Descarcă revista în format PDF - idea

ecologiste, feministe, gay sau queer) sînt uluitoare. Sînt promiflætoare mai ales
ideile – pe cale de a se materializa – legate de scoaterea de sub sfera de
influenflæ a pieflei a cyberspafliului øi a drepturilor de autor.
Evident, nu vreau sæ aøtept revoluflia mondialæ færæ a contribui, cît pot, la
îmbunætæflirea condifliei maselor muncitoare din Europa de Est – lucru pe
care prietenii mei de extremæ stîngæ nu-l privesc, de altminteri, cu ochi
buni.
Cu alte cuvinte, politica inevitabilæ – combinaflia revoluflionarismului øi a
reformismului (chiar dacæ pentru presa de azi „reformæ“ înseamnæ numai
reformele neoliberale-neoconservatoare, prin acest termen eu am în
vedere numai reformismul social-democrat) – e dublæ. Ea presupune
douæ straturi, deci e contradictorie. Ea nu poate evita autoiluzionarea øi inducerea
în eroare decît dacæ este rediscutatæ øi reevaluatæ în permanenflæ. Evident,
aceastæ discuflie nu poate fi nici mæcar propusæ celor care consideræ
pînæ øi cele mai minimale mæsuri de bunæstare socialæ, antidiscriminatorii sau
de protecflie a mediului ca fiind „pomanæ“, „risipæ“, „dædæcealæ“, „demagogie“
– în stilul elitist øi antidemocratic obiønuit, adicæ disprefluind poporul.
Fireøte, øtiu cæ aceastæ politicæ dublæ, agravatæ de uøorul grotesc al regæsirii
perspectivelor radicale în zone reacflionare, e o întreprindere riscantæ. Pe
de o parte, ea poate læsa impresia cæ strædanii cît se poate de concrete sînt
numai pur idealism, iar, pe de alta, ea poate fi pur øi simplu topitæ în uzina
culturalæ.
Horkheimer øi Adorno scriu în Dialectica iluminismului (1944/’47): „În
sfera publicæ a zilelor noastre nu poate fi lansatæ nicio nemulflumire în al cærei
ton cei subtili sæ nu fi desluøit deja posibilitatea de a ajunge la un compromis
cu cel revoltat“. Existæ însæ øi imagini mai directe ale acestei stæri de fapt.
Walter Benjamin spune: „Radicalismul de stînga e o atitudine care nu mai
corespunde niciunei acfliuni politice. El se aflæ la stînga nu faflæ de cutare sau
cutare orientare politicæ, ci, în general, faflæ de tot ce e posibil. Iar asta fiindcæ
de la bun început el se stræduieøte sæ se bucure de sine însuøi într-un calm
negativist. Transformarea luptei politice din modalitate a obflinerii, prin presiune,
a unei decizii într-un obiect al delectærii, din mijloc de producflie în
obiect de consum – iatæ ultimul ølagær al acestei literaturi“ („Melancolie de
stînga“, 1931). Aceastæ soartæ înfricoøætoare trebuie deci evitatæ. În Europa
de Est, unica modalitate de a face acest lucru trece prin solidaritatea
condiflionatæ faflæ de reformele egalitariste, participarea la munca realæ a sindicatelor
øi sprijinirea noilor miøcæri sociale. Doamne iartæ-mæ, dar aici intræ
øi dialogul critic cu social-democraflii de dreapta. Nu gustul radical e interesant,
ci programul radical.
Temerilor reale formulate de cei care îøi fac griji în privinfla echilibrului bugetar
øi, în general, a stabilitæflii li se pot opune douæ gînduri foarte serioase.
Primul e doar o întrebare: stabilitate – pentru cine? János Kis pare sæ audæ
aici „rîsetul batjocoritor demn de Marx“, dar eu nu sînt atît de senin. Nu
avem motive de exaltare cînd spunem ræspicat: stabilitatea, din multe
puncte de vedere dezirabilæ, nu serveøte în mod egal interesele tuturor, pentru
a formula lucrurile doar pe øoptite øi cu precauflie. Calea de ieøire din
criza mondialæ – care are ca una dintre cauzele ei principale exploatarea
„Lumii a Treia“ øi rezistenfla împotriva acestei exploatæri – nu e neapærat
pæzirea feroce, dar færæ speranflæ, a stabilitæflii economice europene (claustrarea
în grotescul microcosmos al ortodoxismului pieflei øi al xenofobiei
terorizate de invazia stræinilor). În Occident øi în „Lumea a Treia“, existæ mulfli
care væd deja asta; politiceøte vorbind, acesta e motivul reînvierii de proporflii
with those who term each slightly progressive, welfare, anti-discriminative, or
environmental measure “handout”, “paternalism”, or “demagogy” in a deeply
cynical, elitist, and antidemocratic manner.
Of course, I am quite aware of the risks of this double politics, paired with the
slightly grotesque image of a radical viewpoint in a reactionary area. On the
one hand, such politics could present real endeavors as being mere illusions,
while on the other it can simply melt into the great cultural industry.
Horkheimer and Adorno wrote in The Dialectic of the Enlightenment (1944/47):
“In the public sphere of present-day society there is no room for complains in
which the politicians of great subtlety would not identify the elements that can
make the protesters arrive at a compromise with them.” But one can see things
even darker. According to Walter Benjamin (“Left-Wing Melancholy”, 1931):
“Left-wing radicalism is an attitude no longer compatible with any political
action. It is not left of this or that political trend; it is left of anything possible.
From the very beginning it has been doing nothing but bathing in negativistic
complacency. The transformation of political struggle from a means for forcing
decisions, into an object of entertainment, from means of production into commodity
– this is the last refrain of this type of literature.” Well, this is the terrifying
fate we must avoid; in Central-Eastern-Europe, the only way of doing this is
the conditional solidarity with equalitarian reforms, the participation in the
activity of the trade unions, the support of new social movements, and, God
forbid, even the critical dialogue with the right-wing social democrats. Not the
radical taste is interesting, but the radical programs.
There are two grave things that can be opposed to those rightly concerned
about budgetary balance and stability in general. One of them is a question:
stability – for whom? János Kis seems to hear “the fleer worthy of Karl Marx”,
yet I am far less merry than that. There is no reason for triumph; especially
if we consider that stability – necessary in many respects – is not in the best
interest of everyone, to put things carefully. The way out of the global crisis
– triggered by the exploitation of the “Third World” and the revolt against this
exploitation – is not the otherwise hopeless defense of the European economic
stability (which is a refuge into the hideous microcosm of market orthodoxy
and terrified xenophobia). The number of those in the West and in the “Third
World” who recognize this fact constantly grows; this is the political reason
behind the spectacular (especially cultural and scientific) resurrection of
Marxism in Europe, Latin America, India, Japan, and (semi-legally, of course)
in China. (This is a collective enterprise; Marxism is not “my” whim; its results
are nowadays very significant, even if only a few seem to notice this in Hungary.)
The other thing: the situation must change. The dilemma is not whether heedless
agitators (like me) can disturb the (inexistent) idyllic peace of the heaven
of market-capitalist orthodoxy. The dilemma is whether the dissatisfied society
(its class interest and in its national pride injured) will choose a way out
through revolutionary, or counter-revolutionary politics. Let us face the truth:
the revolt against the present, unbearable situation (cf. “the economy does
great!”) fuels the energies of the right in Eastern Europe (and here only).
See the situation in Slovakia, the triumph of the Kaczynski twins, the rise of
clericalism and chauvinism in Central Europe and the Balkans, and the most
dangerous of all: on the entire territory of the former Soviet Union. The chief
conflict here is not between the status quo and the equalitarian reforms, even
if this is perhaps regrettable; the question is whether the movements that
point to the way out from the capitalist system will take the direction of emancipation
or that of dictatorship.
188