Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

II. să fie la un mod personal.
Un predicat canonic simplu poate, prin expansiune, să conţină şi elemente
facultative: negaţia (nu), cliticul reflexiv / impersonal, semiadverb (mai, doar, chiar, tot, şi
ş.a.): Ei doar se joacă; Ea chiar citeşte; Noi ne tot frămîntăm; Ion nu se joacă; Am sfeclito;
El o parneşte la drum; Au trecut atîţia ani de atunci, dacă o mai doare (I. Druţă).
etc.
Notă: Apariţia componentului semiadverb este determinată semantico-discursiv,
introducînd semnificaţii suplimentare, aspectuale, restrictive, de insistenţă etc.
Notă: Cliticul pronominal, ca element facultativ al predicatului simplu, poate avea
diverse valoari:
- Acuzativul „pronumelui” personal cu valoare „neutră” (utilizare populară,
familiară, argotică): a o apuca la dreapta, a o da în ninsoare, a o da în bara, a o da pe
englezeşte, a o duce bine, a o face lată, a o lăsa mai moale, a o rupe cu cineva, a o scoate
la capăt, a o lua din loc, a o şterge, a o ţine una şi bună etc.: Na-ţi-o frîntă că ţi-am dreso.
Văzînd acestea am pus-o de mămăligă.
- Dativul „pronumelui” personal cu valoare „neutră”: Păi, ziceam să-i dăm înainte;
O să-i trag un somn!; Ce chef o să-i trag eu!; Dă-i cu bere, dă-i cu vin! etc.
- Dativul „pronumelui” personal cu valoare „etică”: Pe unde mi-ai umblat?; Începe
Flămînzilă a cărăbăni deodată în gură cîte o haraba de pîne [...] şi răpede mi ţi le-a
înfulicat (I. Creangă) ş.a.
3. Cazuri speciale de exprimare a predicatului verbal simplu
Predicatul verbal simplu mai poate fi exprimat prin:
1. - expresii şi locuţiuni verbale care echivalează cu un singur verb. Prof. A.
Ciobanu insistă în a face delimitare între noţiunile locuţiune verbală şi expresie verbală.
Dînsul susţine că prin locuţiune verbală trebuie să înţelegem o îmbinare perifrastică de
cuvinte cu sens unitar care echivalează cu un verb ce derivă de la un cuvînt cu acceaşi
rădăcină din componenţa îmbinării: a da năvală (a năvăli); a da un sfat (a sfătui); a da
ajutor (a ajuta); a sta de vorbă (a vorbi): El iar privind de săptămîni, // Îi cade dragă fata.
(M. Eminescu); Prin expresie verbală se va înţelege o îmbinare perifrastică de cuvinte cu
sens unitar care echivalează cu un verb ce nu derivă de la un cuvînt cu aceeaşi rădăcină din
componenţa îmbinării: a-şi lua inima-n dinţi (a se îmbărbăta); a-şi mînca inima (a se
nelinişti, a se necăji); a şterge putina (a fugi): Ne-am dat seama că fără popor nu putem
face revoluţia. (Camil Petrescu); Toate trebile şi le punea la cale singurel. (I. Creangă).
2. - Sintagme formate prin reluarea aceluiaşi verb într-o relaţie de coordonare
copulativă desfăşurată doar în planul expresiei; în planul semantic al predicaţiei, se
dezvoltă aspectul durativ (sau/şi intensiv): Şi merg ei şi merg cale lungă să le-ajungă,
trecînd peste nouă mări (I. Creangă); Rîzi, tu, rîzi, Harap-Alb, zise atunci Ochilă... (I.
Creangă); Mircea însuşi mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calcă totul
în picioare (M. Eminescu); Dar aşa muncesc, muncesc, şi nu s-alege nimica de mine,
pentru că tot de stăpîni calici mi-am avut parte (I. Creangă); Şi bocăneşte el şi bocăneşte,
pînă îl apucă leşin (I. Creangă); Şi cum ieşim în şleah, întîlnim cîţiva oameni cu nişte care
de draniţă... ne întovărăşim cu dînşii... şi hai, hai! Hai, hai! Pînă-n ziua iacătă-ne în Tîrgu-
Frumos (I. Creangă); Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate (M Eminescu);
Bătrînul le-o fi spus ce le-o fi spus, după care tătarii şi-au scos săbiile (I. Druţă); Nuţă însă
avea ce avea cu consătenii, căci îi plăcea să stea cu dînşii la sfat (I. Druţă); Auzind şi el de
făgăuinţa împărătească, ce se gîndi, ce se răzgîndi că numai îşi luă inima în dinţi ... şi
80