Descarcă revista în format PDF - idea

Orice s-ar fi întîmplat în cei øapte ani dintre 1982 øi 1989, Solidaritatea n-a
afirmat niciodatæ în chip explicit cæ idealurile øi proiectele ei s-ar fi schimbat
în mod radical (în caz cæ istorisirea lui János Kis reflectæ într-adevær faptele,
ceea ce, de dragul simplitæflii, sînt dispus sæ admit). La dezbaterile de masæ
rotundæ, ea øi-a pus susflinætorii în fafla unui fapt împlinit, iar aceøtia au votat,
desigur, cu Solidaritatea, opunîndu-se astfel postcomuniøtilor mincinoøi,
corupfli, puciøti øi ageamii în ale guvernærii. Elanul a fost cel care i-a purtat
pe votanflii Solidaritæflii, øi nu convingerea cæ flelurile øi mobilurile lor inifliale
stau într-adevær la baza noii guvernæri democratice. Putem presupune cæ
acesta a fost motivul real pentru care s-a descompus relativa unitate a taberei
masive a Solidaritæflii. (De fapt, øtim sigur cæ aøa s-au întîmplat lucrurile, dar
asta e o pistæ secundaræ acum.) Nimic nu demonstreazæ însæ caracterul ilegitim
al idealurilor: idealurile n-au fost niciodatæ puse în practicæ. Færæ sæ øtie,
János Kis descrie un act de trædare, acesta fiind numele potrivit pentru ce
prezintæ el. (Presupunînd, desigur, cæ János Kis nu greøeøte – dar de asta
mæ-ndoiesc.) Îi ducem în luptæ pe tovaræøii noøtri de principii øi de suferinflæ
pentru idealul x, dupæ care punem în practicæ idealul y sau z færæ ca tovaræøii
noøtri sæ fi øtiut ceva despre asta sau ca ei sæ fi putut face ceva împotriva acestor
decizii… – asta nu aratæ prea bine, deøi (în mod cu totul de neînfleles
de pe poziflia sa) János Kis pare sæ særbætoreascæ tocmai acest eveniment.
Pentru cæ nimeni n-a încercat vreodatæ sæ punæ în practicæ aceste idealuri,
nu existæ argumente faptice de partea caracterului realizabil sau irealizabil
al acestora. (E drept: János Kis nu susfline cæ idealurile ar fi fost ireale – asta
ar fi absurd, øi el nu spune absurditæfli; el zice cæ aceste idealuri au fost în
sine, inerent incorecte. Ræmîne desigur o întrebare dacæ se pot afirma asemenea
lucruri despre idealuri ca atare, în sine. Chiar dacæ aøa ceva se poate
spune, bineînfleles, despre teorii.)
Cred, cu modestie, cæ nu aøa s-au întîmplat lucrurile. Solidaritæflii i s-a întîmplat
ceea ce li s-a întîmplat tuturor revolufliilor proletare de pînæ acum
– øi, de altminteri, øi cîtorva revoluflii de tip diferit.
Toate revolufliile proletare au fost socialiste. Solidaritatea, în raport cu dictatura
capitalistæ de stat care s-a autobotezat „socialistæ“, n-a spus øi n-a putut
sæ spunæ asta, dar scopurile ei fuseseræ în mod univoc socialiste, la fel ca acelea
ale Revolufliei din 1956, chiar dacæ acest socialism se înfæfliøase într-o versiune
„revizionistæ“, numitæ mai tîrziu „comunism reformist“, sau într-una
consilistæ. Toate revolufliile proletare, începînd cu Comuna din Paris (1871),
s-au reîntors în cele din urmæ la formula politicæ a sistemului bazat pe consiliile
muncitoreøti (democraflia directæ). Solidaritatea din Polonia – în opoziflie
cu numele ei – n-a fost un sindicat, ci aliajul dintre o reflea de consilii muncitoreøti
øi formula partidului de masæ.
La fel ca toate revolufliile proletare de pînæ acum, øi Solidaritatea (amintind
la modul cutremurætor de revolufliile din 1917–1919) îøi privise miøcarea
øi flelurile prin lentilele falsei conøtiinfle. În absenfla unui citoyen democratic
consecvent øi a unei burghezii liberale secularizante, laicizante, modernizatoare,
cea care a pus în practicæ scopurile revolufliei burgheze, de la industrializare
la sistemul de protecflie socialæ (bunæstarea popularæ), fusese, la est
de Rin, miøcarea muncitoreascæ socialistæ. Uneori miøcarea muncitoreascæ
a fost conøtientæ de asta, alteori nu. Cîteodatæ øi Lenin mai pærea sæ øtie cæ
tot ce realizase a fost pur øi simplu un rudimentar capitalism de stat. Solidaritatea
– øi pe urmele øi graflie ei: toatæ Europa de Est – a încheiat revoluflia
burghezæ începutæ øi stricatæ de comuniøti. Ea s-a pæcælit (inevitabil) în primul
rînd pe sine, øi nu pe adepflii ei. Azi, cel mai masiv partid comunist din lume
In the round-table debates, they presented their supporters with an accomplished
fact, while these had obviously voted for the Solidarity rather than for
the perfidious, corrupt, putchist, and clumsy government of the post-communists.
Solidarity’s voters were driven by their impetus, and not by the conviction
that the new, democratic government mirrored their original aims
(motivations). Presumably, this is the reason behind the disintegration of the
relative unity of the Solidarity. (In fact, we know it was so. However, this is not
paramount now.) None of this is proof for the invalidity of ideals: ideals had
not even been tested. Unknowingly, János Kis describes here an act of treason,
this being the right word for what he speaks of. (Provided, of course, that
he is right, which I seriously doubt.) We call our colleagues and fellows to
fight for ideal x, then we accomplish ideal y or z, without ever making this fact
clear to them in a way that would make genuine dissent possible... – sounds
like a pretty messy affair, even though (surprisingly enough) János Kis seems
to be celebrating this event.
As nobody has ever attempted to accomplish the said ideals, there are practically
no empirical arguments for or against their validity. (János Kis does not
for a moment imply that these ideals were unreal, for that would not make
sense, while whatever he writes most certainly does; he thinks these ideals
were inherently, immanently incorrect. The question is whether such a statement
applies to ideals as such. It obviously applies to theories.)
In my humble opinion, something else happened. The Solidarity had presumably
suffered the fate of all known proletarian revolutions – and of several
other revolutions, for that matter.
All proletarian revolutions were socialist ones. Opposing as it was a the state
dictatorship that professed to be “socialist”, the Solidarity was not in a position
to undertake the same ideological label; nevertheless its goals were clearly
socialist goals, similar to the way it happened with the goals of the 1956
revolution, both in their “revisionist” (later called: “reform-communist”) version,
and their council communist one. Beginning with the Paris Commune
(1871), each proletarian revolution happened to re-invent the political form
of the workers’ council (direct democracy). Despite its denomination, the
Solidarity in Poland was not a trade union, but the hybrid of a network of
workers’ councils and the form of a mass party.
Alike any other proletarian revolution so far, the Solidarity (terrifyingly recalling,
in this respect, the 1917–1919 revolutions) had a false consciousness of its
own movement and goals. In the absence of a liberal bourgeoisie, with secular,
lay and modern inclinations, and in the absence of the self-conscious,
democratic citoyen, the goals of the bourgeois revolution in each European
region East of the Rhein, from general right to vote to industrialisation and
social protection networks (welfare), were carried out by the socialist labour
movement. The movement swayed between a state of consciousness and
unconsciousness of this. At certain moments, even Lenin seemed to be aware
of the fact that his accomplishment was in fact a primitive form of state capitalism.
The Solidarity – with the entire Eastern European region on its tracks –
had actually finished the bourgeois revolution initiated and blemished by the
communists. Unavoidably, the Solidarity deceived first itself, and not its supporters.
Nowadays, the largest communist party in the world marches toward
victory in the People’s Republic of China bearing a combination of the completed
bourgeois revolution, extreme capitalism and the almost unaltered
form of Stalinist dictatorship. This was “the will” neither of the Catholic Polish
trade union members, nor of the Chinese peasant revolutionaries.
166