Descarcă revista în format PDF - idea

sugrumase ultimele mari revolte ale clasei muncitoare occidentale. Pe cînd
au dispærut avantajele relative de care s-a bucurat proletariatul occidental,
obflinute în urma exploatærii „Lumii a Treia“ øi devenite în anii ’70 calul de
bætaie al „teoriei“ publicistice anunflînd „sfîrøitul ideologiilor“, hegemonia ideologicæ
a burgheziei se restabilise, chiar færæ a mai trebui sæ-øi sponsorizeze
pentru asta adversarul cu o concepflie despre lume opusæ burgheziei, i.e.
contracultura radicalæ ce parazitase statul bunæstærii, punînd serios la îndoialæ
perspectivele burgheze – cf. Antonioni, „noul val“, free cinema, pictura nonfigurativæ,
miøcærile studenfleøti etc.
Contrarevoluflia neoconservatoare a distrus cu totul „ecosistemul“ statului
bunæstærii. În cadrul acestei contrarevoluflii, hegemonia concepfliei despre
lume a burgheziei devenise posibilæ prin referirea falsæ la realitatea deja dispærutæ
a statului bunæstærii. Grupurile umane au ajuns sæ nu se mai deosebeascæ
între ele numai prin stratificæri legate de venituri, prestigiu øi statut,
ci (din nou) prin raporturi de clasæ „pure“. Dar pînæ ca asta sæ se întîmple,
institufliile politice øi culturale ale clasei muncitoare au ajuns sæ fie deja „cooptate“
(„înrolate“). De o bunæ bucatæ de vreme, pe rol nu mai e „crearea
unei clase de mijloc“, ci proletarizarea (greutatea aøa-numitelor „afaceri
mici“ scade, iar cei care se autoangajeazæ la firme create de ei înøiøi nu sînt
întreprinzætori – în pofida ømecheriei statistice din Ungaria øi a falsei conøtiinfle
a celor implicafli direct). Înfrîngerea e pur politicæ, dar asta ajunge.
Din victoria capitalismului nu decurge însæ cæ el ar fi „raflional“. Ceea ce e
real este øi raflional – spunea Hegel. Capitalismul contemporan e atît de inveterat
iraflional, e sursa atîtor suferinfle inutile øi evitabile, încît din toate astea
s-ar putea trage pînæ øi concluzia cæ el nu este real. Potenflialul emancipator
de netægæduit de care a dispus cîndva pare sæ se fi epuizat. Mæreflia de
odinioaræ a modernitæflii capitaliste fusese întreflinutæ de tensiunea dintre tragedia
reificærii øi emanciparea progresivæ de dependenfla personalæ. Shakespeare,
Goethe øi Marx væzuseræ pînæ øi emanciparea ca pe un lucru
tragicomic. Tocmai din acest motiv e greu sæ-i înflelegem øi sæ-i acceptæm.
Scrierile lor n-au nimic de-a face cu nararea iluministæ a istoriei moderne.
În Europa de Est – care e astæzi centrul internaflional al reacfliunii –, capitalismul
apare ca o realitate unicæ, absolutæ. Cum spusesem deja (La Nouvelle
Alternative, 60–61, martie–iunie 2004; IDEA artæ + societate, #19, 2004),
în Est sistemul „comunist“ („socialismul real øi existent“) a extirpat adversarii
istorici ai capitalismului: la „dreapta“ elementul premodern („alianfla dintre
tron øi altar“), iar la „stînga“ miøcarea muncitoreascæ revoluflionaræ. În republica
sovietelor a lui Lenin øi Stalin nu existaseræ nici miøcæri muncitoreøti socialiste,
nici consilii de muncitori, nici greve øi nici sindicate. Dar nici nobilime
øi cler veritabile. Cultural øi politic vorbind, într-adevær, nu existæ aici decît
statul øi capitalul. Asta e însæ pur øi simplu o neînflelegere localæ, provincialæ.
Socialism?
János Kis greøeøte atunci cînd îmi reproøeazæ cæ eu aø fi ræspuns numai observafliilor
sale privitoare la stînga øi la vederile mele. Aceste ræspunsuri bat numai
15 procente din scrierea mea. Dacæ însæ despre asta-i vorba (sau dacæ aici
am ajuns), ei bine, sæ-i facem pe plac. Sæ începem prin a clarifica un lucru:
„autodirijarea“ înseamnæ multe lucruri, dar categoric nu „socialism“. Existenfla
unor unitæfli de producflie autodirijate, aflate în posesia muncitorilor poate
fi un lucru bun în cadrul pieflei capitaliste, în felul acesta ar putea slæbi presiunea
ierarhiei. E însæ o întrebare dacæ, în condifliile concurenflei din cadrul
pieflei, aceste unitæfli organizate ca asociaflii, sau pe baza vreunui alt princiclass
relations. In the meantime, the political and cultural institutions of the
working class had been mostly “co-opted”. The process now in full bloom is
not the consolidation of the middle class, but pure proletarianization (the role
of so-called small enterprises diminished; despite the well-known trick in
Hungarian statistics and the false conscience of the interested parties, selfemployed
people are not entrepreneurs). The defeat is purely political, but
this is more than enough.
From capitalism’s victory we cannot deduce that it is also “rational”. The real
is rational – Hegel says. Contemporary capitalism is so crookedly irrational
and it causes so much needless suffering that we could conclude it is unreal.
The undeniable potential for emancipation it once used to boast seems to
have vanished. The past greatness of capitalist modernity was fuelled by the
tension between the tragedy of reification and the progressive liberation from
personal servitude. Shakespeare, Goethe and Marx considered even the latter
to be tragicomic – this is why accepting and understanding their work is so
difficult. They do not provide the usual narrative of Enlightenment on modern
history.
In Eastern Europe, which is today the center of international reaction, capitalism
appears to be a monolithic and absolute reality. As I have already
explained (La Nouvelle Alternative, 60–61, March–June, 2004), the “communist”
system (“really existing socialism”) has eradicated the historical adversaries
of capitalism here: the pre-modern element on the “right” (“the alliance
of the throne and the altar”), and the revolutionary labor movements on the
“left”. In the Soviet republic of Lenin and Stalin there were no socialist labor
movements, workers’ councils, strikes and trade unions, just as there was no
true aristocracy and no true clergy. In a cultural and political sense, the only
actors here are, indeed, the capital and the state. Still, this is merely a provincial
and local accident.
Socialism?
János Kis was wrong to say I only replied to his remarks concerning the left
and my views. Such observations constitute approximately 15 percent of my
reply. But if he has brought up the issue, let us examine it. First of all: the
term “self-management” can denote multiple things, but not “socialism”.
The existence in worker possession of self-managing economic units could be
a good thing on the capitalist market, because it might reduce the pressure
of hierarchy. But is still a question how these units or associations can avoid
the negative consequences of market competition: the diminishment of real
incomes; the “competitiveness” reached through technical development and
increase of work intensity through extensions of work time, through rationalization
and cut-backs; and finally the tensions arising from the opposition
between the worker-owners of these units (who are thus still capitalist entrepreneurs)
and the workers in other factories, whose position is then threatened
because of the capitalist competition. Even if the position of workers at
self-managing units were good, it would not much improve the general social
situation – not to mention the damaging effect of the resulted illusions.
Under the circumstances of the bureaucratic-dictatorial or “Thermidorian”
state capitalism, “self-management” – as the sad example of Tito’s Yugoslavia
illustrates – only creates confusion. Self-management is presumably the adequate
political form of socialism – nevertheless, in the national-Bolshevik
Yugoslavia, self-management could lead to nothing but a pale version
of decentralization and “factory autonomy”. Laborers (and the ideologically
184