Descarcă revista în format PDF - idea

uia oare sæ pæstræm monarhia absolutistæ, privilegiile feudale øi societatea
agraræ? Cu toate erorile lui, n-a avut oare Rousseau niciun merit în faptul cæ
s-a næscut o societate mai dreaptæ, mai civilizatæ, chiar dacæ gîndurile lui fuseseræ
asociate øi cu Teroarea?
Istorismul marxist, dacæ îl înfleleg corect, nu vrea sæ creeze niciun fel de
„modele“ – deøi Marx øi Engels n-au fost cu totul consecvenfli în aceastæ privinflæ.
El descrie societatea existentæ, cea capitalistæ. Aceastæ societate e aceea
a crizei perpetue. Nu va fline pe veci. Noi sîntem materia primæ a schimbærii,
øi nu autorii ei. Utopiile noastre sfioase sînt inversul societæflii capitaliste.
Revolufliile viitorului vor fi, øi ele, oarbe – ele vor pune în practicæ altceva
decît idealurile visætorilor øi revoluflionarilor. Halucinaflii nebuneøti øi proiecte
de reformæ lucide vor fi amestecate în continuare, la fel cum s-au amestecat
øi pînæ acum. Construcfliile „modelelor ce pot fi supuse dezbaterilor publice“
fie lasæ cu totul în urmæ orice rafliune, fie – cum se întîmplæ în cazul teoriilor
deciziei semnate de marxiøti analitici – se împotmolesc în egalitarismul liberal,
deci nu propun nimic radicalmente nou. Cred cæ trebuie rezistat atmosferei
generale care cere o utopie. Publicul, de cum îøi primeøte porflia
de utopie, zice: Dar asta-i utopie, n-are nimic realist! Æsta-i un joc færæ niciun
sens.
Sæ nu uitæm: Karl Polányi a demonstrat foarte clar cæ societatea de piaflæ e
o utopie, o generalizare anistoricæ. „Mînæ invizibilæ“ a fost un timp la modæ
– øi pe meleagurile noastre chiar mai este –, modelul, utopia ei, în care am
crezut eu însumi ceva vreme (iar motivele acestei convingeri pot fi descrise
cu mijloace de psihologia istoriei), a suferit un eøec ræsunætor în ultimul deceniu,
deøi, de obicei, se zice cæ ea poate fi apæratæ. În raport cu realitatea capitalismului,
comuniøtii cu state vechi obiønuiau sæ ne reaminteascæ de
realitatea de-un rang mai înalt a Uniunii Sovietice. Ei nu comiteau nicio eroare
a rafliunii, ci pur øi simplu falsificau faptele. Capitalismul n-a adus nici pacea,
nici bunæstarea, nici egalitatea øanselor, iar cultura de rang înalt ia naøtere
întotdeauna împotriva lui. Acesta e faptul fundamental care trebuie ascuns
øi negat astæzi.
Viitorul e incert. Mergem pe pipæite. N-am niciun panaceu. Sprijin reformele
concepute øi puse în practicæ în numele demnitæflii umane, al egalitæflii, al dreptæflii,
chiar dacæ øtim bine cu toflii cæ aceste reforme se ciocnesc de limitele
raporturilor de capital; ele lucreazæ întotdeauna împotriva lor înseøi øi obflin
de fiecare datæ efectul opus (cum ar fi „redistribuflia perversæ“). János Kis spune
cæ, în cadrul societæflii capitaliste, nu existæ garanflii pentru compasiune, dar
trebuie luptat pentru ea. El menflioneazæ øi cæ modelele capitalismului de
piaflæ øi cele ale capitalismului de stat fluctueazæ.
Problema e numai cæ toate astea au fost deja încercate. Ceea ce nu e øi cazul
socialismului în sensul lui Marx. Dacæ aøa ceva ar putea avea loc cîndva
depinde de cît de corect am înfleles noi istoria. Toate semnele aratæ însæ cæ
natura umanæ øi „coordonarea acfliunilor individuale“ (ca atare) sînt presupuneri
serios criticabile, øi nu un dat peremptoriu.
Ele sînt ceva dat numai dacæ privim capitalismul ca fiind etern.
Eu nu fac asta. N-am de ce.
Dragæ János, de ce ar trebui ca lumea sæ se opreascæ acolo unde s-a oprit
generaflia noastræ obositæ? Am eøuat. Nu vreau sæ înfrumuseflez asta. Eu væ
las. Dar nu existæ lume în afara lumii. Un singur lucru ne ræmîne deci: revoluflia.
N-am decît o singuræ scuzæ: spre deosebire de Adam øi de tine, eu nu mæ
simt cu conøtiinfla curatæ.
that respect. Marx’s historicism simply describes the existing capitalist society.
This is the society of permanent crisis. It will not last forever. We are not
the authors, but the raw material of change. Our shy utopias are usually the
reverse of the capitalist society. The revolutions of the future will also be blind
and will accomplish things different from the ideals of dreamers and rebels.
A mixture of wild fantasies and rational plans for reform will emerge the way
it always did. The constructions of “models ripe for open debate” are either
completely irrational or, as the experiments in decisional theory of analytical
Marxists, they take the shape of bourgeois equalitarianism – that is, they propose
nothing radically new. I think we should resist the popular feeling that
demands utopia. As soon as the public gets utopia, it starts complaining
about its fictional character and lack of reality. This is a pointless game.
Karl Polányi, let us not forget, has demonstrated that market society is
a utopia, an instance of unhistorical generalization. The once fashionable
model/utopia of the “invisible hand”, which still has followers in Hungary,
and in which I also believed for a while (the reasons and impulses behind this
belief can be aptly described by means of historical psychology), suffered a
spectacular failure during the last decade, even if it was generally considered
defendable. In the face of capitalist reality, old communists usually referred
to the superior reality of the Soviet Union. They were not committing rational
mistakes: they were falsifying facts. Capitalism, on the other hand, did not
bring peace, welfare, or equal opportunities, and cultural excellence was usually
achieved in its spite. These are the obvious facts that need to be denied
today.
The future is hazy. We go blindly on. I have no remedy. I support reforms
planned and accomplished in the name of human dignity, equality, and righteousness,
even if these reforms bump up against the limitations of the order
of capital, turn against their very essence and unintentionally achieve results
opposite to their objectives (as the “perverted redistribution”). János Kis
believes the capitalist society offers no safeguard for the implementation of
solidarity – yet the fight must continue. He hints at the fluctuation of market
capitalist and state capitalist models.
The problem with these models is that they have already been tested, while
Marxist socialism has not. Whether the latter will have the chance to be tested,
it depends on how correctly we understood history. Nevertheless, it seems
that the unity of human nature and “the coordination of individual actions”
(as such) are not givens, but heavily criticisable presumptions.
They are givens only if we consider capitalism as everlasting.
I do not consider it everlasting. I have no reason for doing that.
Dear János, why should the world stop at the point where our tired
generation has stopped? We failed. I do not wish to fard that. I quit. Yet there
is no world outside this world, thus there is only one choice left: revolution.
I find no other excuse but that – contrary to Adam and you – my conscience
is not clear.
170