Descarcă revista în format PDF - idea

+ (Debord)
au descoperit cæ au o singuræ viaflæ de jucat în fafla morflii øi a timpului ireversibil. Dacæ se poate juca, cum
øi mai ales cine poate juca acest joc sînt întrebæri istorice cu un fundament foarte „material“. Dupæ ce multæ
vreme nu au existat decît mici minoritæfli care aveau acces la aceastæ umanitate veritabilæ – faflæ de care existenfla
celorlalfli, sortitæ sæ fie înghiflitæ de natura ciclicæ, ræmîne la un stadiu aproape animalic –, revoluflia operatæ
de capitalism la baza societæflii a generalizat aceastæ posibilitate. Sarcina revolufliei sociale este cea de a face
efectivæ aceastæ posibilitate. Debord nu propovæduieøte în termenii unei societæfli „juste“, færæ exploatare
øi særæcie etc., ci în termenii unui acces la viafla istoricæ. Construcflia situafliilor, pasiunile, revoluflia vieflii cotidiene
sînt maniere de a accede din viafla de toate zilele la viafla istoricæ: adicæ la o viaflæ unicæ, demnæ de a
fi cîndva amintitæ. Este exact ceea ce spectacolul neagæ øi nu mai permite nici mæcar unor minoritæfli.
Nu voi rezuma aici teoriile Hannei Arendt, ci voi aminti doar distincflia fundamentalæ pe care ea o stabileøte
în Condiflia umanæ, între muncæ, lucrare øi acfliune, øi pe care o regæseøte la baza vieflii din Grecia anticæ.
Funcflia polis-ului era aceea de a face posibilæ aceastæ viaflæ în cadrul timpului ireversibil despre care vorbeøte
Debord: „Polis-ul trebuia sæ multiplice prilejurile de a cîøtiga «gloria nemuritoare», adicæ sæ îi sporeascæ
fiecæruia øansele de a se distinge, de a aræta prin faptæ øi prin cuvînt cine este el în individualitatea sa singularæ.
Unul din motivele – dacæ nu chiar motivul principal al – extraordinarei înfloriri a talentului øi a geniului
la Atena, precum øi al declinului rapid, cu nimic mai puflin surprinzætor, al oraøului-stat a fost tocmai acela
cæ, de la început pînæ la sfîrøit, flelul primordial al polis-ului a fost transformarea excepflionalului într-un eveniment
obiønuit al vieflii de zi cu zi“. 16 Debord atribuie øi el acest caracter polis-ului øi vede posibila revenire
lærgitæ a acestei condiflii ca rezultat al luptei de clasæ moderne: „Vom revedea“, spune el, „o Atenæ øi o Florenflæ
din care nimeni nu va fi respins, întinse pînæ la capetele lumii; øi care, dupæ ce øi-au eliminat tofli adversarii,
se vor putea livra bucuroase adeværatelor diviziuni øi înfruntærilor færæ sfîrøit ale vieflii istorice“. 17
Contrarul acestei viefli istorice este, pentru Arendt ca øi pentru Debord, viafla cotidianæ, rutina vieflii private
øi a muncii, eterna reproducere a bazelor vitale. Dupæ Arendt, societatea modernæ a devenit un
cæmin, un spafliu privat. „Hotærîtor este faptul cæ, la toate nivelurile ei, societatea [modernæ] exclude posibilitatea
acfliunii, care altædatæ era exclusæ din locuinfla domesticæ. În schimb, societatea aøteaptæ din partea
fiecæruia din membrii sæi un anumit tip de comportament, ce impune reguli nenumærate øi diverse, care,
toate, tind sæ îi «normalizeze» pe membrii ei, sæ îi determine sæ adopte conduita cuvenitæ, sæ excludæ acfliunile
spontane sau realizærile excepflionale.“ 18 Dacæ pentru ea caracteristica societæflii moderne e împiedicarea
oricærei posibilitæfli reale de „isprævi extraordinare“, Debord spune în filmul pe care urmeazæ sæ îl vedem:
„Dar, bineînfleles, toate ideile sînt goale cînd mæreflia nu mai poate fi întîlnitæ în viafla de zi cu zi“. Pentru el,
ca øi pentru Arendt, funcflia vechiului polis a fost aceea de a crea condifliile în care mæreflia putea fi întîlnitæ
„în viafla de zi cu zi“ øi amîndoi se întrebau dacæ nu se pot restabili øi în modernitate aceste condiflii, la scaræ
largæ øi democratizatæ, ca de exemplu în figura consiliilor muncitoreøti, dragi amîndurora. Contrarul se aflæ
într-o societate care nu vizeazæ decît propria reproducere prin muncæ, prin intermediul unei munci supuse
tot mai mult birocrafliei. Pentru Arendt, „angajatul sau omul de afaceri din lumea noastræ“ fac la fel
de puflin parte din „polis“ ca sclavii din Antichitate. 19 În lumea noastræ, nu mai existæ aspiraflii la „nemurire“,
ci doar la viaflæ: „adicæ procesul vital, virtual etern, al speciei umane [...] øi al cærei singur scop, presupunînd
cæ ar avea unul, este supraviefluirea speciei animale numite om. Niciuna dintre facultæflile superioare
ale omului nu mai este acum necesaræ pentru a lega viafla individului de cea a speciei; viafla individualæ devine
parte a procesului vieflii, iar individul nu mai trebuie decît sæ munceascæ, sæ asigure continuitatea propriei
viefli øi a vieflii familiei lui [...]. Ultima fazæ a societæflii muncii, societatea de angajafli, le cere membrilor sæi
o funcflionare pur automatæ“ øi cauzeazæ o evoluflie generalæ cætre pasivitate øi cætre abandonul individualitæflii. 20
Iar ceea ce Arendt numeøte disprefluitor „viafla speciei“, „procesul vital“ e tocmai ceea ce Debord numeøte
„supraviefluire“ sau „supraviefluire echipatæ material“.
Nu voi insista asupra convergenflelor dintre abordærile lui Debord øi ale Hannei Arendt, care ræmîn, evident,
foarte diferite, chiar opuse în multe privinfle øi nu numai în aprecierea lor asupra lui Marx. Oricum,
o apropiere între Debord øi Arendt ne poate ajuta sæ înflelegem mai bine unele træsæturi ale gîndirii øi ale
vieflii lui Debord, mai ales pe acelea care nu cadreazæ cu imaginea de revoluflionar modern, aøa cum a fost
ea codificatæ în ultimele douæ secole øi mai ales în ultimele decenii. Aceste træsæturi par sæ flinæ mai degrabæ
de convingerea lui cæ adeværatul scop al vieflii individuale øi al existenflei în societate e acela de a recita un
rol unic în marele teatru al lumii (ar fi deci un gen de spectacol cu totul diferit). Aceastæ posibilitate existæ
pentru toatæ lumea, dar nu poate fi realizatæ decît de unii. Dupæ Arendt, „adeværata mæreflie umanæ, cel
16. H. Arendt, La condition de l’homme moderne,
Paris, Nathan, 2002, p. 256 [Condiflia umanæ,
traducere de Claudiu Vereø øi Gabriel
Chindea, Cluj, Idea Design & Print, 2007,
p. 164].
17. G. Debord, Œuvres, p. 1473.
18. H. Arendt, La condition de l’homme moderne,
p. 79 [39].
19. Ibid., p. 258 [165].
20. Ibid., pp. 399–400 [262–263].
137