Limba românÄ contemporanÄ. Sintaxa - Biblioteca ÅtiinÅ£ificÄ a ...
Limba românÄ contemporanÄ. Sintaxa - Biblioteca ÅtiinÅ£ificÄ a ... Limba românÄ contemporanÄ. Sintaxa - Biblioteca ÅtiinÅ£ificÄ a ...
Sintaxa tradiţională (de tip clasic) actuală s-a dezvoltat în două direcţii. Una susţine caracterul bimembru al propoziţiei; oricît de dezvoltată ar fi propoziţia, ea poate fi divizată în două, în „grupul subiectului” şi „grupul predicatului”. O altă direcţie, mai analitică (B. Delbrück), distinge părţi de propoziţie care se suprapun aproape exact părţilor de vorbire. În ultimele decenii ale sec. al XX-lea şi, în special, în ultima vreme, studiile de sintaxă au luat o mare amploare. De unde, pînă nu demult, sintaxei i se acorda un loc neînsemnat în tratatele de gramatică, toată atenţia fiind acordată morfologiei (şi foneticii), azi sintaxa a devenit terenul de exploatare preferat al cercetătorilor din domeniul limbii. Aceasta se datoreşte atît faptului că sintaxa oferă încă cele mai multe puncte obscure din structura unei limbi, cît şi noilor teorii lingvistice, în special structuralismului şi mai ales transformaţionalismului, care îşi găsesc aplicaţii în complexitatea faptelor sintactice. Sintaxa modernă de tip clasic acordă un rol important în analiză factorului semantic. Notă: Interdependenţa organizării sintactice faţă de conţinutul lexical a fost probată mai ales cu fraze absurde: cuvintele unei propoziţii „normale” sînt substituite cu alte cuvinte, în aşa fel încît rezultatul să fie un text inacceptabil din punct de vedere semantic. Perceperea enunţului dat evocă imagini absurde, pe cae mintea noastră nu le poate asimila, în schimb natura gramaticală a legăturilor gramaticale rămîne tot aşa de clară ca înainte de experiment: „Elaţii pirulează carotic” – complex care, deşi respectă regulile de îmbinare a cuvintelor în propoziţie, nu reprezintă totuşi o unitate comunicativă, căci nu comunică nimic. Or în conştiinţa lingvistică a subiecţilor vorbitori, în baza enunţurilor concrete, se creează anumite scheme, precum şi cea de mai sus: S + P + CC. Aşadar, nu putem decît să subscriem afirmaţiei conform căreia „e fals şi periculos de a cantona explicaţia gramaticală pe terenul formal sau, cel puţin, de a acorda prioritate formei în explicaţia gramaticală. Explicaţia gramaticală trebuie să se sprijine pe formă ca pe un indice pentru a atinge mecanismul gîndirii care, finalmente, comandă cuvintele. Ea trebuie să îmbrăţişeze limba în totalitatea sa, spirit şi corp: numai cu această condiţie ea va fi întradevăr o analiză integrală” (a se vedea E. Teodorescu, Curs de sintaxa limbii române, p. numărului de niveluri şi a definiţiei unităţilor fiecărui nivel nu interesează deocamdată (avem a face numai cu enunţuri şi constituenţi imediaţi);– graniţele dintre sintaxa frazei, a propoziţiei şi morfologiei dispar. Mergând mai departe, analiza îşi propune să dea o reprezentare schematică a structurii enunţului divizat, descoperind m o d e l u l său. Pentru a da un exemplu mai simplu, vom reprezenta propoziţia el cumpără o pălărie nouă; constituenţii săi sunt el, cumpăr, ă, o, pălări, e, nou, ă. Structura acestei propoziţii se reprezintă astfel: Sute de propoziţii ale limbii române (de exemplu, Ion aduce nişte cărţi frumoase, tu citeşti o poezie nouă etc.) se încadrează în aceeaşi schemă de organizare a constituenţilor, deci au a c e l a ş i m o d e l. Făcând abstracţie de conţinutul concret al uturor acestor propoziţii, obţinem reprezentarea pură a modelului: pe baza unei mulţimi de zeci sau sute de mii de propoziţii româneşti, am putea descoperi diversele modele cărora li se conformează aceste propoziţii. Numărul acestor modele e, desigur, mult mai mic decât al propoziţiilor posibile, dar rămâne totuşi foarte mare. Prin metoda analizei în constituenţi se urmăreşte reducerea considerabilă a acestui număr, pornind de la ipoteza că modelele descoperite sunt, de fapt, construite pe un inventar mult mai mic de modele mai simple. Se caută deci modele cu o putere de generalizare superioară. Despre procedeul folosit în acest scop va fi vorba ceva mai departe. Rezultă, prin urmare, că al doilea scop al metodei în discuţie este reducerea numărului infinit de enunţuri la un număr finit (şi cât mai mic) de tipuri structurale cu alte cuvinte, reducerea variantelor la invariante. Mulţimea de enunţuri posibile într-o limbă nu sunt deci altceva decât realizări variate ale unor modele. Mai pe scurt, acest al doilea scop al analizei în constituenţi imediaţi este m o d e l a r e a gramaticală a enunţurilor. 8
25). De exemplu, e fapt verificat că nu orice propoziţie introdusă printr-un cuvînt clasat la conjuncţiile subordonatoare este o propoziţie subordonată: cf. Că bine mai zici, moşule! (enunţiativă exclamativă); Dacă te-aş ajuta?! (o interogativă exclamativă); Îi! Că în clondir se stinge căpeţelul de lumină! (M. Eminescu) ş.a. Conţinutul acestor propoziţii, deşi marcate prin conjuncţii subordonatoare, nu ne permite să le interpretăm ca subordonate, pentru că niciuna din aceste conjuncţii nu exprimă un raport de dependenţă semantico-gramaticală. Adică nu realizează, pe plan structural, o ierarhie. Ne aflăm deci în plină sintaxă afectivă 8 . Cînd un enunţ admite mai mult de o analiză structurală („neutralizarea opoziţiilor sintactice”), asupra soluţiei corecte decid sensurile lexicale. Cf. Scrie romanul, nimeni nu va interpreta romanul drept subiect datorită senusului lexical, deşi teoretic soluţia e posibilă. Alteori, rolul sintactic al cuvintelor dintr-un enunţ dat depinde de sensul lexical: Cf. E apreciat de profesor; E acuzat de trădare; E ascultat de frică; Culturile sînt compromise de ploaie 9 ş.a. Desigur că această nouă gramatică nu este omogenă, adoptîndu-şi ca bază principiul ajungerii la o analiză fără rest a infinităţii faptelor de limbă din perspectiva gramaticii de tip clasic: astfel, bunăoară, se admit nu doar două unităţi sintactice (propoziţia şi fraza) 10 , ci mai multe, nu doar două raporturi sintactice (coordonare şi subordonare), ci şapte, e luată „în discuţie” şi problema resturilor de propoziţie/frază etc. În demersul nostru ne-am propus ca fundament gramatica modernă de tip clasic, bazîndu-ne pe lucrările de specialitate a astfel de autori, cum ar fi: D. Irimia, C. Dimitriu, A. Merlan, R. Hagy, M. Secrieru, V. Guţu Romalo, S. Stati, E. Tamba Dănilă, M. Timofte ş.a. Aşadar, analiza noastră porneşte de la stadiul actual al teoriei limbii, în general, şi al sintaxei, în special, care se bazează pe stadiul actual al limbii. Unele opinii le-am prezentat critic, menţionînd punctul propriu de vedere, indiferent dacă se suprapune sau nu ideilor avansate în lucrările de specialitate consultate. 4. Legătura sintaxei cu alte discipline lingvistice Privită ca parte integrantă a structurii gramaticale, sintaxa apare în strînsă legătură cu morfologia, între ele existînd totuşi şi o serie de deosebiri: - categoriile morfologice nu sînt identice cu cele sintactice; - legile morfologice sînt mai puţin logice decît cele sintactice, adică nu le putem explica din punct de vedere logic (paradigma), iar legile sintactice sînt mai logice (acordul predicatului cu subiectul), se bazează pe simţul lingval; - morfologia e mai conservativă, iar sintaxa e mai penetrabilă (împrumuturile sînt adoptate relativ mai uşor: combinaţii sintactice; PVC cu verbul de bază la infinitiv etc.); Ce vrei tu? (rus. Что ты хочешь?), înlănţuire de genitive, care nu sînt specifice pentru limba română, care e 99% este analitică: Consiliul deputaţilor ceteţenilor etc. Cauza caracacterului penetrabil al sintaxei: o structură străină este acceptată dacă nu duce la incomprehensiune între oameni. 8 Pe de altă parte, uneori forma nu ne permite a clasa în aceeaşi categorie construcţii care exprimă acelaşi conţinut, dacă forma nu ne permite: cf. coordonarea opozitivă şi subordonarea opoziţională: Nu citeşte, ci priveşte televizorul / În loc să citească, priveşte televizorul. 9 Sensul lexical al complementului e decisiv la analiza sintactică a acestor propoziţii. 10 Din punctul nostru de vedere, sintaxa nu poate fi definită ca “îmbinare a cuvintelor în propoziţii şi a propoziţiilor în fraze”, deoarece se iau în consideraţie doar două unităţi sintactice, ignorîndu-se celelalte. 9
- Page 1 and 2: UNIVERSITATEA DE STAT “A. RUSSO
- Page 3 and 4: şi-l include. Cele mai generale s
- Page 5 and 6: Morfologia ne prezintă structura,
- Page 7: limbă şi dialecica dintre ele în
- Page 11 and 12: UNITĂŢILE SINTACTICE Unul din asp
- Page 13 and 14: a) sintagma este cea mai mică unit
- Page 15 and 16: căruia propoziţiile se deosebesc
- Page 17 and 18: Prin prezentarea şi comentarea ace
- Page 19 and 20: 2. Modalitatea subiectivă: se red
- Page 21 and 22: judecată pozitivă şi propoziţii
- Page 23 and 24: PĂRŢILE DE PROPOZIŢIE 22 1. Noţ
- Page 25 and 26: Funcţia sintactică este un adaos
- Page 27 and 28: - articole neaglutinate cu partea d
- Page 29 and 30: De asemenea, predicatul, spre deose
- Page 31 and 32: • Părţi de propoziţie anticipa
- Page 33 and 34: eunirii unor propoziţii. Ea s-a de
- Page 35 and 36: Notă: În gramatica din ultimul ti
- Page 37 and 38: cumulative etc. Cf. Te îmbeţi de
- Page 39 and 40: Aproape toate propoziţiile subordo
- Page 41 and 42: TEXTUL Textul, ca unitate sintactic
- Page 43 and 44: tipuri de substitute se numesc subs
- Page 45 and 46: CLASIFICAREA PROPOZIŢIILOR DUPĂ C
- Page 47 and 48: general doar prin participarea afec
- Page 49 and 50: se întreba, a interoga, a afla, a
- Page 51 and 52: RAPORTURILE SINTACTICE 1. Conceptul
- Page 53 and 54: 2. Numărul şi caracteristicile ra
- Page 55 and 56: • raporturi homoplane, manifestî
- Page 57 and 58: Acordul lexical (semantic, logic) i
25). De exemplu, e fapt verificat că nu orice propoziţie introdusă printr-un cuvînt clasat la<br />
conjuncţiile subordonatoare este o propoziţie subordonată: cf. Că bine mai zici, moşule!<br />
(enunţiativă exclamativă); Dacă te-aş ajuta?! (o interogativă exclamativă); Îi! Că în<br />
clondir se stinge căpeţelul de lumină! (M. Eminescu) ş.a. Conţinutul acestor propoziţii,<br />
deşi marcate prin conjuncţii subordonatoare, nu ne permite să le interpretăm ca<br />
subordonate, pentru că niciuna din aceste conjuncţii nu exprimă un raport de dependenţă<br />
semantico-gramaticală. Adică nu realizează, pe plan structural, o ierarhie. Ne aflăm deci în<br />
plină sintaxă afectivă 8 .<br />
Cînd un enunţ admite mai mult de o analiză structurală („neutralizarea opoziţiilor<br />
sintactice”), asupra soluţiei corecte decid sensurile lexicale. Cf. Scrie romanul, nimeni nu<br />
va interpreta romanul drept subiect datorită senusului lexical, deşi teoretic soluţia e<br />
posibilă. Alteori, rolul sintactic al cuvintelor dintr-un enunţ dat depinde de sensul lexical:<br />
Cf. E apreciat de profesor; E acuzat de trădare; E ascultat de frică; Culturile sînt<br />
compromise de ploaie 9 ş.a.<br />
Desigur că această nouă gramatică nu este omogenă, adoptîndu-şi ca bază principiul<br />
ajungerii la o analiză fără rest a infinităţii faptelor de limbă din perspectiva gramaticii de tip<br />
clasic: astfel, bunăoară, se admit nu doar două unităţi sintactice (propoziţia şi fraza) 10 , ci<br />
mai multe, nu doar două raporturi sintactice (coordonare şi subordonare), ci şapte, e luată<br />
„în discuţie” şi problema resturilor de propoziţie/frază etc.<br />
În demersul nostru ne-am propus ca fundament gramatica modernă de tip clasic,<br />
bazîndu-ne pe lucrările de specialitate a astfel de autori, cum ar fi: D. Irimia, C. Dimitriu,<br />
A. Merlan, R. Hagy, M. Secrieru, V. Guţu Romalo, S. Stati, E. Tamba Dănilă, M. Timofte<br />
ş.a. Aşadar, analiza noastră porneşte de la stadiul actual al teoriei limbii, în general, şi al<br />
sintaxei, în special, care se bazează pe stadiul actual al limbii. Unele opinii le-am prezentat<br />
critic, menţionînd punctul propriu de vedere, indiferent dacă se suprapune sau nu ideilor<br />
avansate în lucrările de specialitate consultate.<br />
4. Legătura sintaxei cu alte discipline lingvistice<br />
Privită ca parte integrantă a structurii gramaticale, sintaxa apare în strînsă legătură<br />
cu morfologia, între ele existînd totuşi şi o serie de deosebiri:<br />
- categoriile morfologice nu sînt identice cu cele sintactice;<br />
- legile morfologice sînt mai puţin logice decît cele sintactice, adică nu le putem<br />
explica din punct de vedere logic (paradigma), iar legile sintactice sînt mai<br />
logice (acordul predicatului cu subiectul), se bazează pe simţul lingval;<br />
- morfologia e mai conservativă, iar sintaxa e mai penetrabilă (împrumuturile sînt<br />
adoptate relativ mai uşor: combinaţii sintactice; PVC cu verbul de bază la<br />
infinitiv etc.); Ce vrei tu? (rus. Что ты хочешь?), înlănţuire de genitive, care<br />
nu sînt specifice pentru limba română, care e 99% este analitică: Consiliul<br />
deputaţilor ceteţenilor etc. Cauza caracacterului penetrabil al sintaxei: o<br />
structură străină este acceptată dacă nu duce la incomprehensiune între oameni.<br />
8 Pe de altă parte, uneori forma nu ne permite a clasa în aceeaşi categorie construcţii care exprimă<br />
acelaşi conţinut, dacă forma nu ne permite: cf. coordonarea opozitivă şi subordonarea opoziţională: Nu<br />
citeşte, ci priveşte televizorul / În loc să citească, priveşte televizorul.<br />
9 Sensul lexical al complementului e decisiv la analiza sintactică a acestor propoziţii.<br />
10 Din punctul nostru de vedere, sintaxa nu poate fi definită ca “îmbinare a cuvintelor în propoziţii şi<br />
a propoziţiilor în fraze”, deoarece se iau în consideraţie doar două unităţi sintactice, ignorîndu-se celelalte.<br />
9
Change language