Descarcă revista în format PDF - idea

ca în sistemele premoderne. Preflul forflei de muncæ øi al timpului de muncæ
depinde de profitul pe care-l poate stoarce pe piaflæ o afacere de tip capitalist.
Respectarea contractelor e garantatæ de lege.
Nu asta s-a întîmplat în cadrul „socialismului real øi existent“. Statul fusese
cel care stabilea sarcinile de producflie, iar în funcflie de aceste sarcini el aloca
resursele pe care a decis sæ le foloseascæ pentru întreflinerea øi reproducerea
forflei de muncæ. Pozifliile de pe care puteau negocia vînzætorii mærfii „forflæ
de muncæ“ (proletarii) fuseseræ slæbite prin obligativitatea generalæ a muncii
øi prin egalitatea relativæ a diverselor ramuri de producflie – în afaræ, desigur,
de prohibiflia de a se organiza sau de a lansa greve. La schimb, statul
a oferit siguranfla unei subzistenfle minimale, dar cît de cît acceptabile – cel
puflin pînæ n-a fost lovit de crizæ øi n-a devenit incapabil sæ satisfacæ exigenflele
în creøtere ale consumului øi bunæstærii sociale. Unitæflile de producflie fuseseræ,
totodatæ, øi unitæfli de bunæstare socialæ: de la locurile de odihnæ aparflinînd
uzinelor, centrele de asigurare socialæ ale sindicatelor, biblioteci de
fabricæ, pînæ la formele neoficiale ale „asistenflei“ în sens larg. Tensiunile au
fost un timp atenuate øi printr-o sporitæ mobilitate socialæ. Aceste træsæturi
nu sînt specifice însæ numai „socialismului real øi existent“. Funcfliile mai largi
ale uzinelor, cele care depæøesc simpla producflie, funcflii legate de bunæstare,
de garanflii sociale, de sænætate øi de odihnæ, se regæsesc øi la marile fabrici
de succes din Japonia, Coreea de Sud sau Taiwan.
Rolul central al statului nu înseamnæ cæ în vechiul regim n-ar fi existat o clasæ
dominantæ. „Noua clasæ“ a birocraflilor e o realitate. La fel ca, odatæ regimul
schimbat, convertirea posturii funcflionæreøti-manageriale în posturæ de
afacerist privat sau manager capitalist.
Trebuie sæ fim atenfli la extraordinara coincidenflæ prin care, în anii ’70, aøanumitul
„stat al bunæstærii“ sau „stat social“ a intrat în crizæ simultan în Vest
øi în Est. Cheltuielile pe garanflii sociale au muøcat din profituri; din acest motiv,
producflia compensatorie extinsæ (investiflie, credit, dezvoltare) a intrat în crizæ.
Sæ nu uitæm nici cæ statul planificator, „asistenflial“, al bunæstærii nu are numai
versiuni staliniste sau poststaliniste, ci øi social-democrate, socialist-creøtine,
New Deal, fasciste øi naflional-socialiste. Eliminarea, limitarea pieflei n-au fost
specifice numai programului comunist.
Desigur, capitalismul de stat de tip boløevic/stalinist, dictatorial øi dirijist n-a
fost un sistem bazat pe piaflæ, dar, în epoca sa, el n-a fost singurul: el a pæstrat
toate caracteristicile principale ale capitalismului. Din punctul de vedere
al anticapitalismului, nu s-a produs nicio pagubæ prin cæderea lui.
Cæderea lui nu e de regretat nici dintr-un punct de vedere „democratic“.
Diversele mecanisme de reglare a comportamentului uman se aflæ în corelaflie
(cel puflin în complexele societæfli moderne). Modelul coercitiv al aproprierii
plusvalorii, ca opus celui contractual bazat pe piaflæ, a avut, evident,
un rol în limitarea insuportabilæ a autonomiei umane, împotriva cæreia popoarele
din „blocul estic“ s-au revoltat în mod repetat – aceastæ revoltæ mai
constituie încæ moøtenirea noastræ comunæ, cu János Kis, deøi în judecarea
succesului turnurii finale a evenimentelor din 1989 opiniile noastre diferæ
în mod categoric.
Înlocuirea Planului cu Piafla øi a sistemului monopartinic cu sistemul reprezentativ,
cu „democraflia“ parlamentaræ, mediatæ, bazatæ pe competiflia pluralistæ,
fusese (logic) doar una dintre solufliile crizei vechiului regim, dar, în
realitate, i-a fost unica soluflie. Recunosc cæ, ajuns deja în alte pærfli într-o fazæ
de declin, decadentæ, capitalismul liberal a însemnat altceva în flærile „blocului
estic“, dominate de capitalismul de stat însoflit de dictaturæ, decît în
time depend on the extent of profit the capitalist enterprise produces on the
market. The law safeguards the terms of the contract.
This is not what happened in the “really existing socialism”. The state determined
the goals of production, and in a manner subordinated to these goals,
it allocated resources for the support and reproduction of the labor force;
while, beyond prohibiting organizations and strikes, it weakened the bargaining
position of the sellers of the labor force commodity (the proletariat)
through the general obligation to work and through the relative equality of
wages in various branches of production. In exchange, it provided a low level
of existential safety – at least until it had to face crises and became incapable
of answering the growing need for consumption and welfare. Economic units
were at the same time welfare units, company-owned holiday resorts, libraries,
and other, “informal” means of general welfare included. For a while, the
state managed to temper tensions by means of a heightened vertical mobility
as well. Nevertheless, all these are characteristics not exclusive to “really
existing socialism”. Certain functions reaching beyond production (regulating
welfare, social insurance, health and leisure issues) also emerge in successful
Japanese, South Korean, and Taiwanese mega-companies.
The central role of the state does not imply a lack of ruling classes in the previous
regime. The bureaucratic “new class” is a reality. So is the later conversion
of the civil servant or managerial positions of state capitalism into
positions of private entrepreneur and capitalist manager.
The stunning simultaneity of the crisis of the so-called “welfare state” or the
“social state” in the West and the East in the ’70s is worth noting. Welfare
costs reduced profits, and this led to the crisis of enlarged reproduction
(investment, credit, development). Let us not forget that beside its Stalinist
or post-Stalinist versions, the planning, “assistential”, welfare state also has
social-democratic, social-Christian, New Deal, fascist, and national-socialist
versions as well. Eliminating or limiting the market was not an exclusive feature
of the communist program.
The Bolshevik/Stalinist, dictatorial, planning state capitalism was naturally not
a market system, but it was neither the only one at that time. Moreover, this
state kept the most important features of capitalism. From an anti-capitalist
point of view, its loss is not painful.
Moreover, from a “democratic” point of view, its loss is not painful either.
The various mechanisms that regulate human behavior are interrelated (especially
in complex, modern societies). The non-market contractual, constraintbased
model of the appropriation of surplus value has certainly played a role
in making the limitation of human autonomy unbearable, and people in the
“Eastern bloc” have repeatedly protested against this limitation. Well, this
revolt is the common heritage I still share with János Kis, even if our opinion
on the success of the 1989 turn differs significantly.
Replacing the Plan with the Market, the monolithic political system with a parliamentary
democracy based on pluralist competition, that is, with a system
based on representation, was (logically) one possible way to solve the crisis of
the old regime, but actually it was the only one. Liberal capitalism, elsewhere
already in decline, had a different meaning for the state-capitalist, dictatorial
countries in the “Eastern bloc” than for the West. Freedom of speech, first
of all, and the disappearance of censorship represented a huge progress,
from which these regions benefit greatly, even today.
Nevertheless the promise of renewal bore other elements as well. I used
to belong to one of the democratic groups that had played a certain role in
180