Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

(2) gerunziul dependent, folosit ca bază a funcţiilor de determinare (adică:
subiect, atribut, complement).
În categoria gerunziului dependent se includ gerunziile:
1. Cu valoare adverbială – denumesc o caracteristică modală a acţiunii redate de verbulpredicat.
În aceste cazuri subiectul verbului regent şi al gerunziului e întotdeauna
acelaşi. În structurile de tipul Ion merge şchiopătînd avem de a face cu un singur
verb, care denumeşte o acţiune, ce, prin realizarea sa, generează, provoacă efectul
semnalat de gerunziu
Între acţiunea verbului-predicat şi gerunziu se stabileşte relaţia cauză-efect: dacă are
loc acţiunea verbului, constatăm şi un anumit efect. Dacă lichidăm cauza, dispare şi efectul.
Dacă Ion merge, efectul (şchiopătatul) e de faţă. Dacă Ion a încetat să mai meargă, a
dispărut şi efectul sau însuşirea. Asemenea gerunzii au valoare adverbială şi răspund la
întrebarea cum? Ele îndeplinesc funcţia de complement circumstanţial de mod, aflîndu-se
în raport de subordonare faţă de verbul-predicat. Spre deosebire de gerunziile
independente, acţiunile exprimate de aceste două verbe sînt simultane: Avionul zboară
vuind; Căruţa merge hodorogind; Apa curge şopotind; Doarme sforăind; Vîntul suflă
vîjîind; Vine alergînd.
Practic, e foarte uşor a determina valoarea verbală şi cea adverbială a gerunziului:
dacă acţiunile verbului-predicat şi ale gerunziului se pot realiza în timp diferit, înseamnă că
avem de a face cu un gerunziu independent, iar dacă nu - un gerunziu adverbializat
2. Cu valoare adjectivală. Identificarea lor nu prezintă nici un fel de dificultăţi, întrucît
el determină substantive, se acordă cu ele: Mîna tremurîndă (mîini tremurînde); rana
sîngerîndă (răni sîngerînde), frunze foşninde, apa lucindă etc.
3. Gerunzii ce pot fi transformate în propoziţii subordonate completive sau
circumstanţiale: Îl văd venind //Îl văd că vine. Gerunziul venind răspunde şa
întrebarea văd ce? şi îndeplineşte funcţia de complement direct.
Situaţia este identică şi în cazul construcţiilor gerunziale. Înlocuim, dacă e posibil,
construcţia gerunzială printr-o subordonată cu funcţie sintactică similară: Ploaia trecuse,
dar vîntul venea umed din cîmpie şi ciuturenii, temîndu-se de răceală, stăteau în casele lor
(I. Druţă) – fiindcă se temeau de răceală (CCCauzal); Întors de la lucru, Efim iar a simţit
pe inimă o greutate ca de piatră – cînd s-a întors de la lucru; Pentru a nu răzleţi feciorii
de pe lîngă sine, baba mai dură încă două case alăturea (I. Creangă) – SCF.
Infinitivul
În mod excepţional, formele verbale nepersonale (nonfinite) de infinitiv sau supin
pot dobîndi, contextual, asociate şi cu o intonaţie specială imperativă, funcţia de predicat.
Infinitivul apare ca un mijloc nespecific de actualizare a unui act directiv „de
recomandare”. Aceste construcţii cu infinitiv se disting de cele imperative canonice (ce se
caracterizează prin natura adresată a construcţiei) prin neexprimarea alocutorului, ceeea ce
înseamnă pierderea naturii deictice a enunţului. Efectul îl constituie creşterea valorii
generice a construcţiei, „recomandarea” fiind valabilă pentru orice alocutor şi pentru orice
moment al enunţării: A nu se face zgomot! A nu se rupe florile! A se consuma rece! A se
consulta lucrarea!; A se vedea la pagina următoare!; A se consulta studiul dat!; A
organiza odihna! A se scutura bine (a se agita) înainte de întrebuinţare! A nu se fuma în
încăpere! A se reţine următoarele! Religia este un amestec de poezie şi virtute, a se ghici,
87