Descarcă revista în format PDF - idea

arhiva
sæ onoræm cultura burghezæ, deøi nu mai sîntem o societate burghezæ, muzeul reprezintæ statul cultural ori
metropola culturalæ care nu mai poate face asta prin alte mijloace.
Odatæ ce pætrundem azi în acest theatrum al artei, ne aflæm faflæ-n faflæ cu o ofertæ largæ de expoziflii care, cu
mæiestrie, satisfac douæ exigenfle complet diferite: nevoia de informare øi dorinfla de surprizæ. Nevoia de informare
e revelatoare pentru lipsa de perspectivæ asupra a ce se petrece azi în artæ, în privinfla cæreia nimeni nu
mai e susceptibil de o privire de ansamblu. Expozifliile au înlocuit acum multe alte feluri de comunicare despre
starea curentæ a artei øi mersul istoriei artei. Ele întotdeauna au servit la a atrage atenflia atunci cînd se lansa
o nouæ miøcare. Dar astæzi ele promit sæ ofere o cunoaøtere care nu mai poate fi satisfæcutæ altfel decît cu simple
afirmaflii – øi cu lucræri presupuse a da corp acestor susflineri.
Ritualurile uzuale ale artei, ale cæror rafliuni nu mai sînt defel evidente, capætæ cu atît mai multæ importanflæ cu
cît publicul se simte mai puflin informat. Aceste ritualuri surprind publicul cu plæcerea unei expoziflii care înlocuieøte
plæcerea nesiguræ din exponatele însele. Noul stil al expunerii ræspunde dorinflei de spectacol a publicului cu
un tip de divertisment pe care mediile de comunicare sînt mai puflin în stare sæ-l ofere. Oamenii obiønuiau sæ
viziteze un muzeu pentru a vedea aici ceva ce øi bunicii lor væzuseræ în acelaøi loc; azi, oamenii merg la muzeu
sæ vadæ ceea ce niciodatæ n-a mai fost væzut acolo.
În acelaøi timp, muzeul îøi pofteøte vizitatorii într-un ambient audiovizual în care ei sînt decuplafli de la lumea
exterioaræ øi unde, într-un compartiment întunecat, ca-ntr-o celulæ, ei pot træi acelaøi sentiment de intimitate
ca dinaintea televizorului, acasæ. E un soi de „ambient-ecran“, cæruia îi îngæduim sæ ne capteze pentru o vreme
privirea distratæ. Muzeul, ca sit oferit imaginafliei noastre, l-a înlocuit pe acela închipuind un templu menit educafliei,
pe care-l incarna odinioaræ. Concomitent, el næzuieøte la o experienflæ dematerializatæ a spafliului ce este familiaræ,
cæci aduce cu aceea a unui ecran de televiziune pe care trec imagini una dupæ alta în timp ce se anuleazæ
una pe cealaltæ. Astfel, chiar øi în muzeu ne aøteptæm la o incintæ telematicæ, destul de stræinæ de spafliul unui
muzeu. Muzeul a devenit o garæ de plecare pentru trenurile imaginafliei, în loc sæ ræmînæ destinaflia unui pelerinaj
cætre sanctuarul artei. Instalafliile-artæ, øi ele, creeazæ situri alternative înæuntrul muzeului, contrazicînd, prin
dislocarea imaginafliei noastre vizuale, ambianfla muzealæ cu care fuseseræm obiønuifli.
Muzeul era, de preferinflæ, gazda tezaurului adæpostind o colecflie de piese unice, unice prin aceea cæ aveau
un unic loc pe lume. Tot aici, puterea prezentului era sfærîmatæ øi schimbatæ pe durata istoricæ. În asta, muzeul,
ca loc pentru înfæfliøarea unor lucruri existînd în afara duratei vieflii vizitatorilor øi dînd loc, în acelaøi timp, experienflei
unui spafliu viu, moøtenea situaflia caracteristicæ unui templu ori unei biserici, în care credincioøii puteau resimfli
concret prezenfla unui timp mitic. Imaginile de cult din asemenea situri religioase erau de regulæ vechi, øi totuøi
prezente øi vizibile ca imagini fizice, fie ele øi imagini pe care le puteai vedea doar într-un singur loc unde trebuia
sæ te duci în persoanæ. Muzeul, ca simbol al unui loc permanent øi al timpului suspendat, e astfel prost
echipat pentru efemeritatea practicilor expoziflionale de azi. Într-o societate care prefluieøte mai mult informaflia
din bæncile de date decît un tezaur de obiecte rare, se cere o nouæ mizanscenæ pentru a despaflializa øi a retemporaliza
muzeul, chiar înæuntrul acestuia, øi pentru a preschimba „evenimentul“ în operæ.
Fig. 1. Robert Wilson, installation using
a figure by Auguste Rodin, Rotterdam, 1993,
room 3. Photograph from Robert Wilson:
Portrait, Still Life, Landscape, exhibition
catalog (Rotterdam, 1993)
Noua energie în punerea în scenæ [muzealæ] îøi aflæ însæ limitele de fiecare datæ cînd e adusæ în joc arta premodernæ,
cu profilul sæu istoric, caz în care unor proeminenfli „curatori invitafli“ – prefl de o activitate episodicæ –
li se acordæ o libertate de care nu se bucuræ nici mæcar angajaflii casei. La Rotterdam, Robert Wilson a izbutit,
a treia oaræ la rînd, sæ transforme literalmente galeriile muzeului în niøte scene de teatru [stages] pe care,
deøi aparflineau colecfliilor permanente, operele „jucate“ de-abia mai erau recognoscibile (Fig. 1). Pentru o scurtæ
vreme, muzeul devenea un teatru în spiritul barocului, care a reciclat istoria artei încorporatæ în operele vechi
într-o „reprezentaflie“ sclipicioasæ. Trei genuri artistice – „Portret, Naturæ moartæ, Peisaj“ (pentru a cita titlul acestei
expoziflii) – au furnizat repertoriul pentru o mizanscenæ care uneori demonstra în exces atunci cînd, de exemplu,
un bronz de Rodin într-o pædure autumnalæ iluminatæ artificial a fost expus drept un exemplu de „naturæ
moartæ“. Era un gest græitor de a încredinfla un muzeu unui dispozitiv într-adevær scenografic, care a transformat
la propriu muzeul într-o scenæ cu decoruri istorice.
În 1993, pe cînd Robert Wilson fæcea teatru într-un muzeu, într-un alt muzeu Peter Greenaway a creat o situaflie
filmicæ færæ sæ utilizeze realmente filmul. Scenografia de aceastæ datæ a constituit-o bizara colecflie de artæ de
la Veneflia a fostului scenograf Mario Fortuny, un loc unde regizorul de film a prezentat, cu ocazia bienalei, statui,
mæøti, porflelan øi vechi flesæturi, dimpreunæ cu propriile picturi ale lui Fortuny, ca pe niøte decoruri pentru
un spectacol imaginar (Fig. 2). Concomitent, Greenaway a folosit acelaøi spafliu pentru o expoziflie intitulatæ
27