Descarcă revista în format PDF - idea

scena
în domeniul artistic øi o lovituræ aplicatæ multora dintre cei care urmæreau folosirea
institufliilor acesteia ca suport pentru gæzduirea discursurilor critice antihegemonice.
Øi totuøi, acest suport instituflional e cu adeværat fragil. Øi, færæ a supraaprecia importanfla
documentei ca instituflie sau pe a lui Roger Buergel øi a lui Ruth Noack în calitate
de curatori, strategia reconciliatoare a d12, de a termina cu orice criticæ, de pildæ,
prin „înfrumuseflarea“ lucrærilor politice øi transformarea lor în obiecte ale contemplafliei
estetice, ar putea foarte bine sæ dea roade într-unele din acele segmente sau
instituflii de profil care erau anterior susceptibile faflæ de discursul critic. Chiar øi numai
din aceastæ cauzæ, „tabæra de varæ a reconcilierii“ nu poate fi pur øi simplu ignoratæ.
2. Re-întoarcerea la primitivism
Acum, efectele depolitizante ale expozifliei sînt un motiv pentru care nu pofli abandona
pur øi simplu epava. Mai este øi un alt motiv, care are de-a face cu faptul cæ
procedurile depolitizante ale lui Buergel de formalizare, decontextualizare øi estetizare
fac mai mult decît sæ depolitizeze lucrærile politice din expoziflie. Mult mai grav,
acestea produc efectul dublu al ceva ce propun sæ numim (1) o reîntoarcere la primitivism
øi (2) normalizarea trecutului Germaniei.
Ce înflelegem prin reîntoarcerea lui Buergel la primitivism? Sæ observæm, pentru
început, cæ strategia lui Buergel cu privire la aøa-numita artæ nonoccidentalæ prezintæ
o perfectæ inversare a strategiei lui Okwui Enwezor de la documenta 11. Pentru
Okwui Enwezor, ideea de artist nonoccidental era aproape o contradicflie în
termeni sau, mai degrabæ, este ea însæøi o proiecflie occidentalæ. Un numær semnificativ
de artiøti „nonoccidentali“ importanfli træiesc, de fapt, la New York, aøa cum
a declarat el în cîteva rînduri. Mai mult, cæutarea artei nonoccidentale „autentice“,
aflate în afara sistemului artistic occidental, prezintæ pericolul perpetuærii cæutærii occidentale
a unui „altuia“ autohton. Pornind de aici, navigarea în jurul capcanelor øi pericolelor
unui nou primitivism în artæ a fost unul dintre principalele scopuri ale
documentei 11. Acum a fost rîndul a doi curatori germani sæ se îmbarce din nou
în expediflii de explorare a noi continente, susflinînd cæ documenta 12 va prezenta
multe figuri necunoscute care, în ciuda acestui fapt, susflineau ei, erau celebre în
flærile lor native.
Aceøti artiøti sînt tratafli drept „informatori locali“ de cætre curatorii europeni în cælætoriile
lor etnografice. De fapt, limbajul etnografiei, al culturalismului øi autenticismului
e supraabundent, de pildæ, în catalog. Aici ni se spune cæ, prin cîmpurile cu
orez terasate ale lui Sakarin Krue-On, de la Schloss Wilhelmshöhe, avem de-a face
cu „practica milenaræ a cultiværii orezului“ (de parcæ n-am fi putut „descoperi“ cultivarea
orezului la cîteva sute de kilometri sud de Kassel, în Italia). În mod similar,
legat de lucrærile cu mæøti ale lui Romuald Hazoumé, catalogul ne informeazæ cæ
„atunci cînd eøti parte a unei culturi africane cu o vechime de patru mii de ani, nu
ai nevoie de istoria occidentalæ a artei“. Aceasta nu e doar o insultæ personalæ la adresa
lui Hazoumé, prin localizarea artei sale undeva în epoca de piatræ, ci ilustreazæ øi
mæsura în care aøa-numiflii artiøti nonoccidentali sînt culturalizafli, exoticizafli øi „autenticizafli“
(prin disocierea de discursurile artei vestice). La fel, fotografiile lui
J. D. ’Okhai Ojeikere, înfæfliøînd coafuri nigeriene, sînt prezentate în catalog dupæ
cum urmeazæ: „Cînd perucile au fost introduse în anii cincizeci øi øaizeci, se pærea
cæ aceastæ moøtenire culturalæ se va pierde, o moøtenire ce era parte integrantæ a
culturii nigeriene. […] Graflie pasiunii øi intuifliei sale, opera lui ’Okhai Ojeikere constituie
un testament al unei culturi aflate în continuæ schimbare“. (Øi, desigur, autorul
nu uitæ sæ menflioneze cæ avem de-a face cu „o operæ unicæ de o mare frumusefle“.)
Ceea ce ni se înfæfliøeazæ aici e tipica lamentaflia nostalgicæ a unui etnograf occidental
care cautæ în Africa „o culturæ cu o vechime de patru mii de ani“ doar pentru a
realiza cu tristefle cæ vremurile se schimbæ. Øi, în timp ce majoritatea lucrærilor din
sons, the first being that it is precisely documenta 12 which returned
to “business-as-usual“ thereby constituting, on a whole series of
accounts, a backlash within the art-field and a blow to many of those
who sought to use the latter’s institutions as a base for the fostering
of counter-hegemonic critical discourses. Yet this institutional base
is fragile indeed. And without overvaluing the importance of either
documenta as an institution or Roger Buergel and Ruth Noack as
curators, the reconciliatory strategy of d12 to finish off with all criticality
by, for instance, “beautifying“ political works into objects for
aesthetic contemplation, might very well succeed in some of those
parts and institutions of the field which previously were susceptive to
critical discourse. For this reason alone the “summer camp of reconciliation“
cannot be simply ignored.
2. The Re-turn to Primitivism
Now, the depoliticizing effects of the show are one reason why one
shouldn’t simply leave the wreckage behind. Yet there is a further
reason which has to do with the fact that Buergel’s depoliticizing
procedures of formalization, decontextualization and aestheticization
add up not only to the depoliticization of political works in the show.
What is much worse, they produce the twofold effect of what I propose
to call (1) a re-turn to primitivism, and (2) the normalization
of Germany’s past.
What is to be understood by Buergel’s re-turn to primitivism? Let us
first note that Buergel’s strategy concerning so-called non-Western
art presents an exact inversion of Okwui Enwezor’s strategy of documenta
11. For Okwui Enwezor the idea of a non-Western artist was
close to a contradiction-in-terms, or rather, it is in itself a Western
projection. A significant number of the important “non-Western
artists“ in actual fact live in New York, as he occasionally put it.
Yet the search for “authentic“ non-Western art, outside the circulation
of the Western art system, runs the danger of perpetuating the
Western search for the autochthonous “other“. Hence, to navigate
around the traps and dangers of a new primitivism in the arts was
one of the main aims of documenta 11. It was up to two German
curators to once again embark on discovery trips to new continents,
claiming that documenta 12 would present many unknown figures
who nevertheless, they claimed, were famous in their native lands.
These artists are thus treated as “native informants“ by the European
curators on their ethnographic trips. In fact, the language of ethnography,
culturalism and authenticism is overabundant, for instance in
the catalogue. There we are told that with Sakarin Krue-On’s terraced
rice fields at Schloss Wilhelmshöhe we encounter “the millennia
old practice of rice cultivation“ (as if only a few hundred kilometres
south of Kassel we couldn’t “discover“ rice cultivation in Italy).
Similarly, a propos Romuald Hazoumé’s works with masks, the catalogue
informs us that “if you’re part of a four-thousand-year-old
African culture you don’t need Western art history“. This is not only
a personal insult to Hazoumé, locating his work at some point in the
Stone Age, it also illustrates the extent to which so-called non-Western
artists are culturalized, exoticized and “authenticized“ (through
dissociation from Western art discourses). Similarly, J. D. ’Okhai
Ojeikere’s photographs of Nigerian hairstyles are presented in the
catalogue as follows: “When wigs were introduced in the 1950s and
’60s it seemed this cultural heritage would be lost, a heritage that
was an integral part of Nigerian culture. . . . Thanks to his personal
passion and insight, ’Okhai Ojeikere’s work provides a testament to
a culture that is constantly changing.“ (And of course the author
doesn’t forget to mention that we experience “a singular work of
great beauty“.) What we are presented with here is the typical nostalgic
lamentation of a Western ethnographer who searches in Africa
for a “four-thousand-year-old culture“ only to sadly realize that times
are changing. And while most pieces in the show – given Buergel’s
strategy of decontextualization – are left completely without text,
it is precisely ’Okhai Ojeikere’s work which is accompanied in the
exhibition by rather detailed ethnographic descriptions.
105