Descarcă revista în format PDF - idea

vorbesc „verzi øi uscate“. Acestea sînt flelurile socialismului, dar nu e întîmplare
cæ Marx n-a fost un utopist – marxiøtii nu sînt utopiøti. Conform Ideologiei
germane, socialismul e „miøcarea realæ însæøi“ (øi din asta se vede cæ
Bernstein n-a fost un marxist mediocru). Problemele cu adeværat interesante
încep însæ abia de aici. Chestiunea decisivæ e evaluarea corectæ a realitæflii capitaliste.
Într-un sens economic øi structural, clasa muncitoare existæ, la fel cum
a existat øi acum o sutæ cincizeci de ani, dar în sensul „hegemoniei“ (adicæ politic
øi cultural) ea nu mai existæ. Ea mai existæ în calitate de clasæ, dar ca „ordin“
(în sensul weberian al termenului) e aproape dispærutæ. Determinaflia structuralæ
a societæflii bazate pe clase e lupta de clasæ, antagonismul de clasæ, iar
asta nu depinde de „conøtiinfla“ proletariatului. Dacæ însæ ideologia dominantæ
reuøeøte sæ nege chestiunea clasei, asta trebuie sæ ne punæ pe gînduri. Adeværat,
Marx a spus: „ideile dominante sînt ideile clasei dominante“, dar asta
nu e totul. Aceastæ reuøitæ ideologicæ e rezultatul eøecului real al miøcærii. Chiar
dacæ, în multe locuri, miøcarea pare sæ reînvie (desigur, nu în Europa de Est),
dimensiunile eøecului sînt înfiorætoare. Despre cauzele care au dus la eøecul
social-democrafliei, al leninismului, al reformismului hruøciovist sau al celui
eurocomunist am scris în altæ parte. E clar cæ, pe moment, sarcina noastræ
este aceea de a combate teoretic øi politic ideologia liberalæ devenitæ între
timp consens general. Mai presus de toate, asta e necesar pentru cæ importanfla
ideologiei – în raport cu vremea lui Marx øi chiar cu cea a lui Gramsci
– a crescut gigantic. Cum arætase deja în 1967 Guy Debord, în geniala, profetica
sa carte, producflia de „spectacol“ devine esenfla economiei øi a puterii
violente a capitalismului tîrziu. Iar fuziunea televizorului, a internetului øi
a telefoniei mobile – în cadrul actualelor condiflii politice øi, desigur, nu ca rezultat
extraordinar al tehnicii – poate deveni un pilon al statu-quo-ului, împotriva
cæruia numai revoltele foamei, haosul fundamentalist øi etnicismul pe
jumætate nebun pot fi eficace (fiindcæ tuturor acestore le sînt de ajuns simpla
locvacitate, zvonurile, superstifliile øi flexibilele prejudecæfli).
Poporul n-a ajuns încæ în starea ca vorba bine-cunoscutæ a lui Metternich
(„prostænacii pe care-i numim opinie publicæ“) sæ fie justificatæ – dar asta poate
fi viitorul. Opinia publicæ tolereazæ færæ probleme transparentele triøæri ideologice,
care, de pildæ, fac sæ paræ credibile afirmaflii de genul „economia
(ca atare) e performantæ“, „economia e în pericol“, „economia are nevoie
de una sau de alta“. Economia (ca atare) nu existæ. Interesele claselor, respectiv
acelea ale anumitor popoare, sînt divergente, øi chiar dacæ ele nu seamænæ
cu un joc cu sumæ zero, caracterul economiei nu poate fi profitabil
simultan pentru toatæ lumea. Lupta de clasæ se dæ neîncetat. Prin expresia
„economie“, presa are în vedere exclusiv capitalul; nici mæcar raporturile
de redistribuire a bogæfliei, nivelul de trai, salarizarea sau timpul de muncæ
nu sînt luate în considerare. Acest realism conceptual dus la extrem trebuie
demascat.
O problemæ cel puflin la fel de îngrijorætoare o constituie antiistorismul ideologiei
dominante. Vom fi întrebafli – aøa cum mæ întreabæ pe mine János Kis
– pe ce „microfundamente“ „vor“ fi luate deciziile în absenfla obligafliilor anonime
impuse de piafla capitalistæ øi de cele explicite (juridice øi fizice) ale statului
capitalist. Aceastæ întrebare se bazeazæ pe presupoziflia intenabilæ cæ
sistemele motivaflionale ale oamenilor sînt eterne øi cæ modelele raflionale
sînt atemporale. Marcel Mauss, Karl Polányi, Paul Veyne au demonstrat satisfæcætor
cæ mobilul („motivul“) tranzacfliilor economice nu e deloc permanent
øi cæ el nu se bazeazæ întotdeauna pe calculul de interese øi de profit sau
pe maximizarea avantajelor etc., aøa cum le øtim din capitalismul modern.
left at this. The success of the ruling ideology is actually an outcome of the
movement’s defeat. Despite scattered signs of a resurrection of the movement
(of course, outside Eastern Europe), the defeat is still of fearful
proportions. I have discussed the motives behind the defeat of social democracy,
of Leninism, of Khrushchevian and Euro-communist reforms elsewhere.
The fact is that our present task is to continue the theoretical and political
struggle against the almost generally accepted bourgeois ideology. This is
necessary because, ever since Marx, or even Gramsci, the significance of ideology
has immensely increased. As Guy Debord demonstrated as early as
1967 in his excellent, prophetic book, the production of “spectacle” is the
essence of the economic and dictatorial power of late capitalism. The fusion of
television, internet and mobile telephone communication, under the current
political circumstances – and not, as they say, due to the great achievements
of technology – provides a significant support for the status quo, which can be
fought thus only by revolts of famine, fundamentalist chaos, and half-mad ethnicism
(because all these can easily feed on mere verbalism, on rumors, on
superstition and on flexible biases).
The people have still not degraded into such a state to justify Metternich’s
famous phrase: “those blokes we call public opinion”, but this might be the
future. The public opinion patiently tolerates all those transparent ideological
deceits that lead to the credibility of statements such as “the economy
(as such) is prolific”, “the economy is in crisis”, “the economy needs this or
that”. The economy (as such) does not exist. The interests of various classes,
of various peoples even, differ, and even if they do not resemble a zero-sum
game, the character of economy cannot please everybody at the same time.
There is class struggle taking place. The media means “the capital” when it
says “the economy”, which completely disregards the conditions of redistribution,
living standards, employment, and labor time. This completely degraded
conceptual realism needs to be unmasked.
There are similarly great problems about the anti-historicism of the ruling ideology.
We are asked – as János Kis has asked me – about the exact “microbasis”
for decisions in a “future” situation without the anonymous constraint
of the capital market, and the (legal and physical) coercion of the capitalist
state. This question is based on an unfounded presumption of the constant
nature of the people’s motivational mechanisms, and the timeless quality of
rational models. Marcel Mauss, Karl Polányi, and Paul Veyne have satisfyingly
demonstrated how the motives behind economic transactions is far from
being constant; they are not always based on the calculations of the interest
and profit of modern capitalism. (To state such things even of late capitalism
would be extremely far-fetched.) The motivational mechanisms are molded by
economic and social changes; their modification requires no previous reform
in the philosophy of morals, precisely because such reforms are illusory, “ideological”
or utopian. (Altruism is a great thing, yet it most often emerges
beside nationalism, religious fanaticism and exaggerated political mobilization.
From the point of view of history, altruism does not mean anything.)
Left-Wing Politics
For the first time in the last fifteen years, in a different writing, János Kis has
called himself a left-wing person. For the first time in the last fifteen years,
János Kis describes in detail and in refined manner, the economic, social,
environmental, moral, and cultural catastrophe triggered by the political
system established after the regime change. For the first time, János Kis
186