Descarcă revista în format PDF - idea

Fig. 4. Dismantling the Lenin memorial
in Stendal, East Germany, September, 1991.
Photo by Deutsche Pressagentur
a Maicii Domnului din Vladimir, ce purtase odatæ supranumele de cinste de Ocrotitoare a flærii, a devenit pricina
de gîlceavæ între bisericæ øi stat. În cele din urmæ, preøedintele Boris Elflîn a luat decizia cæ icoana aparfline
statului, dar poate fi folositæ de bisericæ pentru cult øi adorare (Fig. 3). Acest caz este græitor, în mæsura în care
aici în joc n-au fost numai drepturile de proprietate ale muzeului, ci øi valoarea artisticæ în opoziflie cu strævechea
valoare ritualæ. Situaflia opusæ este la fel de interesantæ. Monumentele dedicate lui Marx, Lenin øi altor conducætori
de partid, care întotdeauna reprezentaseræ ideologia oficialæ øi deci statul, au fost adæpostite – dacæ
nu fuseseræ deja distruse – în muzee în aer liber organizate în pripæ, ca øi cum muzeele ar fi locuri asupra cærora
istoria n-ar mai fi avut nicio putere (Fig. 4). Acesta a fost felul în care imaginile aflate mai înainte în slujba religiei
au fost tratate acum douæ sute de ani, atunci cînd s-a deschis Luvrul [ca muzeu], oamenii recontextualizîndu-øi
dupæ aceea prada jefuitæ prin declararea acestor imagini opere de artæ, demne øi de-un alt fel de privire.
În Occident, cel care stîrneøte îndoieli în privinfla rostului sæu e muzeul de artæ contemporanæ, atunci cînd, pe
de o parte, acesta încearcæ sæ-i calce îndeaproape pe urme fostului muzeu, cæruia, pe de altæ parte, el nu-i
mai seamænæ. Pentru a fi luat în serios, el îmbracæ aparenfla unor instituflii familiare, inclusiv cît priveøte pretenflia
îndoielnicæ de a expune istorie a artei, cu toate cæ genealogia istorico-artisticæ a operelor respective e mai mult
decît nesiguræ. Întrebarea nu e dacæ muzeele de artæ contemporanæ trebuie sæ existe ori ba, ci dacæ felul lor
de reprezentare mai este încæ nimerit. Muzeele în ultima vreme au devenit tîrguri de artæ, cu oferte din producflia
curentæ øi prilejuind schimburi de vederi asupra scenei artistice atomizate, suferind însæ de falsa tendinflæ compulsivæ
de a-øi canoniza achizifliile drept ultima expresie reprezentativæ a stærii artei, în vreme ce, de fapt, servesc
doar pieflei, care profitæ de pe urma acestei canonizæri.
Criza instituflionalæ a muzeului reflectæ o nouæ crizæ a consensului public ca forum al celui dintîi. Privind îndæræt,
azi, la istoria muzeului, vedem entuziasmul unei elite burgheze, elitæ alcætuitæ din colecflionari de artæ øi curatori,
în a celebra un ideal comun de artæ øi deopotrivæ unul de deflinætori de artæ. Aceeaøi elitæ a dorit sæ fie
reprezentatæ de o unicæ idee a artei øi de istorie a artei øi, prin urmare, a favorizat muzeul ca sit al unei identitæfli
colective øi ca o scenæ pe care sæ aibæ loc reprezentafliile unei istorii comune, istoria øcolilor artistice naflionale
øi arta umanitæflii. Dupæ ce atitudinea noastræ faflæ de istorie s-a schimbat, la fel cum s-a schimbat øi percepflia
noastræ a sferei publice, rolul muzeului de artæ nu mai este acelaøi. Nofliunea curentæ a culturii este la fel de
chestionabilæ pe cît e de susceptibil de îndoialæ consensul asupra cum sæ fie reprezentate multiplele grupuri
dintr-o societate care, în cel mai bun caz, îngæduie încæ toleranfla. În sfîrøit, în epoca televiziunii experienfla spafliului
public, pe care cel mai adesea o træim pe un ecran, s-a schimbat.
În cazul muzeului, unde colecflionarii individuali au jucat mereu un rol, sponsorii sînt din ce în ce mai doritori
de o reprezentare proprie, în dauna domeniului public, cel puflin în Germania. Muzeul Ludwig din Köln, fondat
în anii 1960, e un exemplu cum nu se poate mai bun. Revendicarea de recunoaøtere din partea colecflionarilor
individuali a reflectat experienfla cæ muzeul de azi a devenit o scenæ pentru activitæfli publice, ceea
ce, prin urmare, îl calificæ drept un forum sui-generis. El cade de aceea cu uøurinflæ victimæ concurenflei grupurilor
rivale din societate, grupuri care nu mai acceptæ sæ fie reprezentate printr-un singur ideal de artæ øi istorie.
De la muzeu, în plus, se aøteaptæ sæ garanteze tipul de reprezentare culturalæ pentru care nu mai dispunem
de simboluri valide. Vrem sæ træim o experienflæ la timpul prezent, în mare mæsuræ la fel cum alte generaflii au
dorit sæ vadæ o istorie a artei coerentæ, aøa cæ tindem sæ fim cu uøurinflæ dezamægifli atunci cînd muzeul eøueazæ
în reprezentarea izbutitæ a ceea ce are nevoie sæ fie reprezentat în termeni culturali.
Dorinfla de informaflii, în acelaøi timp, este o ispitæ cætre politizarea muzeului. Muzeul a fost întotdeauna o chestiune
politicæ, oricît de neutru øi de apolitic a acflionat. Forma actualæ a politizærii vine însæ dinspre grupuri de
interese operînd în cercurile internaflionale øi disimulate sub lozinca aparent inofensivæ a „schimbului cultural“.
Ele poartæ o bætælie silenflioasæ pentru reciproca recunoaøtere a unor „viziuni ale istoriei“, bunæoaræ atunci cînd
sînt reprezentate de „comisari“ [de expoziflie] care decid ce profil ar trebui dat unei expoziflii internaflionale.
Avem exemple de asemenea dispute de politicæ a culturii în expoziflii în care chinuita øi întortocheata istorie
a artei în Europa Centralæ øi Orientalæ e prezentatæ ca un radios „Secol al avangardei“, în care nafliunile îøi au
fiecare partea sa diferenfliatæ.
Pe viitor, pot sæ iasæ la suprafaflæ alte simboluri cu eticheta de „artæ“, cu mai puflin accent pe cultura istoricæ decît
a fost îndeobøte cazul pentru artæ pînæ acum. Cultura oficialæ a fost atît de supusæ faflæ de un discurs dominant,
slujind în acelaøi timp interese economice, încît ea înceteazæ sæ-øi mai pæstreze autoritatea unui ideal care obligæ.
30