Descarcă revista în format PDF - idea

13. În francezæ: maître et possesseur. (N. tr.)
o decizie pentru adevær: Debord va ræmîne fidel pînæ la capæt acestui angajament iniflial. Într-o epocæ în
care majoritatea filosofilor declinau pe toate registrele „nimic nu e adeværat“-ul nietzscheean, el ocupa astfel
o poziflie foarte specialæ, aceea a unui teoretician care gîndeøte øi se luptæ în numele adeværului, al unui
adevær necontenit ameninflat sæ devinæ un moment al falsului, un adevær care a încetat sæ mai existe aproape
pretutindeni, dar care se poate vedea øi în imagini øi poate reapærea, inversîndu-i-se limbajul, pe terenul
celei mai profunde iluzii.
Ce este atunci adeværul, dupæ Guy Debord? Dacæ vrem sæ aflæm, trebuie sæ chestionæm negaflia lui cea
mai radicalæ: de ce spectacolul e cea mai mare putere a nonadeværului? Deoarece el provoacæ „refularea
oricærui adevær træit sub prezenfla realæ a falsitæflii“ (§219, sublinierea mea). Adeværul adeværat e adeværul
a ceea ce se træieøte, adicæ al vieflii. Ceea ce rezistæ dominafliei spectacolului e viafla însæøi, ca adevær. Aici
îøi gæseøte sursa privilegiul istoric al proletariatului. El este clasa „muncii vii“ (§156), fiind în acelaøi timp „exclus
de la viaflæ“; el încarneazæ pentru un timp adeværul vieflii, atunci cînd ea se lasæ exclusæ din ea însæøi, inversatæ
øi dominatæ de forflele iluziei øi ale morflii. Însæ numai pentru cîtva timp, øi Debord presimflea asta cu
siguranflæ. Nu trebuie uitat cæ atunci cînd defineøte „subiectul istoriei“, el evitæ sæ menflioneze proletariatul.
Cæci acest subiect e „viul autoproducîndu-se“ (§74) øi existæ mai multe încæperi în casa Vieflii. „Proletariat“
nu e decît unul din numele posibile, un nume provizoriu al Vieflii ca subiect. Øi asta e de înfleles ca o
veste bunæ: în acest deøert al tætarilor în care pîndarii au ostenit sæ aøtepte la nesfîrøit „al doilea asalt proletar“,
alte forfle vii lucreazæ deja. Debord credea în ultimii ani cæ era ultimul Subiect, ultimul viu într-o lume
de fantome, însæ lucrurile ne fac sæ credem cæ aceastæ perioadæ glaciaræ e pe terminate øi cæ adeværul viu
îøi sapæ noi canale, îøi inventeazæ noi moduri de rezistenflæ în fafla inversiunii lui spectaculare.
Aceastæ epocæ nouæ, acest adevær care vine, cheamæ la o nouæ teorie criticæ øi nimeni nu o obligæ sæ se
supunæ prejudecæflilor metafizice care stæruiau încæ în gîndirea lui Debord. Sæ recitim pasajul în care defineøte
subiectul istoriei: acesta „nu poate fi decît viul autoproducîndu-se, devenind domn øi posesor 13 al
lumii lui, care e istoria“. Viul se reduce numai la producætor? Faptul cæ se dæ lui însuøi venind la viaflæ în fiece
moment înseamnæ cæ trebuie sæ se producæ pe el însuøi, cæ forfla vieflii se manifestæ înainte de toate ca forflæ
productivæ a muncii vii, cum o credea acest fidel discipol al lui Marx? „Domn øi posesor“..., nimeni n-a remarcat
aceastæ deturnare a ultimei fraze din Discurs asupra metodei. Debord era deci cartezian, tocmai fiindcæ
era moøtenitorul lui Hegel øi al lui Marx, unul dintre ultimii reprezentanfli ai filosofiei timpurilor moderne
care defineøte subiectivitatea ca dominare a naturii øi a istoriei, ca (re)apropriere de sine øi stæpînire a lumii.
Trebuie oare cei vii sæ devinæ stæpîni øi proprietari ai lumii lor sau mai degrabæ trebuie sæ caute s-o
locuiascæ într-un fel uman, încercînd s-o protejeze, s-o apere împotriva forflelor care ameninflæ sæ o distrugæ?
A identifica viafla viului cu subiectivitatea unui subiect, înfleleasæ ca autoproducflie øi voinflæ de stæpînire,
înseamnæ a identifica viafla cu activitatea, a asimila orice pasivitate cu alienarea, cu o trædare a praxisului,
cu un ræu radical (cum o fæcea deja Fichte). Într-adevær, filosofia a cæzut azi în excesul invers, proclamînd
cæ „nu mai e nimic de fæcut, decît de aøteptat“, fæcînd apologia unei „pasivitæfli preoriginare“ sau a unei demobilizæri
„taoiste“: øi asta nu face decît sæ dea apæ la moaræ oamenilor, înclinafli sæ încovoaie spinarea. Într-o
lume aservitæ, e bine sæ fie amintitæ posibilitatea mereu deschisæ la revoltæ øi la acfliune; dar activismul fichteean
al lui Debord aduce atingere pasivitæflii aparente a victimelor, a oprimaflilor care nu øi-au gæsit deocamdatæ
calea salværii; øi ia la fel de puflin în considerare posibilitatea unei alienæri active, a unui praxis alienat
care participæ frenetic la propria alienare, nec plus ultra al spectacolului „interactiv“ contemporan.
Astfel, linia de demarcaflie dintre spectacol øi praxis nu se muleazæ perfect pe opoziflia dintre activitate øi
pasivitate. Ea coincide mai degrabæ cu altæ demarcaflie trasatæ de Debord, øi anume cu frontiera care separæ
viul de mort. Prima definiflie a spectacolului pe care o dæ în carte e, de altfel, aceasta: el „e inversiunea
concretæ a vieflii“, „miøcarea autonomæ a neviului“ (§2), „o negare a vieflii care a devenit vizibilæ“ (§10). Atunci
cînd spectacolul pætrunde în viaflæ (în primul rînd în viafla cotidianæ alienatæ) pentru a o supune dominafliei
lui, moartea pune stæpînire pe viu, dîndu-se drept pulsaflia însæøi a vieflii. Un citat (nedeturnat) din Hegel ne
dæ formula: spectacolul e „viafla a ceea ce e mort, miøcîndu-se în sine însuøi“ (§215). Mort-viu simulînd
miøcarea vieflii, spectacolul e deci o fantomæ. Etimologia ne permite sæ legæm aici, în orizontul vederii, speculaflia
(financiaræ sau filosoficæ) de spectacol øi de spectral. Aici ar fi locul, dacæ am avea timp, sæ discutæm
despre douæ lecturi foarte diferite ale lui Marx, cele ale lui Derrida øi Debord. Douæ versiuni ale doliului
øi ale melancoliei, una care refuzæ sæ-øi consume prea repede doliul dupæ fantomæ øi afirmæ caracterul spectral
al oricærei viefli øi cealaltæ care vrea sæ „lase morflii sæ îngroape morflii“, pentru a-i îngædui vieflii sæ scape
150