Descarcă revista în format PDF - idea

arhiva
vite de artæ. Însæøi aceastæ distincflie, care e justificarea istoriei artei ca disciplinæ, îøi pierde astæzi, în noua societate
mediaticæ, vechea øi limpedea ei figuræ. Conceptul nostru al artei se înrædæcineazæ în acela al epocii Luminilor,
care l-a creditat cu o semnificaflie atemporalæ øi universalæ ce transcende specificitatea operelor individuale
øi a genurilor: arta a fost declaratæ atemporalæ øi universalæ, cam la fel cum øi drepturile omului erau menite sæ
se aplice tuturor oamenilor, oricît de diferifli ca rasæ øi ca origine. Dar aceastæ idee a artei flinea numai scandatæ
într-o istorie generalæ a artei. Vederea purtatæ de istoria artei era necesaræ pentru a cadra timpul singular al operelor,
întrucît istoria artei, spre deosebire de opera individualæ, poseda o validitate universalæ. De aceea muzeul de
artæ a fost sæ devinæ echivalentul spaflial al schemei temporale a istoriei artei. El oferea un loc la tot ce putea reprezenta
logica istoriei artei, ceea ce, atunci cînd Luvrul a fost deschis întîia datæ, era doar artæ veche, cæci cea nouæ
trebuia mai întîi sæ-øi cîøtige statutul de artæ de muzeu – era nevoie sæ aøtepte pentru asta.
Dezbaterea nevricoasæ asupra recunoaøterii artei de azi dovedeøte limpede mæsura în care încæ ne agæflæm de
o idee care nu-i mai veche de douæ sute de ani – indiferent de vîrsta (ori tinereflea) operelor de artæ cærora le
aplicæm aceastæ idee. Aceastæ idee a istoriei artei ca una care încæ se desfæøoaræ mai departe ne leagæ de tradiflia
mare a culturii istorice, cæci de nimic nu ne temem mai tare decît de transformarea artei într-o nofliune a trecutului.
Pînæ øi definirea artei contemporane are nevoie, în ultimæ instanflæ, de orizontul istoriei sale, într-atît cît
aceasta e istoria care ajutæ la explicarea a ceea ce, în esenflæ, e inexplicabil. Dar arta se bucuræ de un privilegiu
pe care simplele idei nu îl pot niciodatæ obfline: ea materializeazæ într-o „operæ de artæ“ ceea ce poate fi dobîndit
de un muzeu øi expus aici ca „artæ“, vasæzicæ într-o lucrare care posedæ întotdeauna un loc øi un nume. Chiar
øi dacæ asta e o ficfliune, aøa cum bænuia Marcel Duchamp, ea e totuøi o ficfliune necesaræ în vederea expunerii
culturii, deøi, ca un rezultat al practicilor curente în comerflul cu artæ, valorile de piaflæ par sæ domine. Chiar
øi dacæ piafla insistæ pe preflul de vînzare øi muzeul proclamæ arta ca proprietate a sa, totuøi doar valoarea simbolicæ
e ceea ce ne poate angaja fascinaflia pentru artæ.
Pentru a limpezi [înflelegerea] acestei valori simbolice, atît de vizibil suitæ pe scenæ în muzeul de artæ, pare rezonabil
sæ revenim încæ o datæ asupra muzeului în calitatea lui de sit tradiflional pentru contemplarea istoriei, cel puflin
în epoca burghezæ. Dacæ istoria e importantæ pentru ceva, este ca istorie împærtæøitæ în care o societate îøi cautæ
identitatea. Dar cum stæ atunci treaba cu istoria în muzeul de artæ, unde ea pare a fi contrazisæ de faptul cæ
vechile opere au plætit cu pierderea uzajului lor social intrarea în colecflii pentru a deveni astfel artæ? Istoria constæ
astfel nu numai în proba operelor individuale, ci, încæ mai mult, în proba furnizatæ de o instituflie a cærei colecflie
a fost conceputæ pentru a reprezenta istoria. E mult deja de cînd nafliunea a luat locul religiei, cam în felul în
care muzeul naflional de artæ a luat locul mai vechii catedrale, din ale cærei comori muzeul øi-a øi apropriat atîtea.
Destul de straniu, istoria a dobîndit o nouæ autoritate în spatele aceloraøi porfli ale muzeului dinaintea cærora
ea pæruse sæ înceteze, cæci „operele nemuritoare“ înfæfliøate au triumfat asupra timpului øi au celebrat nafliunea
drept posesorul viu al acestor lucræri. Odatæ ce ele øi-au dobîndit statutul în muzeu, ele n-au mai fost supuse
temporalitæflii vii øi au început, în schimb, sæ fie venerate în numele unei istorii – una încorporatæ în artæ.
Muzeul de artæ a fost integrat ferm în democrafliile moderne, unde, în numele statului, el a dat o formæ vizibilæ
istoriei, culturii istorice øi artei care devenise istorie. El pare sæ ne aparflinæ tuturor, øi totuøi – sau chiar de
aceea – nu avem niciun drept sæ ne înstæpînim pe „templul artei“, la a cærui intrare statul øi-a pus paznicii.
Reprezentarea (istoria artei) øi corpul care reprezintæ (statul-nafliune) au ajuns sæ coincidæ pînæ la indistincflie
aproape øi de aceea au putut fi subiect al unor proteste publice, aøa cum s-a întîmplat în 1994, cînd Galeria
Naflionalæ de la Berlin a decis ca, din vastul sæu corpus de artæ de secol douæzeci, sæ expunæ public mai multe
tablouri aparflinînd unor pictori anterior consacrafli din fosta Germanie de Est cum sînt Wili Sitte øi Wolfgang
Mattheuer. Mediile publice au acuzat muzeul cæ ar fi introdus „prin contrabandæ“ piese insultætoare pentru sentimentul
public øi cæ ar fi violat onoarea flærii. E uimitor cæ asemenea emoflii au putut fi stîrnite din momentul în
care expunerea picturilor pe pereflii muzeului a pærut una ilegitimæ. Chestiunea reprezentærii [prin intermediul]
muzeului, ca act public øi oficial, privea de fapt mai mult instituflia decît pe artiøtii luafli în parte.
Dezbateri de acest fel apar de asemenea øi în fostele flæri socialiste, acolo unde n-au existat nici o tradiflie muzealæ
impecabilæ, nici o idee democraticæ a statului. Întrucît Partidul a fost cel care, în numele statului, naflionalizase
tezaurele de artæ ale bisericilor prin transferul lor cætre muzee, aceleaøi biserici, astæzi, revendicæ returnarea
acestor tezaure, ceea ce echivaleazæ în fapt cu deposedarea muzeelor publice. Astfel, piese de altar gotice în
Polonia øi vechi icoane în Rusia sînt reclamate îndæræt din colecfliile naflionale, deoarece bisericile se væd pe sine
ca pe adeværaflii lor posesori øi ca moøtenitorii veritabili ai istoriei. În Rusia, proprietatea asupra vechii icoane
Fig. 3. President Boris Yeltsin and Patriarch
Alexei II in the Convent of Saint Sergei of
the Trinity, near Moscow, in front of a replica
of Rublev’s icon of the Holy Trinity, 1992.
Photo by Deutsche Pressagentur
29