Revistă de Medicină şi Farmacie - Clujul Medical - Iuliu Haţieganu

Patologie renală
răspunsul viral (absenţa ARN-VHC) a fost susţinut [3]. Un
alt studiu, efectuat de Sharma Rk şi colaboratorii, prezintă
evoluţia unui număr de 14 pacienţi din care: 8 pacienţi
au fost trataţi cu ribavirină în monoterapie 400-800mg/zi
între 6 luni şi 2 ani, 5 pacienţi cu interferon (3 milU/3X/
săptămână) plus ribavirină 2 luni-1,5 ani, iar un pacient a
primit interferon pegylat combinat cu ribavirină. Ribavirina
în monoterapie a determinat scăderea ALAT la 6 pacienţi,
dar răspunsul virusologic a apărut la un singur caz. În cazul
terapiei combinate, doi pacienţi au avut remisie susţinută,
doi recădere după remisia iniţială, iar la alţi doi terapia a fost
întreruptă datorită disfuncţiei de grefă. Un pacient a dezvoltat
nefropatie cronică de grefă renală (documentată bioptic),
patru leucopenie şi doi anemie severă. Concluzia studiului
a fost aceea că ribavirina în monoterapie este ineficace, iar
terapia combinată este rău tolerată şi are eficienţă redusă pe
termen lung [4]. Ribavirina în monoterapie este corelată cu
creşterea semnificativă a fibrozei hepatice posttransplant
renal la pacienţii infectaţi VHC. Cauza posibilă ar fi
hemoliza cronică severă responsabilă de înăcarcarea cu fier
a ficatului şi accelerarea progresiei fibrozei [5].
Există totuşi câteva circumstanţe clinice în care
raportul risc/beneficiu justifică tratamentul antiviral.
În cazul glomerulonefritelor secundare VHC terapia
antivirală previne pierderea grefei secundar recidivei
pe acesta [6,7,8,9]. De asemenea, la pacienţii cu fibroză
hepatică avansată (bridging fibrosis), cu ciroză sau cu
hepatită colestatică severă trebuie luată în considerare
terapia antivirală pentru a preveni decesul prin insuficienţa
hepatică [10,11,12]. Decizia de a trata aceşti pacienţi cu
interferon trebuie însă individualizată.
În cele ce urmează vom prezenta rezultatele unor
studii mai importante despre terapia antivirală combinată
(tabel 1) şi interferon în monoterapie (tabel 2) la pacienţii
cu transplant renal.
Rejetul acut este raportat între 15-64 % în diferitele
studii.
Factorii care pot induce rejetul acut corelat terapiei
antivirale sunt: tratamentul în primul an posttransplant,
funcţia renală instabilă şi deficitară, antecedentele de rejet.
Pentru a reduce riscul de rejet, pacienţii trebuie să aibă o
schemă terapeutică stabilă, iar dozele de imunosupresoare
să fie în limite terapeutice la momentul iniţierii terapiei cu
interferon. Utilizarea ribavirinei poate modula riscul de
rejet acut [15].
Utilizarea ribavirinei în monoterapie este utilă doar
în cazul pacienţilor cu glomerulonefrită secundară infecţiei
VHC, deoarece s-a dovedit că induce o scădere a proteinuriei
şi nu induce întotdeauna un răspuns viral susţinut [16].
Unele studii au arătat că ribavirina monoterapie poate
normaliza nivelul ALAT, dar fără a reduce semnificativ
rata de progresie a fibrozei şi persistenţa infecţiei VHC.
Tratamentul afecţiunilor renale secundare VHC
la pacienţii cu transplant renal
Terapia antivirală pretransplant reduce riscul de
apariţie a glomerulonefritelor de novo posttransplant. La
pacienţii cu o creştere a creatininei serice ca rezultat al
glomerulonefritei secundare VHC, raportul risc/beneficiu
înclină înspre utilizarea terapiei antivirale. De asemenea,
riscul pentru o boală renală recurentă pe grefă posttransplant
impune luarea în considerare a tratamentului antiviral la
pacienţii aflaţi pe listele de aşteptare.
Concluzie
La pacienţii infectaţi VHC aflaţi pe listele de
aşteptare în vederea transplantului renal sau posttransplant,
Tabel 1. Rezultatele terapiei cu IFN şi ribarivina la pacienţii cu transplant renal infectaţi VHC.
Studiu Pacienţi Tratament Răspuns la tratament Evoluţie postterapie
Terapie antivirală combinată
Shu şi colab.,
2004 [2]
Baid şi colab.,
2003 [13]
Tang şi colab.,
2003
11
12
4
IFN 1 MU X2/săptămână
+ RBV 600 mg/zi 48 săptămâni
IFN 1.5 - 3.0 MU 3x/săptămână
+ RBV 200 - 800 mg/zi
IFN 3 MU x2/săptămână
+ RBV 48 săptămâni
Cinci pacienţi din 8 au răspuns complet la tratament,
dar doar trei au avut răspuns susţinut
Răspuns virologic în 33%. Normalizarea ALAT
în 75%.
Doi nonrespondenţi au decedat prin complicaţii
hepatice, în timpul perioadei de urmărire.
75% răspuns viral susţinut şi normalizarea ALAT
Tabel 2. Raport sumar al terapiei cu IFN la pacienţii cu transplant renal infectaţi VHC.
9.1% rejet acut
3 au întrerupt terapia
17% au dezvoltat rejet
umoral acut în 6 luni de la
începerea terapiei
Nici un pacient nu a dezvoltat
rejet acut
Studiu Pacienţi Tratament Răspuns la tratament Evoluţie postterapie
IFN monoterapie
Durlik şi colab.,
1998
Toth şi colab.,
1998
Rostaing şi colab.,
1995(14)
42
IFN- α 3 MU x3/
săptămână, 6 luni
2 (FCH) IFN- α monoterapie
16
IFN- α 2b 3 MU x3/
săptămână, 6 luni
Nici un pacient nu a obţinut răspuns viral susţinut.
43% normalizare ALAT.
Ambii pacienţi răspund la tratament la 2 luni de la iniţiere
prin normalizarea testelor hepatice
15 din 16 pacienţi prezintă normalizarea ALAT
Nu se obţine răspuns viral susţinut
9 întrerup tratamentul
7 dezvoltă rejet acut
5 îşi pierd grefa
Nici un pacient nu prezintă
rejet acut
326
Clujul Medical 2009 Vol. LXXXII - nr. 3