Descarcă revista în format PDF - idea

expoziflie – datæ fiind strategia lui Buergel de decontextualizare – sînt læsate færæ niciun
text, tocmai lucrarea lui ’Okhai Ojeikere e însoflitæ în expoziflie de descrieri etnografice
destul de detaliate.
Acest „privilegiu“ al textului øi contextului nu le-a fost oferit altor artiøti. Astfel, în absenfla
oricærui discurs critic, în absenfla oricærui context, observatorul va fi condus înspre
a-øi proiecta propriile fantezii occidentale, poate chiar rasiste, asupra operelor de
artæ. Nimic nu-l opreøte sæ procedeze astfel – Buergel fæcînd astfel încît singurul mod
disponibil pentru public ca acesta sæ se apropie de artæ sæ fie „experienfla“ directæ,
imediatæ. Ca urmare, nu doar pe podeaua expozifliei se construieøte un dispozitiv
occidental øi adesea rasist; e posibil ca asta sæ se petreacæ øi în mintea privitorilor.
O accepflie destul de dubioasæ a ideii de „educaflie“: sæ-i læsæm pe oameni „sæ
simtæ“ arta – de fapt, ceea ce vor simfli în general, în absenfla oricærei încadræri critice,
e propriul lor rasism culturalizat. Expunerea „celuilalt“ ca øi cum nicio criticæ postcolonialæ
a perspectivei occidentale n-ar fi fost formulatæ vreodatæ øi ca øi cum
documenta 11 n-ar fi existat – asta urmæreøte reîntoarcerea lui Buergel la primitivism.
Lucrul acesta e cel mai vizibil în modul în care lucrarea lui Kerry James Marshall
e încadratæ sau, mai degrabæ, neîncadratæ, avînd în vedere cæ singurul lucru
pe care îl aflæm din catalogul lui Buergel e acela cæ pictorul e interesat de descrierea
promiscuitæflii øi cæ însuøirile formale ale acestei lucræri, plæsmuitæ de cætre acest „pictor
grandios“ (Buergel), sînt remarcabile. Niciun cuvînt despre politica practicatæ de
Marshall øi despre lupta sa pentru drepturi civile în Statele Unite. Picturile sale, ræspîndite
prin expoziflie în absenfla unui context, se transformæ astfel în simple descrieri
de „chipuri negre“ øi „corpuri negre“; ele sînt, ca sæ spunem aøa, primitivizate. (Chiar
øi într-o aøa-numitæ „intervenflie“, unde, în care cadrul colecfliei istorice de la Schloss
Wilhelmshöhe, picturile lui Marshall sînt amplasate dedesubtul a douæ picturi ale lui
Karel van Mander, rezultatul – din motive ce flin, din nou, de absenfla completæ a
discursului – este o simplæ dublare mimeticæ a „chipurilor negre“, øi nu un comentariu
serios despre imaginarul colonial în istoria artei.)
Acest primitivism deliberat sau, mai degrabæ, primitivizarea merge mînæ în mînæ cu
un imaginar exoticist øi orientalist. De pildæ, expoziflia e bîntuitæ de nofliunea øi de
imaginarul „Expozifliei Universale“: se spune cæ nou-construitul pavilion Aue a fost
iniflial inspirat de Palatul de Cristal – asta cel puflin pînæ cînd cineva a realizat cæ a expune
artæ într-o clædire de sticlæ, vara, nu este, poate, cea mai fezabilæ idee. Pictura lui
Manet din 1867, reprezentînd Expoziflia Universalæ de la Paris, prezentatæ ca reproducere
la Neue Galerie, trebuie înfleleasæ potrivit aceloraøi coordonate ca øi declaraflia
programaticæ ce plaseazæ documenta 12 în tradiflia Expozifliilor Universale.
Dar existæ numeroase alte indicii exoticiste øi orientaliste: denumirea germanæ a cercurilor
rezervate discufliilor educaflionale este „Palmenhaine“ – pîlcuri de palmieri.
E clar, cærflile lui Edward Said nu sînt lectura preferatæ a lui Roger Buergel. Øi apoi,
desigur, 1001 chinezi au fost aduøi în Germania øi, practic, încartiruifli la marginea
oraøului Kassel. Færæ a specula pe marginea motivafliilor artistului, s-a gîndit cineva
din echipa documenta la tradiflia de a aduce oameni în Europa, ca spectacol pentru
vizitatorii europeni, chiar la „Expozifliile Universale“? Nu e de mirare cæ acest
proiect de „înflelegere culturalæ“, în exprimarea artistului, s-a numærat printre cele
mai de succes pentru media germanæ, avînd aici de-a face cu un „celælalt“ paønic,
exoticizat, care are marele avantaj de-a fi închis tocmai în spafliul expoziflional
(oraøul Kassel) în scopul contemplærii øi de-a putea fi transportat dupæ ceva vreme
înapoi acasæ.
Date fiind aceste exemple, tema-cheie a lui Buergel, cea a „migrærii formelor“, apare
într-o nouæ luminæ. În realitate, documenta 12 nu are de-a face atît cu „migrarea
formelor“, cît cu formalizarea migrærii. Principiul cælæuzitor al lui Buergel, cum cæ întregul
conflinut sau context trebuie suprascris de cætre experienfla analogiilor formale
This “privilege“ of text and context was not granted to other artists.
So, in the absence of any critical discourse, in the absence of any
context, the observer will be led to project his/her Westernist, perhaps
even racist fantasies onto to art works. Nothing is there to prevent
him/her from doing so – as Buergel made sure that the only
way open to the public to approach the art is by direct, unmediated
“experience“. As a result, it is not only on the floor of the exhibition
where a Westernist and often times racist dispositif is constructed,
it may also be in the head of the viewers. A very strange idea of “education“
indeed: let the people “feel“ the art – yet what they will mainly
feel in the absence of any critical framing is their own culturalized
racism. Exhibiting “the other“ as if no post-colonial critique of the the
Western view had ever been formulated and as if documenta 11 had
not existed – this is what Buergel’s re-turn to primitivism aims at.
This is most obvious in the way in which the work of Kerry James
Marshall is framed, or rather isn’t framed at all, since the only thing
we learn from Buergel’s catalogue entry is that the painter is interested
in the depiction of promiscuity, and that the formal qualities of the
work, mastered by this “grandiose painter“ (Buergel), are astonishing.
No word about the politics of Marshall and his fight for civil rights
in the US. His paintings, scattered over the show without context, are
therefore turned into simple depictions of “black faces“ and “black
bodies“; they are, as it were, primitivized. (Even in a so-called “intervention“,
where in the historical collection at Schloss Wilhelmshöhe
Marshall’s paintings are placed below two paintings of Karel van
Mander, the result – for reasons of, again, the total absence of discourse
– is simply a mimetic doubling of “black faces“, and not a serious
commentary on the colonial imaginary in art history.)
This deliberate primitivism or, rather, primitivization, goes hand
in hand with an exoticist and orientalist imagery. For instance, the
show is haunted by the notion and imaginary of the “World Fair“:
it is said that the new-built Aue-pavilion was initially inspired by the
Crystal Palace – at least until somebody realized that to exhibit art
in a glass building in summer is perhaps not the most feasible idea.
Manet’s 1867 painting of the Paris World Fair, presented as a reproduction
in the Neue Galerie, must be read along the same lines as
a programmatic statement placing documenta in the tradition of
World Fairs. Yet there are many other exoticist and orientalist signifiers
floating around: the German denomination for the circles
reserved for educational discussion is “Palmenhaine“ – palm groves.
Obviously, Edward Said is not the preferred reading of Roger Buergel.
And then, of course, 1,001 Chinese were brought to Germany and
basically confined to the city limits of Kassel. Without speculating
on the artist’s motivations, has anybody in the documenta team ever
thought about the tradition of bringing people to Europe as a spectacle
for European visitors at, exactly, “World Fairs“? It comes as no
surprise that this project of “cultural understanding“, as the artist
put it, ranked among the most successful with the German media,
as here we have a peaceful, exoticized “other“ who has the great
advantage of being locked right into an exhibition space (the city
of Kassel) for contemplation and then transported back home after
some time.
Given those instances, Buergel’s key theme of the “migration of
forms“ appears under a different light. In actual fact, documenta 12
is not so much about the “migration of forms“ as it is about the formalization
of migration. Buergel’s guiding principle that all content
or context has to be over-written by the experience of superficial formal
analogies has, indeed, catastrophic effects: migration thereby
becomes formalized, aestheticized, depoliticized – and eventually
turned into a spectacle.
3. Schröder’s Return: The documenta of Normalization
Apart from its notorious re-turn to primitivism, documenta 12 may
as well be a symptom for the eventual “normalization“ of Germany’s
past. The German normalization discourse proceeds by pasting over
the Nazi crimes, simultaneously projecting them onto the Middle
108