Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

89
Predicatul verbal compus
1. Definiţia PVC. Discuţii în jurul PVC
2. Caracteristica lexico-gramaticală a verbelor semiauxiliare. Discuţii şi controverse vizavi
de verbele semiauxiliare
3. Semiauxiliarele modale
4. Semiauxiliarele aspectuale
5. Condiţiile necesare pentru existenţa unui PVC
6. Dificultăţi în ce priveşte identificarea PVC
7. PVC plurimembru
Bibliografie:
1. Limba moldovenească literară contemporană. Sintaxa, sub red. prof. A.I.Ciobanu,
Chişinău, Lumina, 1987.
2. M. Avram, Gramatica pentru toţi, Bucureşti, Ed. Academiei, 1986.
3. S. Berejan, Infinitivul
4. A. Ciobanu, Probleme dificile de gramatică, Chişinău, Editura Lumina, 1969.
5. A. Ciobanu, Suntaxa practică, Chişinău, Editura Lumina, 1991.
6. Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii române, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1998.
7. C. Dimitriu, Gramatica, Sintaxa, Bucureşti, Editura Junimea, 1982.
8. M. E. Goian, Limba română. Probleme de sintaxă, Bucureşti, Editura Recif, 1995.
9. V. Guţu Romalo, Sintaxa limbii române, Probleme şi interpretări, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi pedagogică, 1973, p.129-131.
10. G. G. Neamţu, Predicatul în limba română, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1986
11. D. Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, Polirom, 2000.
1. Definiţia PVC. Discuţii în jurul PVC
Una dintre problemele cu care se confruntă gramatica contemporană, în special sintaxa, este
cea care ţine de tipologia predicatelor, clasificarea lor. Gramatica tradiţională a limbii române
(reprezentată, întîi de toate de GA) recunoaşte doar două tipuri de predicate: predicat verbal
(constituit, de obicei, printr-un singur verb) şi predicat nominal (construit dintr-un verb copulativ
sau semicopulativ şi un nume predicativ). PVC reprezintă o categorie sintactică discutată în
gramatica românească, asupra căreia nu s-a căzut de acord. Problema PVC în limba română a fost
tratată mult prea contradictoriu şi confuz. Faptul acesta se explică prin lipsa unei teorii generale
despre predicat şi prin absenţa unei reprezentări clare privind semnificaţia gramticală a acestei părţi
principale a propoziţiei.
O serie de lingvişti (printre care lingviştii basarabeni, precum şi unii de peste Prut: V. Guţu
Romalo, C. Dimitriu, I. Iordan, parţial şi D. Irimia, etc.) contestă clasificarea predicatelor în verbale
şi nominale, considerînd că, în aşa fel, s-ar pune semnul identităţii între verb, ca unitate
morfologică, şi predicat, ca unitate sintactică. Cu alte cuvinte, se pune semnul egalităţii între părţile
de vorbire şi cele de propoziţie, ceea ce ni se pare ca fiind incorect, întrucît categoriile sintactice au,
în mod obişnuit, o sferă mai largă decît categoriile morfologice (bunăoară, deşi sferele lor se
suprapun parţial, sînt categorii absolut diferite substantivul şi subiectul, adjectivul şi atributul,
adverbul şi complementul circumstanţial etc.). La fel stau lucrurile şi în cazul verbului şi
predicatului: toate predicatele trebuie să conţină, cel puţin, un verb personal, dar nu toate verbele
personale sînt apte de a forma de unele singure predicatele propoziţiei. În anumite cazuri este
nevoie de două sau chiar mai multe verbe, pentru a construi un predicat. Concluzia firească din cele
de mai sus este că la identificarea predicatelor trebuie să ne bazăm pe criteriul logico-semantic şi
dialectica dintre conţinut şi formă, conform căreia un anume conţinut îmbracă o anume formă: o
structură simplă poate transmite o informaţie simplă, iar o structură complexă poate reda o
informaţie mai bogată în conţinut.
Notă: Aşa, bunăoară, un PVS redă o informaţie simplă, fiind capabil doar să numească sau
să nege ce face subiectul, în ce stare se află: Lacul codrilor albastru, / Nuferi galbeni îl încarcă, /
Tresărind în cercuri albe, el cutremură o barcă (M. Eminescu). PVS doar constată, dar nu
motivează acţiunea, nu ne informează care este atitudinea agentului faţă de această acţiune: o
89