Descarcă revista în format PDF - idea

susflii pe tot parcursul textului tæu cæ aceia care au participat la schimbarea
de regim nu pot avea conøtiinfla curatæ – atîta timp cît se confruntæ în mod
onest cu rezultatele schimbærii.
Au deci motive sæ regrete ce-au fæcut.
În opinia mea, regretul e nejustificat chiar øi de pe pozifliile tale de azi. „Capitalismul
de stat“, nu-i aøa?, n-a putut fi ræsturnat cu „mijloace socialiste“, dar
a trebuit totuøi sæ fie ræsturnat. Asta zici tu; eu aø spune altfel.
A recunoaøte acest fapt nu înseamnæ însæ cæ ne revin numai succesele schimbærii
de regim, iar costurile ei umane, deøi deplorabile, nu ne-ar privi deloc.
Nu ne putem debarasa de responsabilitatea pentru soarta celor care
au devenit særaci, øomeri øi au pierdut pînæ øi minimul de îngrijire medicalæ
corectæ. Dar sentimentul de ræu moral ce provine de aici nu trebuie confundat
cu cæinfla, fiindcæ trebuie sæ te cæieøti numai pentru ce a fost greøit
sæ faci. Schimbarea de regim a fost un lucru corect.
Existæ situaflii cînd pînæ øi cea mai bunæ dintre soluflii creeazæ dezavantaje oamenilor
care nu sînt cu nimic vinovafli pentru neajunsurile care îi næpædesc. Însæ
sentimentul de ræu moral, resimflit pentru pierderile lor, nu trebuie sæ ne
opreascæ de la a face ce trebuie sau sæ ne cæim post festum; el trebuie sæ
ne facæ sæ recunoaøtem: chiar dacæ am fæcut ceea ce trebuia, le ræmînem
totuøi datori øi trebuie sæ plætim aceastæ datorie dupæ puterile noastre. Cu
alte cuvinte, sæ facem ceva pentru ca lumea la a cærei creare am participat
sæ devinæ mai egalitaræ øi mai umanæ.
Tu, Gazsi, amesteci, cred, aceste lucruri, iar aceastæ confuzie ajunge în cele
din urmæ sæ se ræzbune. Precum acela care încearcæ sæ-øi repare pæcatul de
odinioaræ, tu protestezi împotriva tuturor mæsurilor economice dureroase,
færæ a mai încerca sæ vezi ce prefl ar trebui plætit dacæ ele n-ar fi puse în aplicare.
Totodatæ, salufli entuziast orice mæsuri care sporesc nivelul de trai, færæ a
te mai uita la preflul de plætit pentru ele. În 2002, ai læudat guvernul Medgyessy
pentru „programul de o sutæ de zile“, de pe urma cæruia nu ne-am refæcut
încæ. În 2004, te-ai pronunflat împotriva privatizærii spitalelor. În 2005, l-ai somat
pe Ferenc Gyurcsány sæ deblocheze rezervele bugetare. Nu demult te entuziasmai
cæ guvernul Schröder a eøuat din cauza programului sæu „antipopular“,
prin care a încercat sæ stopeze deficitul asigurærilor sociale, aflat în creøtere
exponenflialæ. Fireøte, nu-fli este simpatic nici øomajul – cui i-ar fi? Existæ însæ
o corelaflie între intrarea în datorii a guvernului obligat sæ acopere deficitele,
impozitele øi taxele ridicate øi øomajul masiv. Ce e cu adeværat „antipopular“:
sæ laøi ca golul bugetar sæ devinæ intratabil sau sæ scazi deficitul?
La asemenea contraargumente tu ræspunzi, de obicei, cæ aceste corelaflii sînt
corelafliile interne ale sistemului capitalist, pe care îl respingi cu totul. Numai
cæ tu nu propui o soluflie alternativæ mai eficace împotriva politicii „antipopulare“
crescute din logica funcflionærii capitalismului, ci mæsuri legate de garanflii
sociale în cadrul capitalismului, unde domnesc corelafliile recunoscute øi de
tine ca atare. Retorica ta e revoluflionaræ, dar în politica de zi cu zi adopfli mai
totdeauna poziflii retrograde. Te afli în mod cert de partea bunæ numai cînd
aperi drepturile omului, minoritæflile cælcate în picioare. În cazurile astea, eøti
încæ Gazsi cel de odinioaræ. Dar asta nu se datoreazæ marxismului tæu. Ai pæstrat
aceastæ parte din sinele tæu de odinioaræ în pofida marxismului.
Publicul tæu e format astæzi cu precædere din membri ai Partidului Socialist
Ungar (MSZP) øi acea parte a intelectualitæflii din jurul lui care nu poate accepta
modernizarea partidului. Nu demult scriai cæ aceia care cheamæ la o cotituræ
de stînga în cadrul MSZP se gîndesc, de fapt, la o cotituræ naflionalistæ. Asta
nu te priveøte. Te priveøte în schimb întreflinerea sentimentului general conwho
still follows your public interventions with great and friendly concern.
“. . . contrary to Adam and you – my conscience is not clear”, your article
concludes. The sentence actually holds a hidden reproach, because you build
your entire argument upon the opinion that those who have cooperated in the
regime change – if they are honest enough to face the results of their work –
cannot have a clear conscience.
They have reasons to regret their deeds.
In my opinion, penitence, even from your current position, is groundless. It was
impossible to overthrow “state capitalism” by “socialist means”, nevertheless it
still had to be overthrown, didn’t it? At least so you say; I would use a different
formulation.
Admitting this fact will not yet provide a release from the burden of the human
costs of the regime change, and leaves us with only a few successes to be mentioned.
We cannot escape responsibility for those who became impoverished,
unemployed, or lost even the slightest chance for receiving decent health care.
Nevertheless, we should not mistake the moral unease resulting from this for
penitence, because one should repent only for things that were wrong to be
done. Those who changed the political system were right.
In certain situations even the best decision brings misfortunes upon people who
are not responsible for them. Nonetheless, the regret over their losses should
neither cause us not to take action in things that need doing, nor throw us into
a state of late penitence. On the contrary, they should help us recognize that
although we did the right thing, we are indebted to those people and so we
should settle our debts the best way we can. We should try to make the world
in the creation of which we engaged become fairer and more equalitarian.
It seems to me, Gazsi, that you have mistaken these two things, and the consequences
of this confusion are quick to arrive. As if in repentance for an old
deed, you reject each painful economic measure without considering the possible
outcome of its absence – while you welcome each measure taken to
improve the living standard without considering the price that has to be paid
in its stead. In 2002 you congratulated the Medgyessy-government for its hundred
days’ program, the consequences of which are still painfully born by the
entire country. In 2004 you raised your voice against the privatization of hospitals.
In autumn 2005, you conjured Ferenc Gyurcsány to release state budget
reserves. Lately you expressed your joy over the failure of the “anti-popular”
program initiated by the Schröder-government in order to reduce the exponentially
increasing deficit in social insurances. Naturally you are against
unemployment as well – who wouldn’t be? Yet, there is a connection between
the increasing debts of a government trying to cover the deficit, the high level
of taxes, and the high rate of unemployment. What is actually more “anti-popular”:
to let the budget deficit become unmanageable or to try to reduce it?
To such arguments you usually reply: these relationships are inherent to the
capitalist system and you reject capitalism as a whole. Nevertheless, what you
recommend instead of the “anti-popular” policy of the capitalist logic is not
a better functioning social order, but the implementation of welfare measures
within capitalism, despite the nature of the relationships at work in this social
system, which you yourself acknowledge. Your rhetoric is revolutionary, but in
terms of daily politics you always turn out to be on a retrograde side. The only
time you defend the unquestionably good alternative is when you speak in
favor of the human rights of the oppressed minorities. In these instances you
are still with your old self. Yet this is not a result of your Marxism. You have
managed to preserve this part of your old self in spite of your Marxism.
176