Descarcă revista în format PDF - idea

5. Trebuie spus totuøi cæ „marxismul“ lui Guy
Debord, care a devenit consistent în aceastæ
perioadæ, e dator nu numai lui Henri Lefebvre,
ci øi grupului reunit în jurul revistei Socialisme
ou Barbarie.
6. Putem cita numele lui Georg Lukács, Karl
Korsch, Theodor Adorno, Günther Anders;
nu putem omite sæ precizæm øi cæ revista
Arguments øi colecflia care îi era asociatæ la Editura
Minuit au contribuit la cunoaøterea autorilor
marxismului heterodox.
7. Raport paradoxal, în mæsura în care, deøi
Debord (mai ales prin critica muncii) avea
mijloacele de a o rupe radical cu marxismul
tradiflional, nu s-a îndepærtat niciodatæ de o
„solidaritate proletaræ“, foarte „de stînga“,
cu clasa muncitoare.
8. Joseph Gabel, La fausse conscience, Paris,
Minuit, edifliile din 1962 øi 1977.
9. Joseph Gabel øi-a spus de multe ori cuvîntul
în legæturæ cu acest subiect, mai ales, deøi
nu numai, în aprecierea „socialismului real“;
de exemplu, în „Communisme et dialectique“
(1958): „‘Problema Lukács’ scoate în
evidenflæ cu acuitate problema raporturilor
cu un marxism care nu øtie sæ fie decît dialectic
øi pe aceea a realizærii lui etatice [...].
Problema generalæ a raporturilor øi a incompatibilitæflii
marxismului cu comunismul este,
aøadar, pusæ în cazul personal al lui Lukács“
(in Idéologies, Paris, Anthropos, 1974, p. 122).
10. In La fausse conscience, p. 7.
11. Ibid. Aceastæ frazæ e reluatæ identic la sfîrøitul
cærflii (p. 237), dovadæ a importanflei ei pentru
autor.
12. Guy Debord, „Avertisment pentru a treia
ediflie francezæ“ a Societæflii spectacolului,
Paris, Gallimard. 1992, p. IX.
13. Mustapha Khayati, „Les mots captifs“, in
Internationale situationniste, nr. 14, pp.
54–55, sau în reeditarea Editurii Fayard, pp.
466–467.
14. Vezi „Sur la décomposition de nos ennemis“,
in La Véritable Scission [1972], reeditarea
Fayard, p. 120: „… aceiaøi situaflioniøti se
aflau acolo: pe baricade, la Sorbona, în uzine.
Am fæcut acolo teoria momentului însuøi“.
15. „Nu sînt un filosof, sînt un strateg“, îi ræspundea
Guy Debord lui Giorgio Agamben.
16. Vezi al zecelea ræspuns la „Questionnaire“
(Internationale situationniste, nr. 9, august
1964, p. 26, sau în reeditarea Fayard, p.
390): „Sîntefli marxiøti? – Deøi Marx spunea:
’Eu nu sînt un marxist’“.
17. Vezi „Notes pour servir à l’histoire de l’I.S.“,
in La Véritable Scission [1972], reeditarea
Fayard, p. 95: „A trebuit sæ reluæm critica
economiei politice, înflelegînd øi luptînd tocmai
cu societatea spectacolului“ (Internationale
situationniste, nr. 10, martie 1966).
În primul rînd, e momentul în care Guy Debord øi Raoul Vaneigem îl frecventeazæ pe filosoful Henri
Lefebvre. Øtim cæ aceastæ prietenie, scurtæ øi violentæ, a durat între 1959 øi 1962 øi a contat mult pentru „marxismul“
lui Guy Debord. 5 Nu putem reduce ceea ce a învæflat Debord de la Lefebvre la cærflile publicate de
acesta; curiozitatea intelectualæ øi familiaritatea cu limba germanæ a autorului Criticii vieflii cotidiene (1961, L’Arche)
permit sæ ne imaginæm cæ a øtiut sæ-i facæ pe prietenii lui sæ profite de cunoøtinflele sale despre unii autori practic
necunoscufli în Franfla la acea datæ. 6
Aceastæ prietenie a fost importantæ. Øtim cæ cei doi autori øi-au apropriat produsul comun al discufliilor lor,
de unde acuzafliile reciproce, anecdotice în cele din urmæ, de copiat øi plagiat. Dar relaflia paradoxalæ pe
care a întreflinut-o Henri Lefebvre pînæ la sfîrøitul vieflii cu marxismul tradiflional (øi cu organizarea lui politicæ):
nerenunflarea la teoria alienærii, ocultatæ de marxismul instituflional, revendicarea unei dezvoltæri moderne
a teoriei lui Marx øi în acelaøi timp pæstrarea unui model ortodox marxist de reprezentare a societæflii
capitaliste øi a luptei de clasæ, se aflæ în legæturæ cu raportul paradoxal al lui Debord cu marxismul. 7
Reluarea criticæ a nofliunii de „spectacol“ are loc în momentul în care travaliul lui Joseph Gabel asupra analogiei
între alienarea mintalæ øi alienarea politicæ se încheie cu publicarea tezei lui de doctorat: Falsa conøtiinflæ. 8
Lucrare importantæ, pentru cæ, în elaborarea nofliunii marxiste de alienare cu mijloacele de lucru ale psihiatriei,
autorul pune în evidenflæ importanfla nofliunilor conexe de reificare øi de fetiøism, atît pentru analiza
formelor sociale de alienare, cît øi pentru formele ei psihotice, în special pentru schizofrenie. Joseph Gabel
consideræ, de altfel, cæ partea cea mai importantæ a gîndirii lui Marx nu este ceea ce a reflinut tradiflia øi din
care, dupæ el, nu e nimic de pæstrat 9 , ci teoria alienærii, în care el vede singurul „marxism“ autentic (motiv
pentru care se revendicæ de la marxism øi contestæ marxismul interpreflilor tradiflionali ai lui Marx). Pentru
el, „Marx apare [...] ca unul din fondatorii psihologiei politice“ 10 øi marxismul e, „de fapt, o teorie a gîndirii
delirante“. 11
Revendicîndu-se de la marxism, chiar dacæ de la un marxism „deschis“, øi considerînd marxismul tradiflional
sau ortodox („dogmatic“) drept un exemplu perfect de gîndire reificantæ øi reificatæ, Joseph Gabel se afla
în mijlocul dezbaterilor care agitau în epocæ diferitele grupuri ce încercau sæ evalueze, sæ reevalueze interesul
faflæ de gîndirea lui Marx.
Chestiunea evaluærii întrebuinflærii acestei gîndiri de cætre marxiøti, la putere sau nu, se afla în centrul dezbaterilor.
Ce funcflie avea teoria marxistæ în societæflile „socialismului real“ øi dacæ marxismul în întrebuinflarea
lui statalæ nu era marxismul autentic, în ce consta acesta din urmæ? În acele dezbateri, nofliunea de alienare
era o mizæ strategicæ. Prin intermediul ei se punea problema importanflei care trebuie acordatæ scrierilor
de tinerefle ale lui Marx øi problema øtiinflificitæflii scrierilor de maturitate, ceea ce fæcea din ea un instrument
de analizæ a funcflionærii ideologice a societæflilor, inclusiv a celor ale „socialismului real“, ceea ce, pe bunæ
dreptate, suscita neîncrederea apærætorilor lor.
Ne putem întreba de ce situaflioniøtii au vrut sæ menflinæ nofliunea de spectacol øi sæ-i dea o consistenflæ de
concept critic. Putem considera cæ aceastæ nofliune era un prim fel, poate intuitiv, de a înflelege fenomenele
pe care marxismul pretinde sæ le înfleleagæ prin conceptele de alienare, fetiøism øi reificare. Situaflioniøtii
pretindeau cæ intervin în „culturæ øi artæ“, adicæ în ceea ce tradiflia marxistæ desemneazæ drept „suprastructuri
ideologice“ sau culturale, în care lupta de clasæ se manifestæ printr-o luptæ împotriva formelor alienante
ale culturii øi pentru o culturæ care sæ participe la emancipare. În formularea lui generalæ, acest proiect pare
sæ corespundæ cu proiectul situaflionist øi ne putem imagina o „marxizare“ a nofliunii de spectacol pentru a
face din ea o versiune mai modernæ sau mai puternicæ a conceptelor de alienare, fetiøism øi reificare.
Un ræspuns ar putea fi cæ situaflioniøtii aveau convingerea, oarecum orgolioasæ, cæ produc o teorie care „va
fi fost prima ce defineøte cu exactitate (condifliile generale ale istoriei prezente)“. 12 Øi cæ scopul nu era un
aggiornamento al teoriei critice a lui Marx, ci, dimpotrivæ, integrarea într-o asemenea teorie criticæ a ceea
ce îi putea aduce Marx (øi alflii: i-am evocat pe Joseph Gabel øi pe Henri Lefebvre, de exemplu): „folosim
concepte determinate, folosite deja de specialiøti, adæugîndu-le însæ un nou conflinut [...]. Cuvîntul alienare,
de exemplu, unul din conceptele-cheie în înflelegerea societæflii moderne...“ 13
Un alt ræspuns ar fi cæ, alegînd sæ elaboreze nofliunea de spectacol într-un concept critic, în afara calmului
bibliotecilor, situaflioniøtii øi-au acordat mijloacele de a o ascufli prin multiple modalitæfli de practicæ radicalæ. 14
Fæcînd asta, nu au acflionat ca filosofi, ci ca strategi 15 øi, reluînd gestul lui Marx mai degrabæ decît teoria marxistæ
16 , au reinventat, pe mæsura ambifliei lor (øi chiar dincolo de aceastæ ambiflie), teoria radicalæ. 17
130