Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

Ispirescu). În ambele situaţii semantica referenţială a verbului a se apuca e parcă aceeaşi,
incoativă, dar sîntem totuşi în faţa unei diferenţieri privind rangul şi funcţia sintactică a
verbului a se apuca: I – semiauxiliar aspectual; II- semn deictic, cu nuanţă incoativă, indică
începutul acţiunii care este prezentă în verbul al doilea al blocului predicativ.
Notă: Asemenea tipuri de predicat, este numit de Petru Butuc Predicat angrenat
„o modalitate de exprimare analitică a predicatului” 69 . Din punct de vedere sintactic,
fenomenul în discuţie constituie o varietate de predicat verbal simplu, pentru că la
identificarea lui ne bazăm, în primul rînd, pe criteriul logico-semantic şi funcţional: datorită
unei puternice suduri logico-semantice a elementelor componente ale blocului, din punct de
vedere funcţional, el va constitui un PVS angrenat cu un surplus de semnificaţie, cu un
„ataş”, ce creează atmosfera semantico-comunicativă, indicînd spontanietatea realizării
unei acţiuni sau stări concrete.
4. - Substantive cu valoare verbală: Şi eu fuga şi ea fuga.
Notă: PVS se mai poate exprima prin costrucţii la diateza pasivă, din care cauză
poate fi confundat cu PN: Merele sînt coapte (PN = „comestibile”); Merele sînt coapte în
rolă (PVS, diateza pasivă).
Auxiliarul pasiv permite substituţia cu unul dintre sinonimele lui, cu a veni (Rochia
vine festonată; Cratiţa vine unsă), şi chiar cu verbe copulative (Fata ajunge admirată şi de
cei care la început o ignorau; Fata pare acceptată de familie), participiul păstrîndu-şi
semnificaţia pasivă, semn că întreaga semnificaţie pasivă este concentrată în matricea
participiului.
Trebuie remarcat faptul că structura pasivă nu este posibilă decît pentru participiile
verbelor care se pot pasiviza. Ca atare pot apărea numai verbele tranzitive, de preferinţă,
cele agentive (adică care primesc în configuraţia lor de roluri Agentul, sau nominalul
animat a cărui caracteristică este provocarea / determinarea acţiunii şi controlul ei.
Posibilitatea pasivizării a fost condiţionată adesea nu numai de tranzitivitate, ci şi de
agentivitate). Sînt excluse clase ca: a) tranzitivele de senzaţie fizică şi cele psihologice (Mă
doare capul; Îl mănîncă spinarea; Mă furnică pe spate; Mă ustură degetul; Mă uimeşte
situaţia; Mă pasionează fizica etc.); b) tranzitive al căror subiect actualizează rolul Locativ
(Butoiul conţine apă; Cartea cuprinde trei capitole); c) unele modale şi aspectuale (El vrea
o prăjitură; El n-a apucat sfîrşitul războiului) ş.a.
Notă: Verbul a fi, ca verb predicativ, cînd are o sferă semantică suficientă asumării
predicaţiei, intră în serie sinonimă cu verbele a exista, a se întămpla, a se afla, a se găsi, a
trăi, a vieţui, a aduce, a dura, a dăinui, a ţine, a se îndeplini, a se întîmpla, a se petrece, a
avea loc, a avea preţul, a costa etc., verbe capabile să introducă în enunţ, prin ele înseşi,
amîndouă componentele semantice ale predicaţiei: Ce mai este prin oraş? (Ce se mai
întîmplă prin oraş?). În grădină sînt mulţi pomi; Pe masă este un manual.
Ca verb copulativ, în schimb, el intră în „sinonimie” cu verbe cvazi-desemantizate
sub aspect lexical concret: a însemna, a constitui, a reprezenta: Ce e (înseamnă) asta?
Ca verb predicativ, a fi nu admite în sintagmă, în afara subiectului, un alt
nominativ: substantiv (pronume etc.) sau adjectiv: Mihai era (=/exista) doctor.; El este
(/=există) albastru.
69 P. Butuc, Predicatul angrenat în limba română, Ch, Ed. Iulian, 2004.
82