentru
Sport si Tineret, în parteneriat
cu Federaţia Română de
Handbal, Inspectoratul Şcolar
Judeţean Constanţa, Asociaţia
Judeţeană de Handbal, a pus
la cale o competiţie pentru cei
mai mici doritori de a se juca
pe semicercul de handbal, denumind-o
şi oficial Campionatul
Judeţean de
mini handbal.
Competiţia sportivă se
terenul de sport şi oricât le-ar
fi de greu cu deplasările, cu
banii de echipament, ei nu se
lasă şi încearcă să facă faţă
unor rigori normale, am putea
spune, dacă ne gândim că ele
se referă la un regulament de
joc ce include vârsta, echipamentul,
când şi cum se joacă
corect o mingie; şi dacă vom
avea copii mai sănătoşi, atunci
cu siguranţă că putem spera şi
la o societate care gândeşte şi
Campionat, desfăşurată pe o
durată de trei luni, organizatorii
au decis ca sportivii înscrişi
să se întreacă în turnee
feminine, masculine şi chiar
mixte. A fost o adevărată desfăşurare
de forţe: 420 de minihandbalişti,
20 de cupluri de
arbitri tineri şi sportivi activi,
profesori voluntari, care au
supravegheat bunul mers al
Campionatului, parinţi şi
spectatori într-un număr
adresează copiilor cu vârste
cuprinse între 06 – 10 ani, din
unităţile şcolare cu ascociaţii
sportive, de la cluburile spor -
tive private şi cele publice de
performanţă. Scopurile sunt
multiple şi aproape atinse în
totalitate: mai întai de toate,
copiii din întreg judeţul par a
fi mai sănătoşi, mai fericiţi pe
realizează mai multe, la o viaţă
mai aproape de ceea ce ne
dorim; suntem siguri că din
numărul mare de participanţi,
peste 400 în fiecare sezon, se
vor alege destule tinere talente
care, bine şlefuite de antrenori,
să urmeze drumul marii performanţe.
În ediţia precedentă de
foarte mare.
Premiile au fost destul de
atractive, dacă ne gândim că,
pe lângă echipament (oferit de
S.C.Fell Freedom Tg.Jiu) şi
mingii, pentru câştigători,
toată lumea a primit biscuiţi,
bomboane şi ciocolate, dulciuri
care au răsplătit pe merit
munca tinerilor handbalişti.
Clasamentul final
Masculin
CSŞ Nr.1 Constanţa –
locul I
CSŞ Medgidia - locul II
Feminin
CSŞ Nr.1 Constanţa
locurile I şi II
CS Happy Kids Medgidia
– locul III şi IV
Mixt
CS Axiopolis Cernavoda –
locul I
Şcoala Nr.2 A.V.Rădulescu,
Murfatlar – locul II
Şcoala nr.8 Constanţa –
locul III
CS Laguna Techirghiol –
locul IV
Printre sponsorii Campionatului
s-au numărat Direc -
ţia Judeţeană pentru Sport şi
Tineret, Consiliul Judeţean
Constanţa şi Asociaţia Jude -
ţeană de Hanndbal Constan ţa.
Parteneri: Federaţia Ro mâ -
nă de Handbal, Primaria Municipiului
Techirghiol, Pri maria
Medgidia, Inspectoratul
Şcolar Judeţean Constanţa.

22 > Copii care vin din urmă
adev`rul
despre
HANDBAL
Şcoala de la Baloteşti
Peste 100 de copii aşteaptă legitimaţia de handbalist!
Scriam în numărul anterior
despre acţiunile Asociaţiei
ONLY FOR YOU, de promovarea
sportului şi spiritului
competitivităţii printre copiii
din Baloteşti, asociaţie condusă
şi finanţată de Dorina şi
Adrian Ciobanu Constantinescu
şi de fiul lor, binecunoscutul
handbalist Dorin
Dragnea.
S-a depăşit faza declarativă,
cea cu poze şi promisiuni care
dau bine în presă, şi s-a trecut
la acţiuni mai concrete. Deja
există Clubul Sportiv Balo -
teşti, cu personalitate juridică,
sub tutela Primăriei, a fost angajat
un antrenor, există un
plan de pregătire, combinat cu
jocuri amicale, şi hotărârea de
a participa, din sezonul următor,
în Campionatul Naţional
al Juniorilor.
“Primarul Ion Dănuţ Florian
mi-a demonstrat că se
ţine de cuvânt – toate promisiunile
pe care i le-am smuls
au fost duse la bun sfârşit – s-
a deschis o perspectivă
sportivă extraordinară, pentru
copiii de aici, din Baloteşti.
Clubul a prins contur şi este,
de-acum, în documentele istorice
ale comunei. Acum are
şi antrenor angajat, iar viitorul
sună bine. În aceste zile s-a
aprobat şi cumpararea unui
autocar, nu nou, desigur, dar
tocmai bun de transportat
copiii în siguranţă, la orice
sală de sport. Sunt fericită că
am ajuns până aici, drumul
este ireversibil. A fost destul
de greu până i-am urnit pe
oficiali, după care s-au arătat
dispuşi să facă orice pentru
copiii comunei lor”, ni se confesa
Dorina Constantinescu.
Preşedintele Clubului
Sportiv Baloteşti, Liviu Gulie,
a recunoscut, totuşi, că în
curând se va pune problema
unei săli mai competitive.
“Acum este bună şi asta de
aici, de la Şcoala 1 din
Baloteşti, dar numai pentru
iniţiere. Dar în curând vom
avea nevoie de un teren adevărat,
unde antrenorul să-şi
facă schemele cu echipa sa.
Trebuie să găsim o soluţie”, a
conchis Gulie.
Abia intrat în sală, unde
zeci de copii se jucau după indicaţiile
noului tehnician,
handbalistul Dorin Dragnea
a fost asaltat de micii sportivi,
cerându-i autografe pe hartie,
pe cărţi şi chiar direct pe
mâini. “N-ai cum să le rezişti,
sunt atât de frumoşi... Am
mari speranţe că nu peste
mulţi ani vor deveni handbalişti
adevăraţi, au o inimă
mare”, ne spunea chiar emo -
ţionat jucătorul echipei de
primă ligă, CSM Bucureşti.
Cât despre antrenor, numai
lucruri frumoase – din moment
ce s-a angajat să lucreze
cu atât de mulţi copii, fărăr să
cedeze nervos. Bogdan Nicolae
Ivanciu, are 37 de ani şi
este din Ploieşti. A-nceput să
joace handbal la CSŞ Ploieşti,
cu regretatul Valeriu Ioniţă,
după care a făcut pasul spre
marea performanţă, jucând la
Uztel şi Petrolul Telejen.
După ce s-a lăsat de handbal,
Ivanciu a rămas, totuşi, în
teren, devenind arbitru de de
ligă naţională. A fost cavaler
al fluierului timp de 15 ani,
între timp obţinând şi
diplomele de profesor de
sport şi antrenor de handbal.
“Am găsit aici copii talentaţi,
începând cu clasa I şi
până la clasa a V-a, cu posibilităţi
motrice excelente. Am
găsit aici dorinţă şi pasiune
tot din partea lor, pentru că
trebuie să vă spun că avem zilnic
la antrenamente în jur de
100 de viitori handbalişti, fete
şi băieţi. S-a dus vestea că aici
este un club de sport şi toţi
Aur, la Bârlad se găseşte mult aur!
Datorită varietăţii de relief
şi climă, copiii din România
au o construcţie motrică, fizică
şi psihică perfect pliabilă
pe handbal, sport dinamic, inteligent,
care nu are nevoie de
prea multă ştiinţă şi teoretizare
la baza de selecţie... În
schimb, are nevoie de antre
nori pasionaţi şi pătimaşi, care
să insufle copiilor plăcerea de
a juca. Am fost de şapte ori
campioni mondiali şi jucam la
olimpiade când handbalul se
făcea cu bani puţini, dar cu
sufletul. Acum, oricât de
mulţi bani ar fi, nu mai există
baza de selecţie şi nici prea
mare tragere de inimă nu mai
este, cât despre spectacol,
aproape că lipseşte cu
desăvârşire!
În 1992, la începutul carierei
mele de caderu didactic,
am descoperit aurul din Bârlad
– copiii. De aici şi numele
proiectului demarat, Generaţia
de Aur în Handbalul
Bârlădean. Am vrut să adun
cât mai multe vlăstare să se
joace cu mingea de handbal,
să am o imensă bază de selecţie
pentru marea performanţă.
La numai patru ani
distanţă, echipa feminină în
care am investit bani proprii,
Rulmentul Handcom, a ajuns
până în semifinalele Campionatului
Naţional de Junioare
III. A fost o nebunie mare,
am văzut podiumul şi speram
într-o continuitate, dar şi cu
ajutorul altor sponsori sau a
mai marilor oraşului.
Aveam să fiu dezamăgit,
însă – după desfiinţarea
secţiei de handbal de la CSŞ,
am fost nevoit, obligat, forţat,
nu mai ştiu cum să spun, să
trag Rulmentul pe dreapta,
din lipsa fondurilor materiale.
A fost cumplit să le spun asta
micuţelor handbaliste, dar...
Am stat deoparte o vreme,
dar tot la handbal mă gândeam.
În 2011 am decis să înfiinţăm
Asociaţia Bârlădenii
şi să restartăm Proiectul Generaţia
de Aur în Handbalul
Bârlădean, cu sprijinul voluntar
al altor trei profesori de
sport din oraş. Am început
selecţia la copiii născuţi între
doresc să fie primiţi. Deocamdată
facem iniţiere, îii învăţăm
prinderea şi pasarea
mingiei, dar uşor, uşor combinăm
cu elemente mai grele,
de îndemânare. Avem în program,
cât de curând, organizarea
unui turneu, în care să
invităm şi ceva oaspeţi. În
vară, vrem să mergem în Ungaria
sau Belgia, tot pentru
jocuri, dar ne pregătim şi pentru
un cantonament pe
Litoral. Şi toate acestea le
facem pentru că ne dorim intrarea
în Campionatul de
minihandbal şi de Juniori IV.
anii 2000 – 2002 şi am trecut
la antrenamente intense în
săli închiriate pe banii noştri,
ai cadrelor didactice. Sportivii
şi-au luat în serios numele de
handbalişti şi nimic nu pare
să-i mai oprească în drumul
lor spre performanţă: nici vremea
rea, nici distanţa mare
din satul sau comuna lor până
în Bârlad, dar ora matinală de
antrenament, în funţie de alte
programări existente. Nimeni
nu vine la sală morocănos, ei
Oricum, din toamnă ne vom
înscrie şi în Campionatul
Municipiului Bucureşti, ne
trebuie multe meciuri, în
urma jocurilor progresăm.
Sunt mulţumit, Primăria ne-a
asigurat echipament, mingi şi
ne sprijină în demersurile
noastre. Am toată speranţa că
voi reuşi să fac performanţă
cu aceşti copii, mai ales că alături
de mine, ca secund, îl am
şi pe tatăl meu, Virgil Ivanciu,
fost jucător la Poli Timişoară
şi mai apoi arbitru internaţional
de handbal”, ne-a
vorbit cu convingere antre
norul Ivanciu.
Iniţiativa de la Baloteşti
poate fi luată drept exemplu,
iar Federaţia Română de
Handbal nu poate să fie decât
mulţumită că în mediul rural
mai sunt copii care-şi doresc
să facă mişcare, să se joace cu
mingea la semicerc. Şi asta, în
ciuda faptului că sportul n-a
fost niciodată o prioritate
pentru guvernele care ne-au
condus! (I.P.)
sunt gălăgioşi, vorbesc, comentează,
simt o mare bucurie
şi plăcere în atitudinea
lor, un fel dezarmant de a fi,
specific doar copiilor!
Sperăm ca de data aceasta
să nu mai ajungem la desfiinţare
şi lansăm un strigăt de
ajutor... poate chiar Federaţia
să găsească o modalitate să ne
sprijine, mai ales că unele
foruri de sport, chiar de aici
din Bârlad, ne mai bagă şi
beţe-n roate. (I.P.)

Nr. 5 - Aprilie 2012
www.frh.ro
> Şcoala românească de arbitraj, un nume pe toate meridianele
23
Un cuplu constant şi foarte apreciat în Europa: Robert Harabagiu – Silviu Stănescu
Suntem pregătiţi fizic la fel ca sportivii
Printre remarcaţii preşedintelui Comisiei Centrale de Arbitri, Valter
Dăncescu, se numără şi dâmboviţenii Robert Harabagiu şi Silviu Stănescu,
un cuplu care a pornit pe drumul arbitrajului acum 17 ani. Discuţia
cu cei doi a fost uşoară, pentru că se completau unul pe celălalt, pentru
că nu erau nuanţe diferite în frazele şi ideile lor, la fel ca pe semicerc. În
plus, amândoi sunt profesori, trăiţi în sport şi au deja format un vocabular
coerent, pe înţelesul tuturor.
Nu a fost un interviu în
toată regula, ci pur şi simplu o
discuţie pe tema handbalului,
mai ales că cei doi aveau şi ce
să spună. O să punem ghi -
limelele de rigoare, când vor
vorbi ei, dar nu voi da nume,
amândoi fiind pe aceeaşi
lungime de undă.
Robert Harabagiu şi Silviu
Stănescu au format, pentru
prima oară, un cuplu în anul
1995, după un curs ţinut de
Alexandru Lambru. A urmat
un turneu la Piatra Neamţ,
supervizat de Teo Curelea,
care a fost încântat de pres -
taţia lor şi i-a încurajat. “L-am
considerat mîntotdeauna
men torul nostru în această
meserie”, au recunoscut cei
doi.
Cât despre drumul lor
până să ajungă pe listele EHF,
cei doi cavaleri nu s-au sfiit să
spună că nu întotdeauna le-a
fost uşor: “Cu brevetul de arbitru
în mână eram tare mândri.
Aveam, însă, de-ndurat –
cam trei ani am fluierat doar
meciuri de juniori şi aveam
câte patru întâlniri pe săptămână.
Am adunat cam 200
de jocuri. Am avansat la liga
secundă, un de am stat un an.
Din 1999 ne-am făcut mari,
ca să zic aşa, şi am arbitrat
numai partide de primă ligă.
Am stat 6 ani şi aici, cu statutul
de candidaţi internaţionali,
iar în 2005, în fine, am
devenit un cuplu de arbitri
EHF.
În tot acest timp au fost examene
peste examene, teste,
observări, tot mereu a trebuit
să ne perfecţionăm şi să fim la
curent cu toate tendinţele
forurilor internaţionale. S-a
ajuns, în ultimul timp, ca arbitrul
să exceleze la pregătirea
fizică, să fie întotdeauna unde
fazele sunt mai fierbinţi, să fie
Pe lângă activitatea cu
fluierul, Robert Harabagiu
mai deţine şi funcţia de
preşedinte al Comisiei de Arbitri
din Dâmboviţa şi, mai
nou, este şi directorul Grupului
Şcolar Industrial din
Moreni. “Când am preluat
judecătorul cu mintea
limpede şi proaspătă din
teren. Faţă de acum 14-15
ani, handbalul de astăzi se
joacă în mai mare viteză şi
forţă. Evident, şi arbitrul
aleargă mai mult şi fluieră de
mai multe ori. În 2011, la un
curs de perfecţionare a arbitrilor,
organizat în România,
şeful de la EHF, Şandor Andorka,
ne-a făcut o simplă
demonstraţie video: la finala
Mondialului din 1996, scorul
la pauză era de 7 – 6, iar la cel
din 2010, la jumătataea finalei
era 18 – 19, elocvent, nu?
Suntem încântaţi de intenţiile
Federaţiei Europene,
care a schimbat câteva reguli
de joc, tocmai pentru a mări
gradul de spectaculuozitate al
jocului, printr-o eficacitate
sporită şi viteză net superioară
de derulare a acţiunilor, la o
poartă sau alta. Printr-un
proiect pilot, se încearcă mă -
rirea pauzei dintre reprize, la
15 minute, pentru ca spectatorul
să aibă timp pentru o
prăjitură şi o băutură răcoritoare,
pentru destindere, în
general. Totodată, şi televiziunile
au mai mult spaţiu de
publicitate, deci totul pentru
show, handbalul devenind o
adevărată industrie care vinde
şi se vinde bine. Lucruri bune,
dar şi mai puţin bune, dacă ne
gândim, de exemplu, că o
pauză de 15 minute face ca
Silviu Stănescu este preşedintele
Asociaţiei Judeţene de
Handbal Dâmboviţa. A-nceput
handbalul la acelaşi Grup Şcolar
Industrial din Moreni, cu Doru
Simion. Apoi s-a transferat la
Gloria Bucureşti, sub comanda
lui Oprea Vlase, pentru ca finalul
de carieră sportivă să-l găsească
la Dacia Piteşti, unde tehnician
era Aihan Omer
Firesc, au avut şi ei câteva modele, pe
care au încercat să le copieze: Mateescu
– Dăncescu, despre care spun că au căutat
pe cât posibil să f ie prezenţi la toate
partidele pe care aceştia le-au condus în
ţară; apoi Şerban – Dobre şi, nu în ultimul
rând, Pleşa – Pripas.
sportivul să se răcească, cum
se spune, fiind mai expus la
accidentări. Ca să nu mai vorbim
că un sportiv care nu are
o pregătire fizică foarte bună,
nu va face faţă ritmului de joc
rapid, de la o poartă, la alta.
Robert Harabagiu a-nceput
handbalul la Grupul Şcolar pe
care acum îl conduce, cu Mihai
Stănescu, tatăl colegului său de
arbitraj. Următorii antrenori i-au
fost Costel Gyury şi Doru Simion.
S-a transferat, apoi, la IMU
Bacău, sub comanda profesorului
Oprea.
Din punctul nostru de vedere,
totul este ok, arbitrii români
sunt foarte apreciaţi în Europa,
avem o şcoală de arbitraj
recunoscută în lume. Nici noi,
Robert Harabagiu: Lăsaţi copiii să vină la Moreni!
funcţia de şef al arbitrilor erau
doar două cupluri în tot
judeţul, iar astăzi sunt şapte.
Nu este ceea ce-mi doresc,
însă tinerii de azi nu prea mai
vor să se facă judecători în
teren, e muncă multă, iar
avantajele nu sunt pe măsură.
Ca activitate handbalistică,
avem la Moreni echipe de juniori
I, II şi III, la masculin,
iar la Târgovişte sunt două
grupări de Divizia A, fete şi
băieţi, dar şi două formaţii de
junioare II. Este mult prea
puţin faţă de materialul uman
pe care âl avem, dar ştiu că
părinţii nu au banii necesari
ca să-şi susţină copii într-o
astfel de activitate. Prin urmare,
ca proaspăt direct al
Grupului Şcolar din Moreni
îii anunţ pe copii că de-acum
pot veni la şcoala noastră să
şi după câte ştim, nici colegii
noştri, nu am avut niciodată
vreun raport nefavorabil la
meciurile internaţionale pe
care le-am condus.
Cuplul Harabgiu – Stănescu a
fluierat 588 de meciuri, începând
cu partide de juniori şi terminând
cu Slovenia – Cehia, meci din
cadrul preliminariilor Campionatului
European de senioare, din
decembrie 2012.
înveţe, să facă şi handbal. Am
posibilitatea de cazare, le pot
da bani şi pentru navetă, dacă
este cazul, şi sunt pe cale să
rezolv financiar şi pentru a le
oferi două mese calde pe zi!
Poveşti adevărate
Fluieram la Baku, în Azerbaidjan.
Când am coborât din
avion, covor roşu – am rămas
uimiţi şi am întrebat pentru
cine? “Pentru România“, ni s-a
răspuns. Pe drum, cale de 35 de
kilometric, asta era distanţa de
la aeroport şi până în oraş,
steguleţe tricolore pe ambele
părţi ale drumului. Am ântrebat
din nou, pentru cine, primind
acelaşi răspuns. În fine, la
hotel am dat drumul la televizor
şi am văzut imagini cu
sosirea preşedintelui Băsescu în
Azerbaidjan, cu puţine minute
înainte ca să aterizăm şi noi…
Am fost martori la o adevărată
dramă – eram în Polonia,
la o dublă din cupele
europene ce se juca la Lubin,
ambele manşe. În meciul doi,
minutul 60, ultima secundă, am
fluierat o aruncare de la 14
metri pentru oaspete. Gazdele
erau calificate la scorul care era
înscris pe tabelă şi aproape
fericite, mai ales că de la 14
metri se înscrie mai greu.
Oaspetele au introdus cea mai
înaltă handbalistă , care a
aruncat mingia în bară. Portariţa
a explodat de bucurie şi s-
a manifestat prin sărituri
repetate. Din bară, mingia a
ajuns în capul portăriţei şi a intrat
în poartă – evident că am
validat golul. De la extaz,
gazdele au ajuns la agonie,
plângeau în hohote pe teren, iar
oaspetele nu-şi mai încăpeau în
piele de bucurie.

24 > Din învăţăturile lui Horaţiu Belu
adev`rul
despre
HANDBAL
Comunicarea arbitru - antrenor – sportiv
Un judecător trebuie acceptat şi respectat!
A existat într-o vreme o idee, cel puţin nefericită, dacă nu proastă de-a binelea,
prin care arbitrilor li s-a cerut ca înainte de joc să mearga la antrenori şi să-şi
ceară scuze pentru eventualele greşeli pe care le vor face.
Gândiţi-va bine: aţi văzut vreun judecator cerând aprioric scuze celor pe care îi
judecă pentru eventualele greşeli pe care le va face? Şi slavă Domnului, cam
30% dintre sentinţe sunt schimbate la apel sau recurs.
Prezentul articol îşi propune
să explice antrenorilor
(mai ales celor tineri, pentru
că cei cu experienţă fie ştiu
cum să înţeleagă această comunicare,
fie nu ştiu, dar nici
nu-i interesează) modul de
comunicare verbală, dar mai
ales nonverbală, a arbitrilor
(mod pe care, de altfel îl impune
Regulamentul de joc).
La rândul lor, tehnicienii au
obligaţia să-şi instruiască ju -
cătorii despre cum trebuie să
înţeleagă comunicarea verbală
şi nonverbală a arbitrilor,
pen tru a evita apariţia unor
situatii conflictuale complicate
între arbitri şi participanţii
la joc.
Ideile de mai jos reprezintă
un punct de vedere personal,
bazat pe cunoşterea corectă,
dacă nu chiar foarte bună, a
Regulamentului Jocului de
Handbal, a altor regulamente
şi precizări emise de organe
cu autoritate în handbal, pe o
experienţă de 30 de ani ca arbitru
şi de 3 ani ca observator
EHF, pe o activitate în
diferite comisii ale FR Handbal
şi AMH Bucuresti, pe o
înţelegere bună a spiritului
jocului de hanbal.
Conform DEX, arbitrul
este:
1. o persoană, organizatie,
instanţă aleasă sau desemnată
pentru cercetarea şi rezolvarea
unui litigiu.
2. o persoană insarcinată sa
conducă desfăşurarea unei
competiţii sportive.
– Din fr. arbitre.
Este demn de remarcat că
se foloseşte acelaşi termen
pentru cel care împarte dreptatea
într-un joc sportiv şi cel
care cercetează şi rezolvă un
litigiu.
Arbitrul face parte din joc
şi, chiar dacă nu este personajul
principal al întâlnirii, el
trebuie acceptat şi RESPEC-
TAT. Deciziile sale trebuie
puse în aplicare de îndată şi
întocmai. Exista (dintotdeauna)
părerea antrenorilor
că arbitri nu aplică uniform
Regulamentul de joc şi că
toate problemele lor apar din
aceaste interpretări discriminatorii.
Aceasta apreciere poate fi,
în cea mai mare parte corectă,
cunoaşterea şi aplicarea regulilor
de joc fiind mult mai
bună la arbitri cu experienţă,
decât la cei tineri. Chiar în
cadrul cuplului de arbitri cei
doi sunt diferiţi şi apreciază
diferit situaţiile. Şi atunci ce
este de preferat: adaptarea
jocului echipei la stilul de arbitraj
al arbitrului (cum fac
antrenorii cu experienţă şi de
fapt cum este mai uşor şi mai
benefic pentru echipă) sau inflamarea
permanentă şi continuuă
la deciziile arbitrilor
(cum fac antrenorii tineri)?
Am văzut tehnicieni care
chiar incearcă, în timpul jocului,
să-i înveţe pe arbitri ce şi
cum să fluiere, uitând rolul şi
scopul pentru care sunt la joc.
Astfel de antrenori ajung ca
în timpul jocului să-şi neglijeze
propria echipă şi se angajează
într-un razboi total,
propriu, direct şi continuu cu
arbitrii, uitând ca sunt acolo
pentru o luptă sportivă cu
echipa adversă.
Am văzut chiar antrenori
care, fiind spectatori împreună
cu propria echipă, comentau
şi criticau greşelile
(din punctul lor de vedere) arbitrilor,
explicând propriilor
elevi, care ar fi trebuit să fie
decizia corectă.
Toţi aceşti antrenori uită că
greşeala face parte din joc (şi
vorbesc despre erorile şi ale
antrenorilor, şi ale jucătorilor,
şi ale arbitrilor), că însuşi
Regulamentul acceptă unele
greşeli şi le consideră chiar
normale, enunţând foarte clar
la regula 17:11, că pe baza observarii
subiective a faptelor
de către arbitri sau a judecăţii
lor, nu se pot face contestaţii
(exemplu: dacă nu fluieră paşi,
înseamnă că nu a simţit că
trebuie să dea o astfel de decizie),
Nu sunt in conformitate cu
regulamentul dacă, de exemplu,
nu scot din teren un jucător
atunci când un oficial de
echipă a fost sancţionat cu
eliminare sau descalificare:
5 .......
Oficialilor de echipă sau
jucătorilor nu le este permis:
- să intervină sau să
aducă ofense la adresa arbitrilor,
delegaţilor, crono me tro -
rului / scorerului sau
spec tatorilor, printr-un comportament
provocator, protestatar
sau prin orice alt fel de
comportament nesportiv
(lim baj, mimică sau gesturi);
Încălcarea acestor prevederi
conduce în mod sigur la conflicte,
care sunt dăunătoare, în
primul rând jocului de handbal
şi apoi arbitrilor, jucătorilor
şi antrenorilor.
Neuniformitatea aprecierii
fazelor este dată de cel puţin
trei factori:
- fiecare individ este unic,
cu personalitatea sa, cu educaţia
sa, cu toleranţa sa, cu
propria evaluare a valorilor;
- modul în care cunoaşte,
înţelege şi aplică regulamentul
de joc;
- poziţia sa în timpul jocului
şi mai ales ce a văzut în
faza sau fazele incriminate.
Fiecare individ este unic cu
personalitatea sa, cu viziunea
sa, cu ideile sale şi, deci oricât
s-ar strădui formatorii de arbitri
nu vor reusi o uniformizare
a manierei de
arbitraj ci, cel mult o apro -
piere a viziunilor a ideilor.
Este mai mult decât evident
ca unii arbitri lasă jocul
mai tare, că alţii sunt mai indulgenţi
şi nu sancţionează
atacurile aflate la limită.
Cunoaştere şi înţelegerea
regulamentului de joc atrage
după sine modul în care regulamentul
este aplicat şi cea
mai mică necunoaştere sau
confuzie poate genera enervări
sau chiar stări conflictuale.
Dacă plasamentul arbitrului
nu a fost bun sau câmpul
vizual i-a fost obturat de către
un jucător care avea sau nu ce
căuta în acel moment acolo,
decizia arbitrului poate fi
eronată.
În toate cele trei cazuri de
mai sus sfătuiesc pe toti
antrenorii sa fie cât se poate
de inţelegători şi să nu
protesteze, deoarece pro tes -
tele nu vor face decât să ascută
relatia arbitru antrenor (cum
am arătat mai sus) şi din toate
aceste conflicte nu cred ca
antrenorii vor iesi învingători:
nicio decizie dată de catre arbitru
nu se va mai întoarce!
În primele 10 – 12 minute
ale jocului arbitri trebuie să
comunice sportivilor maniera
lor de arbitraj, cum cunosc,
cum inţeleg şi cum aplică
Regulamentul. Aceste mesaje
se transmit mai ales prin comunicări
nonverbale (tonalitate
fluierului, codul
sem nalizarilor, mimica, gestica).
Sancţionarea abaterilor
tehnice de la Regulament,
produse în această perioada,
trebuie să dea informatii celor
două echipe, cât şi publicului
spectator, despre maniera de
arbitraj.
În această perioadă, arbitrul
fixează o limită între ceea ce
permite şi ceea ce nu permite
(este posibil ca pe parcursul
jocului arbitrul să-şi dea
seama că nu a fixat corect
limita şi să o modifice). Tot ce
depaşeşte această limită este
sancţionat, în primul rând
tehnic, dar şi disciplinar, iar
tot ceea ce se încadrează în
limită este tolerat. Este adevărat
că în timpul jocului, mai
ales la categoriile mici de
vârstă, arbitrul trebuie să
foloseasca comunicare verbala
şi să vorbească mai mult cu
jucătorii (comunicare verbala
directă), să-i îndrume şi să-i
înveţe. La categoriile mai
mari de vârstă această comunicare
verbală trebuie mult redusă
(trebuie să se rezume
numai la a explica o fază, o
decizie, maximum două pe
joc, care nu au fost înţelese) şi
chiar eliminată.
La fel este şi în cazul comunicării
cu antrenorii: aceleaşi
mesaje se transmit şi
tehnicienilor, care trebuie să
ştie că ei sunt obligati, în
primul rând, să se adreseze
propriilor jucători şi nu arbitrilor,
observatorului, scorer/
cronometrorului şi mai ales
publicului spectator, pe care
poate să-l incite.
Aceasta limitare a comunicării
verbale pe relaţia
antrenor/oficial de echipă –
arbitru sau oficialii de la masă
a apărut clar în tendinţele
jocului modern, mai ales după
ce mişcarea antrenorului/oficialilor
a fost foarte mult limitată
la masa oficială (aceştia
trebuie să stea la 3,5 metri).
Pe plan mondial s-a observat
dovedit statistic că dacă un
antrenor se ocupă mai mult
de greşelile arbitrilor, se va
ocupa mai puţin de propria
echipă, iar IHF si EHF
doresc să încurajeze echipele
să joace handbal şi nu ca oficialii
să facă circ în spaţiul de
schimb.
În timpul jocului comunicarea
este mai mult unidirecţională
(de la arbitru spre
jucători şi sau antrenori), iar
dintre metode se întâlneşte
mai frecvent comunicarea
nonverbală, numai indulgenţa
arbitrului poate duce la acceptarea
unei comunicari verbale
directe de la jucă torantrenor
la arbitru.
În rest sau în principal, arbitrul
comunica nonverbal sau
prin mijloace convenţionale
(fluier şi semnalizări).
Antrenorii şi jucătorii trebuie
să cunoască acest mod de
comunicare, să-l respecte şi să
nu forţeze alt mod de
adresare.
Chiar dacă în afara terenului
arbitrul este prieten cu
jucătorii şi antrenorii, în timpul
jocului această prietenie
nu are ce căuta pe teren. Arbitrii
nu trebuie să vorbească
prea mult cu jucătorii şi
antrenorii. Ei trebuie să
folosească comunicarea verbală
numai atunci când o
consideră strict necesară.
Arbitri sunt învaţaţi, încă
de la primele lectii, să accepte
anumite comentarii, să nu
audă toate cuvintele antrenorilor,
atâta timp cât acestea
sunt făcute cu voce joasă şi nu
sunt însoţite de diferite
mişcări, gesturi. În acelaşi
timp, arbitrilor li se spune să
incerce o primă calmare a recalcitranţilor
fără a utiliza vreuna
dintre sancţiuni. Dacă nu
reuşesc astfel, arbitrii vor începe
sancţionarea (de obicei
progresivă) a celui implicat.
Cine priveşte cu atenţie un
joc, vede cum arbitrul, după ce

Nr. 5 - Aprilie 2012
www.frh.ro
> Din învăţăturile lui Horaţiu Belu
25
a dat o primă sancţune disciplinară
unuia dintre cei aflaţi
în spatiul de schimb al unei
echipe, de cele mai multe ori
se va întoarce cu spatele şi va
pleca.
Dragi antrenori, arbitrul nu
se întoarce cu spatele pentru
că nu vă respectă, ci pentru a
evita un răspuns al celui
sancţionat (nimanui nu-i
place să fie sancţionat disciplinar,
nimănui nu-i place să i
se arate că a depăşit o limită –
limită decisă şi fixata întotdeauna
de către arbitru - şi
deci PRIN EDUCAŢIE,
FORMARE, arbitrul se întoarce
şi pleacă, evitând escaladarea
conflictului). Nu
trebuie totuşi să vă mire daca
unii dintre arbitri – vezi
maniera PLEŞA Toma – nu
pleacă, nu se întorc cu spatele,
ci stau cu faţa şi aşteaptă
răspunsul, mutarea următoare
a antrenorului. (Întoarcerea
sau plecarea nu este obligatorie
ci numai recomandată).
În acest moment (după
prima sancţiune) cel penalizat
disciplinar TREBUIE să se
abţină de la orice comentariu,
să tacă şi să se abţină de la
orice mimică sau gesturi care
ar putea fi considerate noi
proteste. Cei mai mulţi
antrenori aşa şi fac, unii chiar
recunosc – oare sportiv ? – că
merită o sancţiune, alţii,
crezîndu-se mai deştepţi, mai
şmecheri, ataca din nou:
“Lasă bă asta, dă tu paşii ăia”
sau “vezi ca nu ai dat forţare
acolo”, încercînd să aibe un
ascendent asupra arbitrului,
comiţînd o nouă încălcare a
Regulamentului, pentru care
TREBUIE sancţionaţi din
nou (adică eliminare, dacă au
primit avertisment, sau des -
calificare, dacă au mai fost
sancţionaţi cu eliminare).
De fapt, orice continuare a
protestelor, prin orice modalitate
(verbală, mimică, gesturi
– direct spre arbitru sau chiar
spre tribune, iniţierea unor
discuţii, chiar respectoase)
este considerată o provocare,
o tactică de a întrerupe pentru
puţin timp jocul, o comportare
nesportivă (simplă,
gravă sau grosolană) şi trebuie
tratată ca atare.
În cvasi-totalitatea ca zu
rilor în care o echipă a fost
sancţionată cu eliminare dată
oficialilor din spaţiul de
schimb, duce la o calmare a
tuturor celor aflaţi în spaţiul
de schimb care îşi dau seama
că riscă descalificarea cu reducerea
efectivului din teren
al propriei echipe, sancţiune
ulterioară dată de Comisia de
Disciplină). Unii continuă,
totuşi, şi atunci arbitrii trebuie
să revină şi să acorde sancţiunea
cea mai gravă – descalificare
(cu sau fără raport).
Pentru antrenorii şi/sau oficialii
care şi-au făcut o profesie
şi o datorie de onoare din
a protesta, din a incita publicul,
supunem atenţiei
numărul de decizii date de
către arbitrii care au fost
schimbate în urma protestelor
antrenorilor: zero.
Aceeaşi antrenori, care în
timpul jocului se ocupă mai
mult de arbitri decât de propria
echipă, sunt tot cei care
işi conduc echipa ţipând sau
chiar urlând şi prin acest mod
de comportament uită că, la
urma urmei, handbalul este
un joc care ar trebui jucat din
plăcere, iar ei, prin comportamentul
pe care-l au, stresează
proprii jucători, stresează propriul
staff, stresează spectatorii,
stresează arbitri şi ajung
chiar să-şi insulte elevii cu
apelative la de nevinovatul
nesimţit, până la o serie de cuvinte
mult mai urâte. De aici
şi până la violenţa fizică nu
mai este decât un pas.
Aceşti antrenori uită că injuriile
aduse propriilor jucători
(nu mai vorbim de
adversari sau arbitri) pot fi
sancţionate direct cu descalificare
Din păcate, arbitrii nu
vor să audă toate prostiile
spuse de antrenori şi doar
această clemenţă face ca o
mare parte din tehnicieni să
nu fie sanţionţi etapă de etapă
şi trimişi mereu la Comisia
Centrală de Disciplină.
Datorită unui astfel de mod
de prezentare la jocuri, regulamentul
IHF se va schimba
şi va pedepsi mult mai drastic
nu numai insultele şi injuriile
ci chiar şi indicaţiile date pe
ton ţipat. Nu poate fi o scuză
şi nu va fi acceptată ca scuză
faptul că se lucrează cu copii,
şi, la vârste mici, aceştia nu înteleg
decât dacă se ţipă la ei,
decât dacă sunt atenţionaţi
fizic şi nici faptul că “parinţii
lor permit acest lucru.
Revenind la uniformitatea
aplicării regulamentului de
joc vă pot spune că, fiind observator
EHF, am sesizat că şi
la cel mai înalt nivel al arbitrajului
există diversitate în
aprecierea fazelor, iar acceptarea
acestei evidenţe este
un mijloc de evoluţie atât al
jocului, cât şi al arbitrajului.
Este o realitate că un arbitru
poate prinde o zi slabă şi
poate crea probleme uneia sau
ambelor echipe, la jocul pe
care îl conduce. De aceea, recomandarea
mea pentru
antrenori este de a filma
fiecare joc (o camera de luat
vederi de calitate medie, cu
înregistrare pe memorie, costa
cam 300 lei iar memoria se
poate reutiliza, practic la infinit)
şi de a prezenta filmarea
Comisiei Centrale a Arbitrilor
pentru a fi analizată
prestaţia arbitrilor.
Comisia Centrala a Arbitrilor
este singurul organ abilitat
prin Statut si Regulament
să analizeze prestaţia arbitrilor
în timpul jocului şi să
propună Comisiei Centrale
de Disciplină sancţiuni, dacă
se impun.
Apreciez foarte mult păreri
sau orice analiză critică a celor
de mai sus, care-mi pot fi aduse
la cunoştinţă pe adresa de e-
mail horatiubelu@yahoo.com.
Vă asigur ca le voi parcurge cu
atenţie şi voi răspunde tuturor.
Dr. Horatiu Cristian
BELU
Preşedintele CCA, Valter Dăncescu:
Nu-ţi ascunzi incompetenţa, dând vina pe arbitri!
În mai toate sporturile, arbitrajul
este adesea criticat şi
pus la zid de cei care intră să
lupte în arenă. Cavalerii flu ie
rului îşi recunosc greşelile, nici
n-ar putea altfel, mai ales că
probele video pot fi vizionate
şi analizate secvenţă cu
secvenţă, dar de cele mai
multe ori dreptatea este de
partea lor, fiind acoperiţi de
literele din regulament. Mai
grav este faptul că cei care
acuză cu vehemenţă au lacune
în cunoaşterea regulilor de joc,
ba chiar vor să-şi acopere incompetenţa
şi neputinţa
echipei lor cu inventate greşeli
de arbitraj. Preşedintele
Comisiei Centrale de Arbitraj,
Valter Dăncescu, spune
că este greu de discutat cu astfel
de oameni, care aruncă înfrângerea
elevilor lor în
spatele arbitrilor
Rep. Domnule Dăncescu,
cam incomod scaunul pe care
îl ocupaţi
Valter Dăncescu: Câteodată
nu mai ştiu ce să cred despre
mine: sunt prost sau
deştept? De când conduc arbitrajul
românesc, aproape că
nu mai ştiu ce scară a valorii
mai am...
Rep. ??
V.D.: Am avut în faţă, pe
masa de judecată, multe situaţii,
grave la prima vedere, dar
la o analiză în grup, cu toate
elementele şi cu proba video
am descoperit că nici pe departe
cazul nu era unul serios.
Arbitrii, şi ei oameni ca şi noi,
mai greşesc, este adevărat, dar
nicicum aşa cum se reclamă
Rep. O măsură bună, înregistrarea
meciurilor
V.D.: Nu ştiu cum este
pentru tehnicieni, dacă toţi
folosesc programul, dar pentru
noi este excelent. Firma
asta care filmează, INFOS-
PORT, îşi face treaba cum
trebuie, ne ajută cum nu se
poate mai bine
Rep. Cum a fost acest
sezon pentru arbitrajul românesc?
V.D.: Eu judec prin prisma
reclamaţiilor şi pot să spun că
au fost mult mai puţine sesizări
faţă de anii precedenţi.
Şi ca să eliminăm orice suspiciune,
am hotărât ca la judecata
memoriului şi vizionarea
casetei să fie prezentă şi
partea reclamantă
Rep. Dar există cazuri când
arbitrii greşesc, dar nu există
reclamanţi, din motive
diferite
V.D.: Fiecare membru al
comisiei noastre vizionează
câte două-trei meciuri din
etapa precedentă, în funcţie
de cum ne vin şi înregistrările,
şi ne poate semnala eventualele
greşeli grave. Urmează,
fireşte, judecata şi sanc ţio -
narea
Rep. Mai aveţi şi alte
nemulţumiri?
V.D.: Arbitrii noştri încă
nu au curajul necesar să dea
sancţiuni disciplinare aspre,
pentru oficialii de pe băncile
tehnice. În lipsa observatorilor,
antrenorii principali, secunzii,
chiar şi maseurii, se
ridică de pe bancă, vociferează,
intră în teren, iar arbitrii
sunt prea toleranţi. Şi mai este
ceva: antrenorii noştri îşi jignesc
prea tare proprii jucători,
uneori chiar îi şi bat, iar arbitrii
sunt obligaţi să aplice
sancţiuni şi în astfel de cazuri
Rep. Spuneţi-mi, domnule
preşedinte, care sunt preocupările
actuale din arbitrajul
internaţional?
V.D.: Prima ar fi regula
aruncării de la 7 metri, în
cazul apărării în semicerc. Am
lansat şi pe site-ul nostru un
filmuleţ cu teste şcoală şi trebuie
să spun că situaţia s-a
îmbunătăţit, şi la arbitrii, şi la
jucători şi oficiali. Am avut şi
consfătuiri cu materiale video,
în care arbitrii noştri şi-au
văzut greşelile. Apoi mai este
jocul pivotului, faulturile lui în
atac şi mişcarea fără minge. Şi
la recentul Campionat European
din Serbia, oficialii EHF
au urmărit implementarea cât
mai bună a celor două reguli
Rep. Cum sunt percepuţi
arbitrii români în Europa?
V.D.: În ultimii şase ani nu
am lipsit la nicio competiţie
europeană sau mondială.
Aveam un cuplu şi în Brazilia,
la Campionatul Mondial, format
din Ana Maria Duţă şi
Carmen Diana Florescu, însă
ultima era însărcinată şi nu a
putut participa. Românii au
fluierat în cupele europene,
prin Simona Stanciu (fostă
Anton, n.n.) şi Cristina Năstase,
Cârligeanu – Diana Florescu
şi Cârligeanu – Cristina
Năstase, Dinu-Din, Hara -
bagiu-Stănescu, Pavel-State şi
Ştark-Ştefan. La Campionatul
European din Serbia a
fost perechea Ştark-Ştefan,
iar la Olimpiada de la Londra
vor merge fetele care au ratat
mondialul brazilian, Duăî-
Florescu. Vreau să mai spun
că România este singura ţară
care are două cupluri feminine
pe lista EHF - Stancu-
Năstase şi Duţă-Florescu. De
asemenea, nu sunt multe federaţii
naţionale cu trei cupluri
pe listele IHF – Dinu-Din,
Duţă-Florescu şi Ştark-Ştefan
Rep. Vă cam lăudaţi...
V.D.: Nicidecum, dar asta
este realitatea. V-am vorbit şi
despre păcatele noastre, vă
vorbesc şi despre părţile frumoase.
Rep. Există un clasament
al arbitrilor români, în funcţie
de prestaţia din teren?
V.D.: N-am făcut niciodată
aşa ceva şi nici nu avem de
gând. De regulă, la final de
sezon fiecare îşi numără
meciurile arbitrate, sancţinile
primite, invitaţiile la competiţiile
europene şi mondiale.
Este un clasament ce se conturează
natural şi ei ştiu foarte
bine asta. (I.P.)

26 > Pagina tehnicienilor
adev`rul
despre
HANDBAL
Să vorbim despre concepţie
Pilică Popescu
Intenţia noastră a fost şi
este de a provoca o discuţie cu
tehnicienii români, dar şi cu
iubitorii acestui sport, despre
concepţia de joc şi elaborarea
ei, în ideea reconsiderării acesteia,
în funcţie de direcţiile de
evoluţie din ultimii ani. Concepţia
este documentul de
bază care fundamentează teoria
şi metodica jocului, specifică
Şcolii româneşti de
handbal.
Concepţia porneşte de la
analiza jocului în atac şi
apărare, atât la nivel de echipe
de club, cât şi la nivel de loturi
naţionale. Se analizează
metodele şi mijloacele de
pregătire şi propune un model
pe specificul nostru, pliat pe
direcţiile de evoluţie şi tendinţele
din handbalul mondial.
Începem discuţia cu o înttrebare
simplă: încotro merge
handbalul modern?
Ca răspuns, prezentăm un
material cu o serie de constatări
şi observaţii, cuprin -
zând unele direcţii şi tendinţe
de evoluţie progresivă, ale
handbalului modern mondial,
în primul rând la nivel de
echipe reprezentative.
În mod evident, jocul de
handbal, cu tot ce este
condiţionat lui, se află într-o
continuă evoluţie, cu o dinamică
permanent progresivă. În
absolut toate domeniile şi aspectele
jocului şi antrenamentului
apar multe elemente de
progres şi perfecţionare, reconsiderări
la care toţi tehnicienii
trebuie să fie atenţi, să şi
le însuşească şi să le aplice la
echipă, în măsura posibilităţilor.
Mare atenţie!, handbalul
evoluează implacabil, cu
şi fără noi, iar rutina (fac ce
ştiu), suficienţa (ştiu eu destul
handbal) sau automulţumirea
(aşa am câştigat şi acum câţiva
ani) sunt duşmanii progresului
personal, ai echipei, ai jucătorilor,
ai handbalului în sine.
Spre handbalul spectacol
De câţiva ani se constată tot
mai pregnant o tendinţă spre
handbalul spectacol – mă refer
mai ales la cel de mare performanţă,
practicat de seniori, iar
prin reflexie, până la ceea ce
fac şi juniorii pe semicerc.
Creşterea spectaculozităţii
jocului de handbal este şi o
cerinţă a publicului, a televiziunilor.
Ne place sau nu, dincolo
de pasiune şi dragoste
pentru acest sport, de plăcerea
de a-l juca sau de a-l privi,
handbalul de astăzi este şi o
afacere profitabilă, o marfă, un
produs care se vinde şi produce
bani. Şi noi trebuie să
mergem în acelaşi sens care se
cere, mai ales că performanţă
fără finanţare nu există.
În ultimii 5 ani, toate modificările
din Regulamentul de
joc au dus la dinamizarea
jocului şi la dispariţia timpilor
morţi şi a pauzelor dintre atacuri.
Publicul vrea goluri
multe, execuţii tehnice defect,
mulţi apreciază şi combativitatea,
lupta bărbătească şi, evident,
succesul echipei
favorite. Handbalul caută
continuu să se modernizeze,
să fie cât mai atractiv, să se
reinventeze. O sală cu peste
10.000 de spectatori cere
spectacol, iar handbalul trebuie
să i-l ofere.
1. Creşterea deosebită şi
continuă a vitezei generale de
joc, a tempoului şi ritmului, a
succesiunii fazelor şi densităţii
jocului sunt evidenţiate
de handbalul modern.
Tendinţa este de câţiva ani,
iar noile modificări ale Regulamentului
de joc au permis
jucătorilor să accelereze la
maxim şi să producă spectacol.
Viteza crescută a acţiunilor
corporale şi de manifestare
tehnico-tactică a determinat o
creştere a numărului de atacuri,
de la 60 la 64. Numai
această simplă constatare impune
noi modificări în planul
de antrenament. Practic, un
sportiv face cam 65 de curse
pe meci şi este nevoie de o excelentă
condiţie fizică, R/V, şi
o perfecţionare tehnico-tactică
în regim de viteză. Adaptările
şi modificările merg
până la nivel de juniori, iar selecţia
iniţială trebuie să ţină
seama de posibilităţile individului
de a lucra totul în
viteză
2. Atacul rapid, respectiv
contraatacul, valul doi (faza a
doua) şi prelungirea lui, la
care noi adăugăm şi repunerea
rapidă după primirea
golului, sunt acum factori determinanţi
în dezvoltarea
jocului
Media atacurilor de acest
fel este între 30% - 40%, iar
eficacitatea, privind numărul
de goluri, se situează între
60% şi 70% din totatul
reuşitelor (cifrele sunt relative,
studiul continuă!). Contraatacul
se declanşează imediat,
cum s-a intrat în posesia
mingiei, de oriunde şi de către
oricine, sigur şi cu repeziciune
– fie că marchezi, fie că nu. În
cazul în care contraatacul s-a
ratat, , se continuă cu valul doi
şi apoi se trece direct în valul
patru, cu circulaţia balonului şi
faze de finalizare. De cele mai
multe ori se trece peste valul
trei (faza a treia), momentul
de organizare în sistem, care
nici nu creează spectacol şi
rupe cursivitatea lui. Sunt momente
în meci în care tactica
spontană decide altfel. Recent,
în finala Campionatului European
masculin, echipa care a
excelat pe contraatac, Danemarca,
a temperat jocul în ultimul
act, a abuzat de pase şi
a-ncercat să conserve rezultatul,
care i-a adus titlul continental.
3. Repunerea rapidă, imediat
după primirea golului,
este tot mai des folosită de
toate echipele, care şi-au dat
seama că este un pas înainte
în dinamizare, spectaculozitate
şi, de ce nu, eficacitate.
Acţiunea este mult apreciată
de spectatori, mai ales că
aduce un număr mai mare de
goluri, chiar cu 10% mai mult
decât de obicei. Un rol esenţial
îl are portarul care, la fel ca la
orice contraatac, trebuie să
lanseze foarte repede mingea
la centru, din orice poziţie.
Motiv pentru care noi am
propus ca lansarea rapidă
după gol, adică această repunere,
să fie şi teoretic încadrată
la capitolul contraatac.
Fireşte că, în funcţie de momentele
tactice care se impun,
de strategie, pot fi şi strategii
de frânare sau accelerare a lansării.
4. Replierea foarte rapidă
este obligatorie, indiferent de
modul în care s-a finalizat atacul,
cu sau fără gol
Nu mai este deloc timp
pentru îmbrăţişări după gol,
sau de lamentări, în cazul
ratărilor. Adevărul simplu al
replierii rapide a fost înţeles,
până la urmă, şi pare să fie şi
respectat. Frecvent, vedem în
teren cum jucătorii marchează
din plonjon, după care se
ridică fulgerător şi sprintează
spre propriul semicerc, pentru
a participa şi la faza de
apărare. Logic, pentru a duce
la bun sfârşit aceste lucruri,
trebuie să fie făcute cu insistenţă
şi la antrenamente.
5. Sistemele defensive sunt
deosebit de flexibile, avansate
şi agresive
Este o tendinţă din ce în ce
mai evidentă sufocarea atacantului
advers, cu încercarea
de a-i fura mingia şi a împiedica
din faşă desfăşurarea fazei
de atac. Miza este contraatacul
rapid, fireşte, şi înscrierea
de goluri uşoare. Mecanismele
şi sistemele sunt elaborate
teoretic, dar se mizează mult
şi pe participarea gândită a
fiecărui handbalist, pe capacitatea
lui de anticipare.
Suprafaţa de activitate a
fiecărui apărător a crescut
considerabil. Toţi se află întro
permanentă mişcare activă.
Surpriza o constituie folosirea
mai multor sisteme de apărare,
cu marcaj la omul de gol sau
la creatorul adversarului. Tot
mai des se vorbeşte despre
“zona la balon”, care, fără a fi
un nou sistem defensiv, este
mai mult o idee abstractă.
6. Se remarcă o creştere a
jocului defensiv individual şi
a celui în cuplu sau şi grup de
doi sai trei apărători.
Susţinem folosirea termenului
de cuplu şi pentru
apărare, ca răspuns la acţiunile
de atac, susţinute în acelaşi
mod. Este arhicunoscut exemplul
aşa zişilor stâlpi ai
apărării, un cuplu completat
de un intermediar sau zburător.
Sunt lucruri cunoscute,
dar care mai trebuie studiate –
acţiunile grupului nu trebuie
lăsate la mica înţelegere, pentru
randament maxim nu este
suficient.
7. Perfecţionarea maximă şi
specializarea pe unul sau două
posturi, paralel cu mobilitate
şi acţionare eficientă pe alte
unul sau două posturi.
Am operat o mică modificare
în enunţul nostru mai
vechi, deoarece este evident că
se merge spre formarea unui
jucător polivalent. Deocamdată,
se vorbeşte de specializarea
pe două posturi
principale, jucători de la 9
metri şi de la 6 metri. Odată
cu dispariţia (nu totală) a fazei
a treia şi frecvenţa rapidă a atacului
rapid, postul de centruconducător
de joc va dispărea
şi el. În marile confruntări,
mai ales la masculin, handbaliştii
de la nouă metri
acţionează cu uşurinţă pe
toate posturile, marcând din
orice poziţie. Cine poate
spune care este postului sârbului
Karabatic, dar al unguroaicei
Gorbicz? Recent,
am văzut-o pe Bojana
Popovic marcând, în Liga
Campionilor, de pe extrema
stângă... Vom auzi curând

Nr. 5 - Aprilie 2012
www.frh.ro
> Pagina tehnicienilor
27
cum un jucător foarte bun se
remarcă de oriunde, de la linia
de 9 metri, ba chiar se poate
băga şi pe semicercul advers,
ca pivot, şi chiar şi pe extremă.
8. Tehnica individuală îşi
continuă drumul spre perfecţionare
şi eficienţă maximă,
în viteză, cu viteză şi sub
presiunea adversarului
Asistăm la adevărate virtuozităţi
tehnice, invenţii personale
sau variante ale tehnicii
de bază. În prim plan este intenţia
de a surprinde adversarul,
inclusiv portarul. Se
aruncă tot mai des de pe piciorul
drept, direct din alergare,
prin evitare, pe la şold,
până la rasul parchetului, dacă
putem spune aşa, atât cu
braţul de aruncare, cât şi cu
cel opus, procedeu ridicat la
rangul de artă de regretatul
campion mondial Virgil
Hnat. La fel de spectaculoase
sunt aruncările cu boltă largă,
liftate sau cele cu traiectorii
imprevizibile, după ce ating
solul, numite cu efect Maricel
Voinea
9. În tactica atacului domină
acţiunile individuale şi
cele susţinute de doi sau trei
jucători
Aparent, jocul se simplifică
în atac, în realitate, însă, acţiunile
în cuplu, cât şi cele de
pregătirea finalizării sunt adevărate
lucrări de artă handbalistică,
atent gândite şi
construite. Tactica perfectă
are răspunsuri pregătite pentru
orice situaţie: superiorităţi
şi inferiorităţi numerice,
aruncări libere de la 9 metri,
practic nicio situaţie nu e
lăsată la voia întâmplării
10. Pregătirea psihomotrică,
atletică şi specială
atinge cote înalte, sub imperativul
menţinerii vitezei şi
forţei, în desfăşurarea acţiunilor
şi în lupta dură cu adversarul
Este suportul indispensabil
tuturor acţiunilor tehnicotactice
– vorbim aici despre
condiţia fizică, despre viteza
de mişcare corporală, de cea
de reacţie, de alergare, de execuţie,
toate într-o permanentă
creştere şi în preocuparea
principală a antrenorilor
11. Se dezvoltă şi se diversifică
jocul aerian, cu pase pe
deasupra spaţiului porţii
Dacă la început se folosea
aeriana cu extrema mai mult
ca demonstraţie de virtuozitate,
acum s-a transformat
într-un procedeu tehnico-tactic
folosit ca element surpriză
pentru toate posturile. Se
acţionează, de regulă, în doi şi
mai rar în trei. Un exemplu
văzut recent s-a jucat astfel:
interul stâng s-a angajat în
săritură, pentru aruncare directă
de la nouă metri, dar a
pasat în aer, deasupra semicercului,
către extrema stângă,
pornită deja în săritură. Extrema
a acroşat mingea în aer,
cu o mână, şi a aruncat la
poartă. Au fost frecvente astfel
de faze cu extremele, mai
ales în situaţii de inferioritate.
Se lucrează mult la antrenamente,
în tot felul de poziţii,
pentru spectacol, dar şi pentru
eficienţă
12. Performanţa portarului
este tot mai decisivă în
obţinerea victoriei
Este evident că echipele cu
performanţe deosebite au şi
portari de excepţie, cu experienţă
internaţională şi mai
ales cu evoluţii constante. La
recentele competiţii europene
şi mondiale, au fost situaţii
când presa a scris despre dueluri
directe între portari. La
feminin, echipele de pe
primele şase locuri, portarii,
cu o inălţime de 1,80 metri şi
vârste de până la 30 de ani, au
avut un procentaj de eficienţă
de peste 40%. În România
sunt doar doi-trei antrenori
pentru portari, în rest aceştia
se pregătesc la un loc cu toată
echipa. Ne vom ocupa în mod
special de acest capitol, portarii
contribuind în dese rânduri
decisiv la obţinerea
punctelor victoriei
13. Jocul pivotului este în
creştere evidentă, atât individual,
cât şi în colaborare,
fiind un element important
pentru succes
Mai nou, la recentele competiţii
ne-a impresionat înlănţuirea
unor procedee
specifice într-o singură mişcare:
prinderea mingiei cu o
singură mână, răsucirea în
timpul plonjonului, adesea pe
spate, şi aruncarea la poartă,
tot timpul cu presiune din
partea adversarilor. Sau
acroşând mingia în aer, deasupra
semicercului, tot cu o
mână, şi aruncare la poartă,
toate într-o singură mişcare
legată. Mai nou, au apărut şi
angajări extremă – pivot, cu
balonul care atinge podeaua şi
ricoşează la pivot
14. Surpriza, armă de bază
mai ales pentru echipele care
se cunosc foarte bine
Antrenorii cu experienţă au
întotdeauna pregătite surprize
şi capcane pentru adversari,
mai ales pentru cei cu care se
întâlnesc de mai multe ori
într-un an. Schimbarea apă -
rării, a componenţei întregii
echipe, a combinaţiilor. Îţi
trebuie îmaginaţiei să gândeşti
la ce se aşteaptă adversarul,
numai aşa îi poţi
contracara măsurile luate,
numai aşa îl poţi surprinde
Am spus de la început că
supun discuţiei un material
brut, care poate suporta multe
modificări şi adăugiri. Contez
pe aportul colegilor interesaţi,
mai ales din partea celor ce au
avut preocupări în aceste direcţii,
în speţă profesorii Dumitru
Muşi, Bogdan Maco vei,
Remus Drăgănescu şi Traian
Bucovală. Şi când am spus că
materialul este brut, mă aştept
ca acesta să fie sistematizat,
scurtat, chiar stilizat. Repet,
intenţia finală este de a publica
o broşură cu noua concepţie
de joc şi pregătire a
Şcolii Româneşti de Handbal,
reactualizată şi completată.
Am recitit broşura din 1996 şi
pot să spun că nu sunt prea
multe modificări de făcut,
poate doar unele adnotări şi
completări. Nutresc speranţa
că în toamna acestui an va
vedea şi lumina tiparului.
Handbal la vârsta a treia!
Povestea continuă...
Cu mulţi ani în urmă, cu
douăzeci, treizeci, poate chiar
şi mai mult, au intrat pentru
prima oară pe semicerc. Au
făcut performanţă în campionatele
interne, dar şi în competiţiile
internaţionale. Firesc,
anii le-au încetiniti mişcările,
dar ochii ageri au rămas şi mai
ales inima, spiritul, dorinţa...
bucuriei şi aducerii aminte. Se
joacă un meci cu două reprize
a câte 30 de minute, fiecare
echipă având drept de schimbări
nelimitate. Practic, fiecare
jucătoare stă în teren câtă
sala la dispoziţia noastră, nu
ne deranjează nimeni. N-am
jucat niciodată handbal, suntem
doar amatoare, dar de
cinci ani de când tot ne
antrenăm, am prins bine acest
Fostele handbaliste ale
Constanţei se întâlnesc, de
cinci ani încoace, în fiecare
sezon, într-un meci al onoarei,
vreme se ţine pe picioare, iese,
se odihneşte şi apoi poate
intra din nou.
Anul acesta, situaţia s-a
modificat puţin, pentru că adversarele
au venit de la Techiorghiol,
conduse de
vice primăriţa Adriana Slincu.
“Facem câte două antrenamente
pe săptămână, avem
joc. Antrenorul echipei este
soţul meu, care pregăteşte şi
formaţia de fotbal, iar la me ciuri
ne obligă ca cine pierde să
facă 10 tururi de sală. Este
grozav, ne ştim toate fetele,
suntem prietene şi credem că
suntem şi mai sănătoase”, ne
spunea doamna Slincu.
De partea cealaltă, Mariana
Tudor, de la Direcţia pentru
Sport şi Tineret Constanţa,
ne-a dezvăluit că acţiunea cu
handbalul, adică acest meci de
Old Girls, face parte dintr-un
program ce se numeşte Luna
Primăverii, Luna Sportului
Constănţean. “Mai jucăm
bowling, facem şi dans sportiv,
mergem şi pe bicicletă şi, ceea
ce este foarte interesant, îi angrenăm
în acţiuni şi pe copiii
de la orfelinatele constănţene.
“Handbalul este activitatea
principală şi o facem de mulţi
ani, la cererea fostelor jucătoare
de performanţă. Vrem
să dezvoltăm acţiunea şi să
avem echipe în toate colţurile
judeţului. La acţiunea din
acest an au venit aproape 80
de jucătoare, cred că este cel
mai spectaculos meci, mai ales
că avem adversare pe măsură”,
comenta Mariana Tudor. La
finalul întâlnirii, în care scorul
n-a avut nicio importanţă,
fetele din Constanţa au
primit provocarea de a merge
şi la Techirghiol, pentru un
nou meci amical, invitaţie
primită cu bucurie. (I.P.)

28 > Să-l ascultăm pe psiholog
Din experienţa practică de
lucru cu diferite grupuri şi
echipe sportive, inclusiv în
handbal, putem afirma că există
echipe care, deşi au în
componenţă sportivi de o valoare
incontestabilă, totuşi nu
obţin rezultatele aşteptate, întâmpinând
dificultăţi în
crearea coeziunii de grup şi
ob ţinerii performanţelor do -
rite. Acesta este motivul pentru
care tema acestui articol se
referă la impactul coeziunii
echipei asupra performanţei/
realizării grupului.
„Coeziunea poate fi considerată
drept cea mai importantă
variabilă de grup
deoarece, tocmai datorită ei,
grupul există, se menţine şi
funcţionează ca o entitate coerentă,
relativ de sine-stătătoare”
(Golu, P, 1974).
Fenomenul de coeziune reflectă
gradul în care grupul
este atractiv pentru membrii
săi; de pildă, oamenii se plac
unii pe alţii şi doresc să
rămână membri ai grupului.
Coeziunea grupului este
descrisă de Cartwright, D. şi
Zander, A. (1968) ca sentimentul
de apartenenţă sau
atracţie mutuală, implicând o
sacrificare a sinelui pentru îndeplinirea
obiectivelor grupului.
Această coeziune produce
conformism, stabilitate şi controlul
comportamentului în
grup.
Shaw, M. E. (1981) subliniază
faptul că, de-a lungul timpului,
coeziunea a avut trei
semnificaţii diferite:
- atracţia intragrup se
bazează pe similarităţile indivizilor
faţă de configuraţia
colectivă a grupului. Aspectul
social este evidenţiat prin măsurările
sociometrice, nominalizarea
în perechi, alegerile
partenerului. Aspectul personalităţii
a fost evidenţiat
prin cercetarea efectelor omo -
genităţii nevoilor: autoritate
sau dominanţă;
- morala grupului sau ni -
velul motivaţiei;
- baza coordonării eforturilor
grupului.
Influenţa coeziunii asupra
productivităţii grupului a fost
intens studiată. Grupurile cu
coeziune ridicată sunt capabile
să-şi stabilească mai uşor
standarde de performanţă şi
pot oferi o gamă mai largă de
recompense membrilor gru -
pului. Shaw, M. E. (1981) a
descoperit că grupurile înalt
coezive sunt cooperante şi prietenoase,
folosind o formă democratică
de control al
com portamentului. În gru pu -
rile cu coeziune redusă, membrii
sunt ostili şi agresivi unii
cu ceilalţi, sunt încântaţi când
colegii lor fac greşeli şi adoptă
un stil autocratic de luare a
deciziei.
Se poate afirma, fără îndoială,
că eficienţa activităţii
grupului sportiv depinde de
calitatea relaţiilor dintre
membrii săi (Epuran & colab,
2001). Moreno este cel care a
propus tehnica sociometrică,
de măsurare a exprimării relaţiilor
din interiorul grupului.
Fiecare membru al grupului
are, faţă de fiecare dintre
ceilalţi, o atitudine de acceptare,
indiferenţă sau antipatie.
De modul cum se
exprimă în realitate aceste atitudini
depinde gradul de coeziune
al grupului, precum şi
organizarea internă a acestuia
(în jurul unuia sau a doi lideri,
cu sub-grupuri restrânse, cu
indivizi izolaţi). În activitatea
sportivă (Rioux şi Chappuis,
apud Epuran & colab, 2001),
relaţiile preferenţiale sunt de
două feluri: afective şi ope -
raţionale.
Relaţiile preferenţiale afective
au caracter subiectiv şi exprimă
simpatia, respingerea
sau indiferenţa (unilaterale sau
reciproce) dintre membrii
echipei.
Relaţiile preferenţiale operaţionale
au caracter practic; ele
relevă cu cine doreşte fiecare
să colaboreze pentru atingerea
scopului specific al grupului.
În sport, eficienţa acţiunilor şi
scopul comun trebuie să fie
mai presus de simpatie şi antipatie.
Cunoaşterea calităţii şi cantităţii
relaţiilor preferenţiale
din cadrul unei echipe este esenţială
pentru munca an tre -
norului şi implicit în obţinerea
performanţei. Calitatea relaţiilor
este dată de caracterul lor:
alegeri, respingeri, indiferenţe.
Cantitatea este dată de nu -
mărul alegerilor. Cu cât vor fi
exprimate mai multe alegeri,
cu atât grupul va avea un grad
mai mare de expansivitate; cu
cât vor fi mai multe perechi la
alegeri, cu atât va fi mai ridicat
indicele de coeziune; cu cât un
sportiv va exprima mai multe
alegeri, cu atât va fi mai ridicat
indicele sau de expansivitate
sportivă şi de integrare socială.
Coeziunea se naşte şi se
formează din relaţiile preferenţiale
pozitive şi depinde de
o serie de factori care sunt caracteristici
pentru fiecare echi -
pă (Epuran & colab, 2001;
Mureşan, A, 2005):
a) Factorul numeric. Se
consideră că un număr mai
mic de persoane (6-10, maxim
12) este mai uşor de unit; întrun
grup mai mare informaţia
circulă mai greu (se pierde sau
se distorsionează), iar tăria
legăturilor este mai redusă.
b) Vârsta membrilor este de
dorit să fie apropiată, deoarece
diferenţele prea mari se pot
exprima în deosebiri de atitudini
şi aspiraţii.
c) Caracterul sportivilor
cons tituie un factor important,
împreună cu trăsăturile
de temperament şi personalitatea
acestora.
d) Personalitatea membrilor
grupului sportiv. Unii sportivi,
prin trăsăturile lor negative,
pot diviza grupul, creând subgrupuri,
semănând discordie şi
neîncredere. Antrenorul trebuie
să cunoască bine personalitatea
fiecărui sportiv în
parte. Ţinând seama de faptul
că unii sportivi sunt agresivi,
dominatori, distructivi, iar
alţii, dimpotrivă, timizi, pasivi,
izolaţi, docili, el trebuie să utilizeze
metodele instructiv-educative
cele mai potrivite cu
specificul personalităţii spor -
ti vilor, pentru a asigura integrarea
lor în grup şi, implicit,
coeziunea acestuia.
e) Structura echipei se re -
feră la modul de organizare a
membrilor în cadrul grupului.
f) Tradiţia sportivă. Aceasta
constituie armătura pe care se
sprijină grupul. Prin tradiţie
sunt imprimate atmosfera,
stilul de muncă, de viaţă, obiceiurile,
stilul de conducere,
toate acestea impunându-se
membrilor odată cu intrarea
lor în grup, ducând la creşterea
stabilităţii grupului.
g) Motivaţia este unul din
factorii de bază ai coeziunii,
deoarece ea uneşte membrii
echipei în jurul scopului
comun, acela al performanţei
care satisface diferitele tendinţe
ale sportivilor.
h) Succesul sportiv este la
rândul său un factor de întărire
a motivaţiei, cât şi a coeziunii
grupului. Este ştiut
faptul că în echipa care pierde
prea mult apar în mod firesc
disensiuni între sportivi şi
între aceştia şi antrenor.
Performanţa grupului spor -
tiv (Epuran & colab, 2001)
depinde de modul cum pot fi
armonizate cele două cerinţe
funcţionale ale grupului şi
anume: cele privitoare la atingerea
obiectivelor şi cele care
menţin coeziunea.
Antrenorul este pus în situaţia
nu atât de a alege una sau
alta dintre variante, ci de a
studia condiţiile concrete de
timp, spaţiu, relaţii interpersonale
în care se află grupul şi
de a acţiona în aşa fel încât în
fiecare moment să obţină eficienţa
maximă a grupului în
condiţiile date.
Unul dintre modelele după
care se poate ghida antrenorul
în diagnosticarea momentului
sau stadiului în care se află o
echipă este modelul de performanţă
al echipei (Team Performance
Model - Drexler,
Sibbet, & Forrester, 1988).
Primele trei stadii (etape) sunt
denumite “etape de creare”, iar
ultimele patru sunt denumite
“etape de susţinere”:
1. Referinţe bibliografice
Cartwright, D., Zander, A.
(1968), Group Dynamics: Research
and Theory, Harper &
Row Publishers
Drexler, A., Sibbet, D., &
Forrester, R. (1988), The team
performance model. In W. B.
Reddy & K. Jamison (Eds.),
Team building: Blueprints for
productivity and satisfaction
(p. 45 - 61), Alexandria, VA
and San Diego, CA: NTL Institute/University
Associates
Epuran, M., Holdevici, I.,
Toniţa, F. (2001), Psihologia
sportului de performanţă.
Teorie şi practică, Bucureşti,
Ed. FEST
Golu, P. (1974), Psihologie
Socială, Bucureşti, Ed. Didactică
şi Pedagogică
Mureşan, A. (2005), Cu -
noaş terea şi conducerea gru -
pu rilor sociale – aplicaţii în sport,
Cluj-Napoca, Ed. Accent
Shaw, M.E. (1981), Group
adev`rul
despre
HANDBAL
Relaţii, coeziune, grup – reţeta succesului în echipă
Coeziunea echipei ºi impactul ei asupra performanþei
Psiholog Florentina Toniţa
Factori care asigură atingerea
obiectivelor
Competitivitatea
Disciplina sportivă
Rigiditatea rolurilor
Relaţiile utilitare
Comunicarea formală
Deciziile pe verticală
Ierarhia
Autoritarismul
Dynamics: The Psychology of
Small Group Behavior, New
York, McGraw Hill
Widmeyer, W.N., Brawley,
L.R., Carron, A.V. (1992),
Group cohesion in sport and
exercise, In R. Singer, M.
Murphy, L. Tennant (Eds.),
Handbook on research in
sport psychology, New York,
MacMillan
Factori care menţin coeziunea
Colaborarea
Participarea spontană
Relaţiile afective
Comunicarea spontană
Deciziile de grup
Colectivul
Democraţia
ETAPA PROBLEMA REZOLVATĂ NEREZOLVATĂ
1. Orientarea
2. Construirea
încrederii
3. Clarificarea scopului
4. Luarea
deciziei
5. Implementarea
6. Marea
performanţă
7. Reînnoirea
„de ce mă aflu aici?”; îngrijorare
tacită: “îmi doresc să fiu aici?”.
Face grupul acesta ceva la care
fiecare vrea să fie parte şi are un
sens (scop) pentru fiecare individ
din grup?
“cine eşti tu?”; îngrijorare tacită:
“ce vei aştepta de la mine?”. Membrii
grupului trebuie să răspundă la
întrebări-cheie care vor arăta dacă
aceştia sunt competenţi şi deschişi.
“ce facem noi?”; îngrijorare tacită:
“trecerea în revistă a tuturor opţiunilor,
identificarea tuturor problemelor.”
“încotro?” Luarea acestei decizii
este cel mai dificil lucru cu care se
confruntă orice echipă. Echipa trebuie
să definească direcţia în care
se va îndrepta şi metodele principale
pentru a împărţi responsabilitatea
între membrii săi.
“cum vor fi făcute lucrurile?” Provocarea
constă în a integra o sumă de
sarcini diferite într-o operaţiune
fluentă.
“Wow, am reuşit!” Marea performanţă
este relativ greu de obţinut,
totuşi apare când membrii săi sunt
capabili să atingă acest nivel de
sinergie; membrii echipei sunt capabili
să comunice unul cu celălalt
într-un sistem cu adevărat echilibrat,
fără fricţiuni.
“de ce să continuăm?” Revizuirea
etapei nr. 1, pentru a evalua dacă
munca merită efortul, dacă încă
necesită făcută şi dacă încă aduce
valoare şi sens personal pentru
fiecare din membrii echipei.
Orientare, acceptare şi
afiliere
Încrederea de grup, spontaneitate
şi fluxul informaţiilor
Chemarea la acţiune, selectarea
opţiunilor, identificarea
sarcinilor
Diferenţiere, luarea deciziilor
şi munca împreună începe
Sinergie în acţiune, stare
de flux şi comunicare inuitivă.
Angajamentul şi implicarea
în a se reinventa,
congruenţa viziunii atât
pentru sine cât şi pentru
echipă.
Teamă şi dezorientare
Neîncredere, precauţie
şi măşti
Apatie şi competitivitate
nerelevantă
Dependenţă şi
contra-dependenţă
Secvenţa este clară, creativă,
rezultatele productive
şi procesul se
desfăşoară în ordinea stabilită.
Conflict/confuzie,
neînţelegeri,
nerespectarea
termenelor
Supraîncărcare şi
absenţa coordonării
Plictiseală şi
burnout.

Nr. 5 - Aprilie 2012
www.frh.ro
> Teză de Doctorat – Nicoleta Gâscă Alexandrescu
29
Metode complementare de pregătire a
jucătoarelor de handbal junioare
Teza de doctorat se află în stadiul de documentare. Proiectul de cercetare a
fost admis în cadrul IOSUD UNEFS şi se întinde pe durata a 12 luni.
Prin tema propusă vom întreprinde o cercetare aplicativă (Epuran, M., 2005,
p. 54), de tip descriptiv şi experimental, ale cărei rezultate vor putea fi implementate
în activitatea practică prin adoptarea unor strategii de pregătire complementară
axate pe folosirea mijloacelor din gimnastică.
Ne dorim ca demersul nostru ştiinţific să ofere un plus de cunoaştere, cu
aplicare în cadrul Federaţiei Române de Handbal, în scopul de a-i ajuta pe cât
mai mulţi sportivi să beneficieze de ea în procesul de pregătire pentru îndeplinirea
obiectivelor performanţiale.
Faptul că juniorii „de ieri“
răspundeau mai prompt la
metodele şi mijloacele de
antrenament aplicate de
antrenor, ne conduce la ideea
că şi antrenorul trebuie să se
adapteze noilor tendinţe din
handbalul modern, precum şi
cerinţelor noii generaţii.
Practica arată că, la generaţiile
actuale de sportivi,
metodele clasice de antrenament,
bazate pe încărcătură
mare dar cu mijloace restrânse
ca varietate, dublate de monotonia
antrenamentului, nu
mai au eficienţa scontată.
Repertoriul tehnic de care
dispune un junior devine tot
mai sărac, ceea ce face ca la
nivel de seniorat el să nu
poată jongla cu acea varietate
de procedee tehnico-tactice
individuale, pe care handbalul
modern le impune.
Scopul demersului nostru
ştiinţific este de a crea un sistem
de pregătire complementară,
specific handbalului, cu
finalitate asupra modernizării
şi creşterii eficienţei antrenamentului,
care să asigure totodată
actualizarea lui.
Dorim să oferim unele
perspective interesante de
acţionare în confruntarea cu
provocările prezente în handbalul
modern.
Menţionăm importanţa
adaptării metodelor clasice de
antrenament la tendinţele din
handbalul modern. Dar şi importanţa
diversificării lor şi
creşterii atractivităţii şedinţelor
de instruire, pentru ca
juniorul de astăzi să ajungă să
vadă în practicarea jocului de
handbal un mod plăcut de a
petrecere timpul liber şi, de ce
nu, o oportunitate de a realiza
performanţe.
M O T I V A R E A
ALEGERII TEMEI
Plecăm în această cercetare
şi de la o analiză actuală
a studiilor de specialitate care
ne avertizează că suntem ţara
europeană cu cei mai puţini
practicanţi ai mişcării, ai
sportului pentru toţi. Acest
lucru se reflectă şi prin
scăderea numărului de practicanţi
ai sportului de performanţă
(S. Macovei, M.
Ganciu, O.M. Ganciu, 2010,
p.3).
În urmă cu doi ani, în
România au fost contabilizaţi
234.596 de legitimaţi, adică
numai 1,2 la sută din populaţie.
„Este infim! Gândiţi-vă
că în Franţa există 16 milioane
de sportivi legitimaţi, la
o populaţie de 65 de milioane
de locuitori. Adică 25 la sută!
Pe lângă aceştia, mai sunt încă
3,5 milioane de voluntari, care
asigură organizarea tuturor
competiţiilor, până la baza piramidei.
În Germania şi
Marea Britanie procentul e şi
mai mare“, spune Octavian
Morariu, preşedintele COSR.
Handbalul a avut cea mai
mare prăbuşire: de la 61.000
de legitimaţi în 1993, la vreo
5.000 în 2002, urmat de un
mic reviriment în 2010 –
7.600.
Vom puncta şi faptul că
ţările europene, care dispun
de fonduri, fac cercetare şi pe
latura neuro-motorie a
mişcării. Adevărat, nu toţi
dispun de resurse financiare
necesare, dar încearcă să compenseze
lipsa de fonduri prin
crearea unor programe de exerciţii
uşor de realizat în orice
sală de sport, cu materiale accesibile
tuturor. Menţionăm
că în România acest gen de
investigaţie este prezentă prea
puţin în handbal.
Actualitatea temei alese
pentru această cercetare este
dată de schimbările apărute în
desfăşurarea jocului de handbal
determinate de evoluţia sa.
Evoluţia handbalului contemporan
a dus la modificări
semnificative ale pachetului
tehnico-tactic pe care un
jucător trebuie să-l
stăpânească, precum şi ale
regulamentului de joc. Meciurile
au devenit mai atractive,
mai spectaculoase, se desfăşoară
cu o viteză mult mai
mare, iar execuţiile tehnice
sunt mult mai riscante. Jucătorii
de mare valoare au transformat
handbalul modern
într-un sport în care execuţiile
acrobatice sunt foarte
frecvente.Toate aceste transformări
ale jocului de handbal
se datorează evoluţiei societăţii
(politicul, marketing,
câştiguri financiare, sportul
este o afacere), dar şi aportului
adus de specialiştii în domeniu
din fiecare ţară.
SCOPUL CERCETĂRII
ŞI OPORTUNITATEA
REALIZĂRII EI
Scopul demersului nostru
ştiinţific este de a crea un sistem
de pregătire complementară,
specific handbalului, cu
finalitate asupra modernizării
şi creşterii eficienţei antrenamentului,
care să asigure totodată
actualizarea lui.
Dorim să oferim unele perspective
interesante de
acţionare în confruntarea cu
provocările prezente în handbalul
modern.
Obiectivele urmărite cu
prioritate vor fi orientate spre
dezvoltarea componentelor
coordinative, a psihomotricităţii
şi supleţii. Dorim să
găsim acele mijloace care să
rezolve decalajele comentate
mai sus între handbalul autohton
şi cel internaţional.
Pentru acest proiect vom
dori să atingem următoarele
obiective:
1. Studiul literaturii de specialitate
şi realizarea unei
analize pertinente privind
fundamentările teoretice şi
practico-metodice care să
susţină demersul ştiinţific al
temei.
2. Evidenţierea aspectelor
esenţiale care conduc optimizarea
pregătirii la nivel de
juniori.
3. Realizarea unui experiment
în vederea optimizării
performanţelor competiţionale
pentru sportivi, la
nivelul handbalistelor junioare.
4. Investigaţii asupra stadiului
de dezvoltare motrică a
handbalistelor junioare, prin
evaluarea componentelor
definitorii în manifestarea
tehnicii: sprijinul pe sol,
tehnica săritură-aterizare,
schimbare de direcţie, pasa,
coordonare mână – picior etc.
Ipotezele folosite în acest
proiect de cercetare sunt:
Presupunem că, prin
elaborarea unui sistem de
pregătire complementară şi
prin aplicarea lui în antrenamentul
de handbal, putem
optimiza performanţele competiţionale
ale sportivilor.
Implementarea unor
metode moderne de pregătire
în antrenamentul de handbal
poate asigura creşterea eficienţei
şi randamentului
sportiv.
METODE DE CERC-
ETARE
METODA DOCU-
MENTĂRII TEORETICE:
în scopul cunoaşterii datelor
noi, în continuă dinamică, pe
care le furnizează literatura de
specialitate.
METODA AN-
CHETEI: ca metodă descriptivă,
folosită cu precădere
în investigaţiile din domeniul
ştiinţelor sociale şi educaţiei
(Niculescu, M., 2002:329),
este utilă în scopul obţinerii
unor informaţii cât mai complete
despre starea sportivilor;
în acest sens se va întocmi un
chestionar pentru a fi aplicat
sportivilor şi se vor elabora
fişe de evaluare a pregătirii pe
factorii antrenamentului
sportiv.
METODA OB-
DOCTORAND Nicoleta Cristina Alexandrescu
Vicecampioană a României de 4 ori.
Medaliată cu bronz în campionatul naţional
de 3 ori.
Finalistă a Cupei Cupelor şi a Cupei E.H.F.
Câştigătoare a Cupei City (2000).
Campioană mondială şi vicecampioană mondială
universitară.
Componentă a lotului naţional de junioare şi
de tineret (bronz la C.M.)
Componentă a lotului naţional de senioare, participantă la turnee finale de C.E. şi C.M.
„MAESTRU EMERIT AL SPORTULUI“ (handbal).
Medalie de bronz cu echipa de junioare 2 a Clubului CSS 6 Bucureşti, 2011.
SERVAŢIEI: va fi utilizată în
toate etapele cercetării şi va
consta în observaţia directă a
sportivilor, atât în antrenamentele
specifice, cât şi în
competiţii, dar şi în observaţia
longitudinală, urmărirea comportamentului
şi evoluţiei lor
de-a lungul perioadelor de
pregătire.
METODA EX-
PERIMENTALĂ: activitatea
experimentală se va
desfăşura pe o perioadă de
timp, iar ca metode de instruire
se vor folosi conversaţia,
explicaţia, demonstraţia, exersarea;
METODE DE
EVALUARE SPECIFICE:
se vor folosi baterii de probe
şi teste de evaluare a pregătirii
specifice pe componentele
fizic, tehnico-tactic şi psihologic;
METODA STATIS-
TICĂ: o vom folosi pentru
interpretarea rezultatelor în
sens cantitativ şi calitativ.
METODA STUDIU-
LUI DE CAZ: va fi folosită,
deoarece subiecţii noştri vor fi
sportivi de mare performanţă,
ale căror rezultate sunt dependente
de particularităţile
lor individuale şi de pregătire.

30 > Ce se-ntâmplă doctore?
Sportul de performanta, o adevarata industrie
adev`rul
despre
HANDBAL
Oboseala ºi supraantrenamentul
Moto: “Talentul câştigă meciuri, dar munca de echipă şi inteligenţa câştigă campionate” – Michael Jordan
Criteriul de demarcaţie intre
OBOSEALA PATO-
LOGICĂ(OR) şi SUPRA -
ANTRENAMENT (OTS)
este TIMPUL NECESAR
REFACERII - Consensus
Statement of the European
College of Sport Science
(ECSS; Meeusen et al. 2006)
- “dezechilibrarea balanţei în
detrimentrul refacerii ce poate
fi cauzată nu doar de un antrenament
prea intens dar şi de
asocierea altor factori de stres
(sociali, emoţionali, nutriţionali,
economici, patologici)”
(Lehmann et al., 1999)
Supraantrenamentul reprez-
Cei mai mulţi autori consi -
deră supraantrenamentul ca o
disturbare a adaptării axului
hipotalamo-hipofizo-cor ti co -
suprarenalian (Keizer 1998;
Lehmann et al. 1993a, 1998a,
1999b, 2001; Meeusen 1998,
1999; Meeusen et al. 2004,
Urhausen et al. 1995, 1998b)
Oboseala
Starea de oboseală exprimă o
reacție fiziologică, o inhibiţie de
protecţie la nivelul sistemului
nervos central, in urma unei activități
psiho-fiziologice de o
anumită durată si intensitate.
Aceasta este o oboseală fiziologică
ce este combătută de organism
printr-o refacere
na turală, spontană.
În efortul sportiv lucrurile
evoluează până la un punct de
aceeaşi manieră.
Posibilitatea de a rezolva o
sarcină sportivă prin antrenament
este condiţionată şi direct
proporţională cu performanţa
biologică. Aceasta capacitate de
performanţă depinde de mai
mulţi factori:
• Sursele generatoare de
energie
• Funcţiile neuromusculare
• Funcţiile neuropsihice
• Capacitatea de refacere
Orice perturbare la nivelul
unuia dintre aceşti factori,
necorectată in timp util prin
refacere poate duce la instalarea
oboselii patologice la sportivi.
În sport o importanţă deosebită
o au:
• Calitatea procesului de
antrenament
• Mediul ambiant in care are
loc efortul sportiv
• Motivaţia
• Starea de sănătate
• Stresul
Depăşirea raportului optim
dintre antrenament şi refacere
poate duce la instalarea oboselii
patologice.
Oboseala patologică exprimă
o stare de disconfort fiziologic
indusă de efortul sportiv, caracterizată
prin tulburări comportamentale
şi scăderea ran damentului
sportiv.
Din punct de vedere clinic se
deosebesc două forme:
1. Oboseala musculară
2. Oboseala neuropsihică
Aceste forme de oboseală
pot apărea cuplat sau solitar, iar
tratamentul trebuie adaptat
formei clinice.
Simptomele cele mai frec -
vent întâlnite sunt:
• Clacajul muscular – contractura
musculară care exprimă
cel mai adesea o leziune
fibrilară musculară
• Clacajul cardiac – de la o
simplă tulburare de ritm până
la stop cardiac si deces pe
terenul de sport
• Dereglări neurologice, neurovegetative,
senzoriale
Scăderea tonusului muscular
Parestezii (amorțeli)
Diminuarea reflexelor osteotendinoase
Tulburări de coordonare si
echilibru
Tulburări de mers
Tulburări de ortostatism
Tulburări senzoriale
Tulburări auditive
Tulburări vizuale
Tulburări vestibulare
Tulburări psihice
Tulburări de orientare în
timp şi spatiu
Stare de stupoare
Obnubilare
Supraîncărcarea este un
principiu de bază al procesului
de antrenament pentru obţi ne -
rea adaptării la efort si este urmată
in mod fiziologic de o
fază de oboseală acută postantrenament
, cu scăderea capacităţii
de performanţă fizică,
înaintea instalării supra-compensării;
În cantonamente, perioadele
de refacere sunt scurtate uneori
deliberat ca metodă de creştere
a incărcăturii, ceea ce duce la o
scădere de performanţă pe termen
scurt, urmată, după o perioadă
de refacere adecvată, de
o creştere a performantei fizice
(oboseală cronică functională).
TRATAMENT
Tratamentul de bază este cel
profilactic:
• Antrenament ştiinţific
• Regim de viaţă sportivă
corect
• Supraveghere medicală în
laborator (periodic) şi pe teren
(săptămânal)
• Repaus sportiv de 3-4 săptămâni
pentru oboseala patologică
severă
SUPRAANTRENAMENTUL
Definitia supraantrenamentului:
- “dezechilibrarea balantei
dintre antrenament si refacere”
(Kuipers & Keizer, 1988)
intă forma cronică a oboselii
patologice si exprimă o perturbare
a întregului organism, cu
scăderea randamentului sportiv.
Tulburarea majoră este localizată
la nivelul sistemului nervos
central.
Există 3 situaţii in care poate
apare supraantrenamentul:
1. După obţinerea formei
sportive
2. Ca urmare a unor greşeli
de ordin metodic în antrenament
prin surmenaj, înainte ca
STADII ALE ANTRENA-
MENTULUI
REVENIRE
OBOSEALĂ
ACUTĂ
ORE
OBOSEALĂ
PATOLOGICĂ
ZILE/
SÂPTAMANI
OBOSEALĂ
PATOLOGICĂ
SEVERĂ
SAPTAMANI/
LUNI
SUPRAANTRE-
NAMENT
++LUNI
PERFORMANŢE
CRESCUTE
DIMINUATE
TEMPORAR
DIMINUATE
DIMINUATE
SIMPTOMATOLOGIE
NEGATIVĂ PE O
PERIOADĂ LUNGĂ
NU NU DA DA

Nr. 5 - Aprilie 2012
www.frh.ro >
31
sportivul să fi obţinut un grad
superior de antrenament
3. În condiţiile unor eforturi
reduse ca volum-intensitate sau
in perioada pregătitoare dar pe
fondul unor greşeli în regimul
de viaţă sportivă sau a unei stări
de stress
Manifestările principale sunt:
Stare de oboseală marcată
– fizică si psihică
Tulburări comportamentale
– instabilitate emoţională,
sensibilitate crescută, tulburări
de personalitate
Scădere de randament
motric si psihic – oboseală
musculară, slăbiciune, teamă de
concursuri
Refacere perturbată - incapacitate
de a se relaxa, tulburări
de somn ( coşmaruri,
trezirea în timpul nopţii )
Reactivitate nefiziologică,
neeconomică, uneori paradoxală
Labilitate endocrino-vegetativă
si psihică
Accese de depresie sau euforie
– ca simptom secundar
sau primar
Anxietate,iritabilitate si
extenuare psihică
Idei obsesive
Apatie, confuzie, furie
Pierderea poftei de mâncare
Deshidratare prin transpiraţie
excesivă
Pierdere în greutate –
legea prof. Prokop din Vienao
scădere in greutate nejustificată
la sportivi, mai mare de 3%
din greutatea corporală trebuie
suspectată de supraantrenament
Tahicardie, palpitaţii
Tahipnee sau dispnee
Cefalee (dureri de cap)accentuată
de efort
Tremor degete, pleoape
Răspuns al sistemului
imunitar scăzut (frecvente infecţii
minore ale tractului respirator)
Lipsa de contact cu membrii
echipei de antrenori şi alţi
membrii ai echipei tehnice
Unele studii sugerează că
perturbările psihologice sunt
semne mai precoce decât mulţi
parametrii fiziologici sau
imunologici şi sunt, în general,
precursorii dereglărilor neuroendocrine
Simptomele psihologice, inclusiv
depresia uşoră pot fi
neglijate de antrenori, iar tendinţa
generală este de a creşte
volumul de antrenament, mai
degrabă decât să-l scadă. Acest
lucru nu poate decât exacerba
aceste simptome psihologice!
Diagnosticul diferenţial între
OBOSEALA PATOLOG-
ICĂ si SUPRAANTRENA-
MENT este foarte dificil de
făcut în momentul instalării,
deoarece ambele sindroame
implică modificări clinice, hormonale
si psihologice, deseori
stabilirea diagnosticului putând
fi realizată doar retroactiv în
funcţie de perioada de timp în
care s-a realizat recuperarea.
O expresie-cheie în recunoaşterea
sindromului de
supraantrenament este
‘‘adaptare deficitară prelungită’’
a mecanismelor de reglare hormonală,
neuro-chimică şi biologică
MECANISMELE FIZIOPATO-
GENICE ALE SUPRAANTRE-
NAMENTULUI
• HORMONAL: dez ec hi -
libru dintre catabolism-anabolism
(Keizer 1998,
Adler creutz et al. 1986)
• ALTERAREA METAB-
OLISMULUI GLUCIDIC
prin utilizarea excesivă a rezervelor
de glicogen Petibois et
al. (2002) Snyder (1998)
• DEZECHILIBRU intre
SISTEMUL NERVOS SIM-
PATIC si cel PARASIM-
PATIC (Lehmann et al.1998),
• GLUTAMINA (Rowbottom
et al. 1995, 1996) si alti
AMINOACIZI (Gastmann
&Lehmann 1998)
• INFLAMAŢIA CRON-
ICĂ indusă de stresul muscular
(Smith 2000)
• DEZECHILIBRU al
NEUROTRANSMIŢĂTO-
RILOR SNC asemanator cu
depresia (Armstrong & Van-
Heest 2002; Kreider 1998;
Meeusen 1999).
METABOLISMUL GLUCIDIC
- efortul favorizează iniţial
transportul intracelular de glucoză
(insuline-like effect)à hipoglicemie
- efortul intens iniţiază
glicogenoliza
- efortul prelungit iniţiază
gluconeogeneza à hiperglicemie
După un ultra-maraton, se
inregistrează timp de cateva zile
un veritabil “diabet” tranzitoriu
care este fiziologic (Pestell RG,
Ward GM, Galvin P, Best JD,
Alford FP 1993)
La persoanele antrenate:
metabolismul glucidic suferă
modificări astfel încât glicemia
să se menţină constantă in
ciuda consumării rezervelor de
glucide
In supraantrenament: me ca -
nismele de reglare sunt depăşite
à hipoglicemii
Sportivii cu sindrom de
supraantrenament au inregistrat
adevarate profiluri de
gluco-dependeţă (Aloulou I,
Manetta J, Dumortier M,
Brandou F, Varlet-Marie E,
Fédou E, et al 2003)
METABOLISMUL LIPIDIC
În efort: eforturile de anduranţă
se bazează pe lipoliză
La persoanele antrenate in
efortul de anduranţă: este favorizată
utilizarea lipidelor à
indicat ca metodă terapeutică
de ameliorare al profilului lipidic
În supraantrenament: depasirea
mecanismelor duce la
hipocolesterolemii asociate
uneori cu trigliceride crescute
SISTEM IMUNITAR
În efort: contracţia musculară
produce microleziuni
musculare care declanşează
reacţii inflamatorii
În supraantrenament:
- hormonii de stress inhibă
reacţia imunitară celulară (Th1)
şi o stimulează pe cea umorală
(Th2)à creşte frecveţa afecţiunilor
infecţioase (mai ales
ICRS) şi a alergiilor
- microleziunile repetate determină
apariţia unui raspuns
inflamator cronic (citokinele
produc modificări umorale,
psihice si hormonale care să
oblige organismul la repaus)
- scăderea glutaminei plasmatice
(un aminoacid important
in sinteza celulelor
sis temului imunitar, produsă si
depozitată in musculatură, de
unde este eliberată in condiţii
de stres)
TRATAMENT
Constă in scoaterea spor ti -
vului din mediul sportiv şi
trimiterea sa într-o staţiune
subalpină (600-800m) pentru
3-4 săptămâni, însoţit de o persoană
din anturajul său. În
această perioadă se va acorda
atenţie:
• odihnei active,
• sferei neuro-psihice,
• alimentaţiei hiperproteice,
hiperglucidice, hipolipidice, bogată
în vitamine si minerale.
• medicaţiei adjuvante: complexe
vitaminice si de minerale,
antioxidante, sedative sau chiar
hipnotice la nevoie pentru
ajutarea somnului
• Mijloacelor fizioterapeutice:
hidroterapia cu plante sau
sare de Bazna, magnetodiaflux
sedativ, aeroionizare negativă
(naturală sau artificială).
• Mijloacelor psihoterapeutice:
sugestia si autosugestia,
tehnici de relaxare.
După această etapă urmează
o expertiză medico-sportivă,
care dacă este favorabilă se permite
sportivului să-şi reia activitatea,
nu cea sportivă – deci nu
revine încă la echipă!!! – pentru
încă 4 săptamâni ,cu recomandarea
de a continua programul
din etapa precedentă dar de
această dată în localitatea de
reşedinţă.
La 2 luni, după această a
doua etapă, urmează o nouă expertiză
medico-sportivă, care
dacă este in continuare favorabilă,
se admite reinserţia in
echipă cu recomandarea ca din
punct de vedere sportiv să-şi
reia treptat pregătirea într-un
interval de 3-4-săptămâni.
Aceasta constă din pregătire
fizică generală şi specifică condusă
de un preparator fizic, individual
şi cuplat cu o
psi hoterapie adecvată.
La 3 luni de zile, dacă
evoluţia este favorabilă, ur -
mează o nouă expertiză
medico-sportivă, iar dacă
sportivul se menţine la acelaşi
nivel fiziologic se permite reluarea
efortului specific in echipă
pentru alte 3-4 săptămâni.
Competiţia va fi permisă
deci după cel puţin 4 luni de
zile.
Studiile recente arată că
sportivii aflaţi în supraantrenament
se pot recupera 100%
abia dupa aproximativ 2 ani.
Un astfel de sportiv rămâne
un caz problemă şi va fi dispensarizat
din punct de vedere
medico-sportiv pe tot restul
carierei sportive.
Bibliografie
Ioan Dragan – Medicina
sportivă, Editura Medicală,
Bucuresti , 2002
Dragan Ioan si colab. –
Medicină Sportivă Aplicată,
Editis, Bucuresti, 1994
Handbalistică (Rebus criptografic reflexiv: 5, 6, 8, 4)
Rezolvarea în numărul viitor