Descarcă revista în format PDF - idea

verso: revoluflii în oglindæ (mirroring revolutions)
ignorate – iar asta nu e færæ legæturæ cu o moøtenire platonicæ folclorizatæ
øi uøor decoloratæ; prin urmare, e cu putinflæ sæ decidem ce e raflional øi ce
nu færæ a ne mai bate capul cu constelaflii istorico-sociale. Rezultatul cel mai
elementar al unei asemenea raflionæri e cæ se suspendæ orice filosofie a istoriei,
precum øi dezvoltarea începutæ cu Kant a øtiinflelor spiritului øi societæflii,
toatæ sociologia øi antropologia – la græmadæ.
Deciziile raflionale devin astfel decizii privitoare la optimizæri ale pieflei, a cæror
condiflie tacitæ e cæ, într-un cadru spaflio-temporal dat, profitul nu poate fi
micøorat prin intervenflie statalæ, pentru cæ asta ameninflæ investifliile øi creøterea
economicæ decurgînd din ele, precum øi lærgirea producfliei øi a pieflei
forflei de muncæ ø.a.m.d. Aøadar, chiar dacæ pierderile de profit rezultate din
concurenflæ sau din cauza altor riscuri externe nu sînt compensate de stat
(deøi asta se întîmplæ destul de des), acesta din urmæ (conform ortodoxiei
neoliberale/neoconservatoare) trebuie sæ creeze un „mediu“ în care existæ
„echilibru“, respectiv unul în care condifliile sînt ajustate în permanenflæ în
aøa fel încît riscurile pieflei sæ scadæ – iar pierderile de partea muncitorilor
ce rezultæ în felul acesta sæ fie flinute în frîu, aøa încît sæ se pæstreze stabilitatea
politicæ, pacea în producflie, iar preflul forflei de muncæ øi al reproducerii
sale (precum øi cheltuiala socialæ aferentæ) sæ ræmînæ unul scæzut.
În aceastæ concepflie nu existæ luptæ de clasæ, singurii parteneri vizibili fiind
capitalul øi statul.
În primul rînd: cæ nu existæ „luptæ de clasæ“ se spune de obicei atunci cînd
sorflii victoriei sînt de partea burgheziei.
În al doilea rînd: fronturile „clare“ ale luptei de clasæ au fost obscurizate,
în cadrul statului („social“) al bunæstærii (populare), de nivelul
destul de avansat al redistribufliei [bogæfliei sociale]. În cadrul statului
bunæstærii, în raport cu cîøtigurile provenite din reinvestirea
capitalului, au sporit considerabil øi cîøtigurile provenite din muncæ;
de asemenea, încasærile øi influenfla managerilor le-au depæøit adesea
pe acelea ale burghezilor tradiflionali, iar investifliile individuale
de capital au scæzut în favoarea procentelor øi influenflei investitorilor
øi posesorilor de capital corporatiøti, în timp ce numærul intelectualilor
s-a înmulflit, împreunæ cu puterea lor politico-culturalæ, disciplina militæreascæ
s-a preschimbat în organizarea timpului liber, iar educaflia, distracflia, recreerea
(odihna, sportul, „plæcerile artei“), inovaflia au devenit obiect al finanflærilor,
gestiunii øi directivelor venite din partea statului; în fine, tot în cadrul statului
bunæstærii, proiectarea øi comanda statalæ (în primul rînd cea militaræ, iar
apoi cea infrastructuralæ øi civilizaflionalæ), strategia statalæ a „cercetærii øi dezvoltærii“
au început sæ joace un rol tot mai important. Puternicii acestei
perioade – de la de Gaulle la Willy Brandt øi Harold Wilson – crezuseræ cu
adeværat cæ lupta de clasæ øi (conform lui Daniel Bell) „ideologiile“ (a se înflelege:
socialismul proletar) s-au terminat, gata.
Aruncînd o privire în urmæ, de acuma, din 2005, e curios cæ tocmai împotriva
unor asemenea condiflii, printre altele împotriva unei asemenea „manipulæri“
øi „cooptæri“ („înrolæri“) izbucnise revoluflia din 1968 (în Italia: 1969).
(În Statele Unite, nimeni altul decît Richard M. Nixon, un politician de dreapta
care s-a læsat însæ influenflat de spiritul vremii, fusese cel care a introdus
sistemul modern al bunæstærii øi al garanfliilor sociale øi a pus capæt segregærii
rasiale.) În urma trædærii operate de partidele social-democrate øi eurocomuniste,
împreunæ cu sindicatele conduse de acestea, revoluflia din 1968
a fost înfrîntæ. Acesta a fost momentul cînd a putut sæ înceapæ revoluflia neoconservatoare,
care, utilizînd conceptul pseudomarxist al „societæflii færæ clase“,
space and time, because this endangers investments and economic growth,
the expansion of the labor market, and so on. Thus even if it does not compensate
for the loss due to competition or other external risks (although this
happens quite often), the state has to create a “balanced environment”
(according to the neo-liberal/neo-conservative orthodoxy), namely, it has to
constantly modify conditions in order to reduce market risks and to check the
related loss on the part of laborers for the sake of sustaining political stability,
peace in production and cheap labor force – the cheap reproduction of the
latter included.
According to this view, there is no class struggle, the two visible partners
being the capital and the state.
First: “there is no such thing as class struggle” is usually emphasized in situations
where the bourgeoisie is winning.
Second: the “clear” fronts of the class struggle are somewhat concealed in the
welfare (social) state by the rather high rate of redistribution [of social wealth],
by the considerable growth in incomes resulted from work, in comparison with
those resulted from the reinvestment of capital, by the increased income and
influence of managers over that of the traditional bourgeoisie, by the large
proportion of institutional and corporative investors as opposed to individual
ones, by the multiplied number and more influential political and cultural
power of intellectuals, by the replacement of the traditional military order with
organized leisure time, education, entertainment (holidays, sport, arts), and
innovation that became objects of state support, control and organization,
where planning and (military, infra-structural and “cultural”)
state commissioning, the so-called R+D (research and development)
state strategy played an increasingly significant role. The key figures
of this age – from De Gaulle to Willy Brandt and Harold Wilson –
have really thought that class struggle and (according to Daniel Bell)
“ideologies” (namely: proletarian socialism) are over.
Looking back from the year 2005, it is strange how the revolution of
1968 (1969 in Italy) burst forth precisely against these types of relations
(in the United States, influenced by the spirit of the time, it was the
right-wing Richard M. Nixon who created the modern social insurance and
welfare system and eliminated racial segregation), and against such forms
of “manipulation” and “co-opting”. As is it known – due to the treason of the
Euro-communist parties and of the trade unions they had led – “1968” was
defeated. It was at this moment that the neo-conservative revolution could
commence, suffocating the last upheavals of the Western working class with
the pseudo-Marxist concept of the “classless society”. By the time the relative
advantages of the Western proletariat, secured through the exploitation of
the “Third World” (this was the foundation for media theories heralding the
“end of ideologies” during the late ’70s), were dissolved, the ideological hegemony
of the bourgeoisie was back in force. For by this time, the bourgeoisie
– seriously questioned before by a radical counter-culture feeding on the
social-democratic welfare state: for instance Antonioni, the “new wave”, free
cinema, nonfigurative painting, student movements etc. – realized it does no
longer have to support the enemies of its own worldview.
The neo-conservative counter-revolution, within which the hegemony of the
bourgeoisie’s worldview became possible by the false reference to the then
already disappeared reality of the welfare state, smashed the entire “lifeworld”
of the latter. Groups of people were by that time divided not only by
categories of income, prestige, and status, but (once again) also by “pure”
183