Descarcă revista în format PDF - idea

„Adeværul poate fi væzut øi în imagini“
Jacob Rogozinski
1. Patriarh ecumenic bizantin (956–970), a fost
iniflial simplu cælugær (eunuc, mutilat de pærinfli
anume pentru a-l destina vocafliei religioase),
care a ajuns la aceastæ demnitate sub Constantin
VII Porfirogenetul. Figuræ austeræ øi
plinæ de fervoare, intransigentæ cu laxismul
moravurilor vremii øi al curflii imperiale, n-a
ezitat sæ-l certe pe însuøi împæratul care l-a pus
în scaun, sæ-l excomunice pe Nikephoros II
Fokas (pentru a se fi însurat – a doua oaræ –
cu mama finilor sæi) øi sæ refuze încoronarea
lui Ioan I Tsimiskes pînæ ce acesta nu a pus sæ
fie pedepsifli ucigaøii predecesorului sæu.
(N. red.)
2. „A propos du film La société du spectacle“,
(1973), in G. Debord, Œuvres, Paris, Gallimard-Quarto
(ediflie care va fi notatæ Q în
text), 2006, p. 1271.
3. Societatea spectacolului. În continuare, referinflele
vor fi integrate în text.
Lucrurile par clare: în disputa anticæ dintre iconofili øi iconoclaøti, Debord ar putea fi considerat ultimul urmaø
al spærgætorilor de idoli, un soi de Polieuctos 1 rætæcit în secolul internetului øi al telerealitæflii. Iconoclast pînæ
la absurd, în ceasul la care triumfæ cultul imaginilor; platonician întîrziat în vremea deconstrucfliei; „ultim pæzitor“
al unei Atlantide niciodatæ înghiflite [de ape]. Øi totuøi, acest adversar al Imaginii se definea øi cineast,
iar cele øase filme pe care ni le-a læsat dezmint prin chiar existenfla lor aceastæ proastæ reputaflie de
metafizician ataøatæ numelui sæu. Inamicul spectacolului fæcea filme øi credea în posibilitatea de a face incursiuni
pe „terenul însuøi al spectacolului cinematografic“, pentru „a-i da peste cap limbajul“. 2 A ales cu grijæ
„dovezile iconografice“ cu care sæ-øi ilustreze Panegiricul øi a mers pînæ la a afirma în prefafla cærflii cæ „adeværul
poate fi væzut øi în imagini“ (Q, p. 1690). Nu orice imagine e deci spectacularæ, adicæ înøelætoare; asta
nu înseamnæ neapærat cæ ea e adeværatæ, ci doar (øi asta e deja mult) cæ poate face vizibil un adevær. Cum
aøa? Acest contestatar, acest „disprefluitor de lume“ credea încæ în adevær? Sæ fi acordat el imaginilor (dar
cærora dintre ele?) privilegiul de a face vizibil adeværul? În ce ar consta acest regim diferit al imaginii, capabil
sæ dejoace momelile spectacolului?
Nu trebuie sæ uitæm niciodatæ: Societatea spectacolului nu e o criticæ a mass-mediei, schiflæ mai mult sau
mai puflin completæ a unei „mediologii“. Dacæ nu orice imagine e spectacol, atunci e valabilæ øi reciproca:
spectacolul nu se reduce pentru Debord la tehnicile de producflie øi de difuzare de imagini, ele nefiind decît
un „aspect restrîns“, o „manifestare superficialæ“ 3 a acestuia (§24). În determinarea lui esenflialæ, spectacolul
nu coincide nici nu ochiul care priveøte („nu poate fi identificat cu simpla privire, nici atunci cînd aceasta e
combinatæ cu ascultarea“ [§18]), nici cu imaginea privitæ. Asemeni chipului pentru Lévinas, spectacolul nu
e nimic vizibil. Totuøi, dupæ cum o aratæ øi numele lor, spectacol øi chip sînt de ordinul vederii. Debord a
definit spectacolul ca un ansamblu de dispozitive destinate sæ „facæ vizibilæ“ o lume care „nu mai e direct
sesizabilæ“ (§18), ræmînînd, tocmai de aceea, invizibilæ. Ceea ce stæ ca o condiflie de posibilitate a experienflei
nu aparfline experienflei înseøi, iar ceea ce ne permite sæ vedem se refuzæ privirii, asemeni petei oarbe a
retinei sau vopselei negre din spatele oglinzii: spectacolul nu se oferæ vederii pentru cæ el e cel care face
posibilæ vederea, el constituie astæzi orizontul vizibilului. Deøi distincflia dintre spectacol øi imagine e absolut
necesaræ, ea e totodatæ imposibilæ: dacæ „spectacolul nu e un ansamblu de imagini“, ci „un raport social
mijlocit de imagini“ (§4), înseamnæ øi cæ el se dæ întotdeauna ca imagine, prin medierea unui ansamblu de
imagini. Iconofilii Bizanflului defineau icoana „imagine vizibilæ a Dumnezeului invizibil“: la fel, øi idolii ori icoanele
spectacolului (în sensul restrîns øi mediatic al termenului) sînt imagini vizibile ale Spectacolului invizibil, care
le zæmisleøte iar øi iar, dezlænfluindu-le asupra lumii. Relaflia dintre aceste douæ dimensiuni ale spectacolului
trebuie analizatæ. O relaflie la fel de dificil de înfleles, la fel de rebelæ în fafla conceptului precum „prezenfla
realæ“ a lui Cristos în ostie pentru credincios.
I s-a reproøat uneori lui Debord caracterul prea flexibil, greu de surprins øi chiar contradictoriu al conceptului
sæu de spectacol, care pare sæ desemneze færæ deosebire mass-media øi publicitatea, „ideologia materializatæ“,
fetiøismul mærfii, un nou avatar al „iluziei religioase“... Ræspunsul lui la acest gen de obiecflii sublinia
faptul cæ acest concept „unificæ øi explicæ o mare diversitate de fenomene aparente“ (§10): caracterul lui
totalizant e chiar garanflia adeværului sæu. Contradicfliile aparente ale conceptului sînt acelea ale realitæflii pe
care el ne permite s-o gîndim, ale unei societæfli spectaculare „atît unitæ, cît øi divizatæ“, care „îøi construieøte
unitatea pe dezbinare“ (§54). Nu conceptul sæu critic, ci chiar spectacolul e acela care se sustrage [prizei
asupra lui] øi se face insesizabil: nici vizibil, nici invizibil, trecînd dincolo de orice imagine øi dîndu-se numai
prin imagini, el nu se lasæ definit, ca Dumnezeul ascuns al teologiilor negative, decît printr-o serie de negaflii.
JACOB ROGOZINSKI este doctor în filosofie øi profesor de metafizicæ la Universitatea Marc Bloch din Strasbourg. Între 1986 øi 1992 a
fost director de program la Colegiul Internaflional de Filosofie. În prezent, este unul din principalii animatori ai Parlamentului Filosofilor,
creat în 2004. Printre altele, a publicat Le don de la loi: Kant et l’énigme de l’ethique [Darul legii: Kant øi enigmele eticii] (1999), Faire part:
Cryptes de Derrida [Împærtæøire: criptele lui Derrida] (2005), Le moi et la chair: Introduction à l’ego-analyse [Eul øi carnea: introducere în
egoanalizæ] (2006).
146