Descarcă revista în format PDF - idea

21. Homer, Iliada, traducere în metrul original de
George Murnu, studiu introductiv, note øi
glosar de Liviu Franga, Bucureøti, Ed. Fundafliei
Culturale Române, 1995, p. 223. (N. tr.)
22. H. Arendt, „Le concept de l’histoire“, in La
crise de la culture, Paris, Gallimard, 1989, pp.
63–64.
23. H. Arendt, La condition de l’homme moderne,
p. 257 [164].
24. Ibid., p. 257 [164–165].
25. G. Debord, Œuvres, p. 1535.
26. Ibid., pp. 1506–1507.
puflin pentru grecii preplatonicieni, se afla în acfliuni øi în cuvinte; ea era reprezentatæ mai degrabæ de Ahile,
«meøter la vorbæ [...] øi vrednic la fapte» 21 [Iliada IX, 438], decît de artizan, meøteøugar sau chiar poefli øi
scriitori“. 22 E sigur cæ Debord era meøter la vorbæ“, øi asta nu în simplul sens al scriitorului, ci al cuvîntului
ca act istoric. Era convins de eficacitatea lui („atît e de mare forfla cuvîntului spus la timpul sæu“). Încæ din perioada
letristæ, a insistat asupra marilor fapte øi a marilor cuvinte, care sæ fie træite realmente, în viafla de zi cu
zi, dupæ modelul unei epopei (ca de exemplu în cazul derivei urbane), în raport cu care fixarea într-o operæ
de artæ ar fi deja o ratare. De aici îøi trag rædæcinile critica artei separate øi ideea realizærii artei. „Arta comportamentului“
predicatæ de situaflioniøti la începuturile lor era destul de asemænætoare cu aceastæ viaflæ greceascæ
despre care vorbeøte Arendt, pentru care „acfliunea“ e superioaræ „lucrærii“ øi încæ øi mai mult „muncii“
(nu e important aici dacæ felul în care vede Arendt lucrurile corespunde adeværului istoric: convergenflele
între ideile ei øi ale lui Debord sînt evident o contribuflie la înflelegerea modernitæflii, øi nu a Antichitæflii. Nu
întreprind aici critica necesaræ a conceptului ei nonistoric de muncæ). Aøa cum ne aminteøte Arendt, la Ahile,
care pentru greci era modelul desævîrøit de om, „faptele“ erau mai ales fapte de ræzboi. Poate asta explicæ
mai bine gustul atît de pronunflat al lui Debord pentru strategie øi pentru ræzboi, în contrast atît de puternic
cu orientarea în general antimilitaristæ a criticii sociale moderne. Dar ræzboiul e prin excelenflæ un comportament
pur, o acfliune care meritæ sæ ræmînæ în memorie, dar care nu creeazæ operæ (dimpotrivæ!).
„A ræmîne în memorie“: dupæ Arendt, polis-ul avea øi funcflia de a oferi un spafliu pentru memorie øi de a
se asigura cæ „cele mai zadarnice dintre activitæflile omeneøti, acfliunea øi vorbirea, ca øi cele mai puflin tangibile
øi mai efemere dintre «produsele» omului, faptele øi povestirile ce rezultæ din ele, sæ devinæ nepieritoare“
23 , øi asta færæ aportul artei (færæ Homer nu s-ar fi øtiut de ræzboiul din Troia), ci graflie memoriei colective.
Polis-ul îl asiguræ pe „agentul muritor cæ existenflei lui trecætoare øi mærefliei lui vremelnice nu le va lipsi niciodatæ
realitatea pe care o dæ faptul de a fi væzut, de a fi auzit øi, în general, de a se înfæfliøa înaintea unui public
format din semeni“, în vreme ce cæminele private sînt locul repetifliei øi al dispersiei memoriei. 24 Cît
despre Debord, el nu se supunea „datoriei memoriei“ atît de la modæ azi. În 1957, el scrie: „ideea de eternitate
e cea mai grosieræ idee pe care o poate avea un om în legæturæ cu actele lui“; situaflioniøtii voiau atunci
sæ fie „partizanii uitærii“. De la bun început însæ, Debord a avut grijæ sæ lase urme, sæ dea mærturii despre
toate actele lui, sæ punæ totul într-o arhivæ realæ sau imaginaræ. Desigur cæ nu era pentru mass-media sau
pentru ideea banalæ de „posteritate“. Era mai degrabæ pentru „a se înfæfliøa înaintea unui public format din
semeni“, cum spunea Arendt. În acelaøi fel în care singurii în fafla cærora el simflea o dorinflæ de a se face
recunoscut, admis, de a se justifica, pentru cæ erau „înaintaøii“ lui, „egalii“ lui, fæceau parte din comunitatea
idealæ care merge, sæ zicem, de la François Villon la Arthur Cravan, la fel, singurii cærora voia sæ le lase amintirea
lui, moøtenirea lui, ca potlatch sau ca provocare, erau cei care puteau sæ îl înfleleagæ, adicæ viitorii lui semeni.
Cuvîntul „admiraflie“ e destul de recurent la Debord øi a se face admirat – nu de mulflimile anonime, ci de
cætre cei care au fost recunoscufli drept cunoscætori în materie – e recompensa oferitæ de „marile fapte øi
marile cuvinte“.
Aøa se explicæ de ce Debord, chiar dacæ se plasa de partea marginalilor øi a blestemaflilor, a repus în drepturi
concepte discreditate mai ales în rîndurile celor care detestæ societatea capitalistæ: „gloria“ øi „mæreflia“
(un concept pe care îl citeazæ pozitiv deseori, de exemplu în legæturæ cu spaniolii 25 ), considerate, de altfel,
ca fiind tipic franceze. O parte a puterii lui de seducflie derivæ din asta, øi pentru cæ, în acelaøi timp, el redefineøte
complet aceøti termeni. În fapt, la poetul spaniol din secolul al XV-lea Jorge Manrique, tradus de
el în francezæ, el nu remarcæ doar „ideea de glorie istoricæ, reluatæ din Antichitate“, ci subliniazæ øi cæ „cea
mai frumoasæ e færæ îndoialæ aceastæ lecflie, enunflatæ atît de indirect, care spune cæ trebuie sæ lupfli pentru
«adeværatul tæu rege», adicæ acela pe care l-ai fæcut chiar tu rege“. 26 Acesta e øi motivul pentru care Debord
vorbeøte adesea cu „admiraflie“ despre anumite figuri care nu erau nici revoluflionari, nici marginali, cum
sînt cardinalul de Retz sau Mister Arkadin al lui Orson Welles. Pentru el era vorba de persoane care øi-au
construit o viaflæ „autenticæ“, în sensul cæ au înscris-o într-o temporalitate autenticæ, ireversibilæ, demnæ de
a ræmîne în amintire. În trecut, deseori jocul istoric nu era posibil decît în interiorul „puterii separate“. În
acest caz, grandoarea faptei conteazæ, nu calitatea ei moralæ. Jucætorii se recunosc între ei. Nu trebuie uitat
niciodatæ cæ critica pe care o dezlænfluie Debord împotriva societæflii spectacular-de piaflæ nu e o criticæ „de
jos“, aøa cum e aproape întotdeauna critica „de stînga“. Ceea ce el reproøeazæ spectacolului e mai degrabæ
cæ i-a împiedicat pe „marii oameni“ sæ-øi îndeplineascæ acfliunile. Aøa se explicæ de ce s-a mulflumit pînæ la
urmæ sæ realizeze aceastæ „viaflæ istoricæ“ numai pentru el, dat fiind cæ, în ochii sæi, nimeni altul nu era capa-
138