Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

90
consideră necesară, dorită, pe puterile lui sau acţiunea este la stadiul iniţial, continuă sau e pe
sfîrşite etc.: La bine şi la rău, la bucurie şi durere, omul trebuie să trăiască, copacul trebuie să-şi
ţină frunza, cerul trebuie să picure seninul peste noi (I. Druţă); Vasile Nicolaevici şi geometria ştia
să ţi-o bage în cap, şi a cînta la chiatară ştia (I. Druţă); Căci trebuie să vă spun că la Humuleşti
torc şi fetele şi băieţii, şi femeile şi bărbaţii (M. Eminescu); Căci întreb, la ce-am începe săncercăm
în luptă dreaptă / A turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă (M. Eminescu); Satel
nici n-au îndrăznit să iasă din văi; Deoadată Tudorache Moraru sare pe bancă şi începe a se furişa
cu paşi mărunţi spre uşă (I. Druţă) etc. Altfel zis, dacă intenţia vorbitorului este nu numai de a reda
ce face subiectul, dar şi de a exprima atitudinea acestuia faţă de acţiunea realizată sau stadiul la
care ea se află, atunci el va recurge la o structură complexă, constituită din două sau chiar mai multe
verbe. Destrămarea acestor structuri în cadrul analizei sintactice ar duce la denaturarea sensului
propoziţiei.
Aşadar, predicarul verbal compus se prezintă ca un bloc predicativ, o structură complexă
formată din două sau mai multe verbe (respectiv, el poate fi bimembru, trimembru sau
polimembru) dintre care un verb (respectiv 2, 3 etc.) e semiauxiliar + verb de bază la conjunctiv
(infinitiv, supin sau participiu).
Predicatul verbal compus bimembru e constituit dintr-un verb semiauxiliar +
verb de bază (la conjunctiv, infinitiv, supin sau participiu).
2. Caracteristica lexico-gramaticală a verbelor semiauxiliare. Discuţii şi
controverse vizavi de verbele semiauxiliare
Lingviştii au expus opinii contradictorii cu privire la verbele numite semiauxiliare 77 . Prin
verbe semiauxiliare se înţelege o grupă nu prea numeroasă de verbe (ne)predicative 78 , care, în
îmbinarea cu un alt verb, servesc doar la nuanţarea acţiunii sau stării redate de verbul de bază
(devin nişte etaloane pentru marcarea nuanţelor modale sau aspectuale ale acţiunii materiale,
cuprinse în verbul de bază) şi pentru desemnarea indicilor gramaticali (= purtător, suport material,
punct de sprijin al categoriilor gramaticale) de număr, persoană, timp, mod) în cazul în care verbul
de bază este la infinitiv sau supin. Însuşi termenul de semiauxiliar ne sugerează statutul aparte al
acestor verbe: ele nefiind nici predicative ca atare, adică verbe propriu-zise, „pline”, „saturate”, sub
aspect semantic, dar nici auxiliare verbale, asemenea celor din structura modurilor şi timpurilor
compuse (între ele existînd deosebiri de natură semantico-lexicală şi distribuţională care le separă
de ambele grupe – predicative şi auxiliare). Se poate releva o abstractizare avansată a conţinutului
lor lexico-semantic, o abstractizare şi gramaticalizare care nu sînt duse pînă la capăt, fapt reflectat
cu ajutorul prefixoidul semi-. Altfel zis, verbele semiauxiliare sînt parţial desemantizate şi tot parţial
gramaticalizate, nici unul din procese nefiind desăvîrşit, „prezentîndu-se „jumătate” ca lexem,
„jumătate” ca morfem” [G.G. Neamţu, Predicatul în l. rom., p. 34] 79 .
Verbele semiauxiliare îşi pierd capacitatea de a îndeplini funcţia de PVS, avînd o funcţie
specifică. Semiauxiliarele se aseamănă cu verbele auxiliare, fiindcă şi unele, şi altele se îmbină cu
un alt verb şi ajută la formarea structurii compuse: cele auxiliare – a structurii compuse
morfologice, iar semiauxiliarele – a structurilor compuse de ordin sintactic. Pe lîngă aceasta,
77 Unii recunosc existenţa acestor verbe (şi implicit a PVC) în limbile romanice, alţii o contestă.
În literatura de specialitate cu referire la acest fenomen se poate întîlni şi termenul de auxiliare (de mod şi de
aspect). Acest termen e mai vechi decît cel de semiauxiliar, atestîndu-se încă la Fr. Diez, W. Meyer-Lubke. Termen care
„îngustează”, limitează şi chiar denaturează specificul verbelor în discuţie. Auxiliarele sînt doar nişte instrumente
gramaticale, golite aproape în întregime de sens, ajunse la un grad maxim de abstractizare, ceea ce le permite să
formeze unităţi morfologizate, gramaticalizate cu un alt verb.
78 Semiauxiliarele sînt verbe predicative care în anumite anturaje (cînd se îmbină cu un alt verb, îşi pierd
independenţa predicativă, servind doar pentru nuanţarea acţiunii redate de verbul al doilea şi pentru indicarea indicilor
gramaticali.
79 Fără a dispune, prin forţa lucrurilor, de instrumentele unei aprecieri cantitative exacte a locului ocupat de
aceste verbe pe o imaginară axă „verbe (pline) – verbe auxiliare, se poate totuşi aprecia că ele se află mai aproape de
verbe decît de auxiliare, printr-o serie de trăsături lexico-semantice şi gramaticale (ceea ce ne face să considerăm
modalitatea în l. română ca o categorie în stadiu incipient, nicidecum avansat sau încheiat. (G. G. Neamţu, p. 34).
90