Descarcă revista în format PDF - idea

În anii 1970 era încæ posibil sæ se vorbeascæ de-o „crizæ a muzeului“, în acelaøi fel în care se vorbea despre o
„crizæ a artei“. Între timp însæ, fosta crizæ de identitate a fæcut loc noii propæøiri explozive a muzeului, în cadrul
cæreia curatori ambiflioøi øi publicul se potrivesc unii dupæ alflii cu atîta entuziasm, încît chestiunile de principiu
nici nu mai conteazæ. Noua deschidere a muzeului, cerutæ cu atîta insistenflæ, aratæ altfel decît te-ai fi putut aøtepta.
În loc sæ slujeascæ un public mai larg printr-o selecflie mai generoasæ de artæ, muzeul se trezeøte el însuøi
în mîinile acelui public. Oaza de altædatæ a experienflei estetice a devenit între timp scena pentru experienfla
de sine a publicului, acum cæ acesta a pierdut orice alt prilej pentru asemenea dorinfle.
În 1980, Douglas Crimp, într-o jubilatorie viziune destructivæ, se vedea øezînd „pe ruinele muzeului“ 3 , prin
care el a înfleles ruinele puternicei ficfliuni constînd în înfæfliøarea artei ca un sistem coerent øi a istoriei artei în
ordinea sa idealæ. Critica lui se aplica „autonomiei morale øi estetice“ a artei moderne, pe care Crimp n-a putut-o
reconcilia cu nofliunea lui marxistæ a reprezentærii øi de aceea a dorit ca arta sæ intre silit în cadrele unei
reprezentæri politice a societæflii. Ar fi preferat mai degrabæ o arheologie a muzeului, ca vechi refugiu al unei
arte ermetic pecetluite, øi atunci a atacat „folosirea neoconservatoare a muzeului ca un decor [setting] pentru
artele frumoase“. Cu o altæ ocazie, el a chemat la rezistenfla împotriva unui fals postmodernism ce redescoperæ
vechile genealogii ale artei øi „se reîntoarce la un continuum neîntrerupt al artei muzeale“.
De atunci, aøa-numita artæ de muzeu [museum art] øi-a pierdut „exclusivitatea“ criticatæ de Crimp, chiar øi dacæ
mai existæ încæ destule tentative de a pæstra pur templul. Drept urmare, vechile controverse fac loc consumismului
unei noi epoci. Arta de muzeu nu mai continuæ ca specie privilegiatæ øi alternativæ dupæ ce muzeul nu
mai bareazæ accesul înæuntru oricærui fel posibil de artæ. Astæzi, artæ muzealæ poate fi orice, deoarece orice poate
fi amplasat sau poate atîrna într-un muzeu. Muzeele sînt docile pînæ øi dinaintea celor mai puflin potrivite colecflii
private, acelea a cæror întrebuinflare e dictatæ de cætre sponsor.
În acelaøi timp, noua tendinflæ spre tematic, aøa cum remarcæ Siegfried Gohr, pare sæ asemuiascæ muzeul cu „salonul“
anual de secol nouæsprezece. Strînsa relaflie care existæ azi între muzeu øi piafla de artæ dezvæluie niøte presiuni
care se exercitæ din partea societæflii în care træim. Încæ de cînd cultura noastræ a subscris de bunævoie la principiul
istoricitæflii øi, deopotrivæ, la acela al negustoriei, ea a încetat sæ mai califice deosebirea muzeului faflæ de piaflæ. Muzeul
consacræ bunuri care sînt în acelaøi timp neguflate la tîrgul de artæ. Institufliile øi evenimentele [organizate] sînt de
ajutor aici, unde arta ca atare nu mai apare ca fiind ceva convingætor în propriii sæi termeni. O mediatizare întæritæ
e chematæ sæ sprijine fostul prestigiu al unei arte slæbite. Pentru o mulflime de motive, societatea depinde de o
culturæ a privilegiului øi e de aceea hotærîtæ sæ învesteascæ arta cu încredere, fie cæ aceasta o meritæ ori ba.
Preflurile, ca un însemn al prestigiului, împiedicæ adesea muzeul sæ achiziflioneze o lucrare pe care a promovat-o
în primul rînd propria sa politicæ expoziflionalæ. Preflurile sînt supuse legilor pieflei, desigur, iar astfel fac arta
sæ semene unei simple mærfi cu care oricine poate specula. Dar preflurile legendare plætite pentru artiøti în viaflæ
mai trebuie væzute øi într-o altæ luminæ. Ele sînt simbolurile vizibile ale unui vechi mit al artei, iar astfel ele ajung
sæ condenseze aura pe care arta însæøi o pierde încet-încet. Preflurile atrag asupra lor o atenflie pe care arta,
adesea, nu mai e-n stare s-o stîrneascæ prin propriile ei mijloace. În acest sens, ele se preteazæ numai bine
pentru o remitizare a artei, care, în consecinflæ, pare sæ fie astfel apæratæ de pierderea sa ca mit, în felul în care
deja am pierdut religia.
Lucræri de colecflie permanentæ, care nu mai au o valoare de piaflæ, sînt fæcute sæ circule prin galeriile muzeelor
într-un fel atît de eficient, încît ele apar tot timpul într-o neaøteptatæ luminæ nouæ. Scena [stage] pentru tehnicile
contemporane de expunere se aseamænæ cu felul de teatru care a ajuns sæ predomine în arhitectura actualæ
a muzeului, devenit un rival de succes pentru teatrul [propriu-zis] øi sala de concert. Punerea în scenæ [the
staging] a artei începe încæ de la aspectul îmbietor al fafladei øi continuæ în galeriile ce sînt mereu reproiectate pentru
o nouæ expoziflie-spectacol [show]. Acest tip de punere în scenæ e secondat de departamentul pedagogic al
muzeului, care în decursul ultimilor douæzeci de ani a fost destinat unui nou public. Maøinæria pedagogicæ nu e
mai pusæ în miøcare pentru deschiderea templului decît este scenografia teatralæ a muzeului, ci reacflioneazæ la
o crizæ a „religiei artei“ care întæreøte subjugarea [întregului dispozitiv] faflæ de o secularizare a artei.
Aceastæ înflorire extraordinaræ pe latura construcfliei muzeului e justificatæ printr-o dorinflæ de esteticæ a
reprezentærii, care dispare treptat din orice alte împrejuræri publice øi care se desprinde astfel de slujirea nevoilor
muzeului. Arhitectura destinatæ muzeului a fost numitæ în Germania ultimul [gen de] proiect îngæduind „practica
artei de a clædi“, ca sæ citæm dintr-un eseu despre muzeul contemporan. Chiar mai mult încæ decît opera
øi sala de concert, cu programærile øi politica lor a biletelor de intrare, øi în pofida paradoxului cæ am continuat
26