Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

Sintaxa tradiţională (de tip clasic) actuală s-a dezvoltat în două direcţii. Una
susţine caracterul bimembru al propoziţiei; oricît de dezvoltată ar fi propoziţia, ea poate fi
divizată în două, în „grupul subiectului” şi „grupul predicatului”. O altă direcţie, mai
analitică (B. Delbrück), distinge părţi de propoziţie care se suprapun aproape exact părţilor
de vorbire.
În ultimele decenii ale sec. al XX-lea şi, în special, în ultima vreme, studiile de
sintaxă au luat o mare amploare. De unde, pînă nu demult, sintaxei i se acorda un loc
neînsemnat în tratatele de gramatică, toată atenţia fiind acordată morfologiei (şi foneticii),
azi sintaxa a devenit terenul de exploatare preferat al cercetătorilor din domeniul limbii.
Aceasta se datoreşte atît faptului că sintaxa oferă încă cele mai multe puncte obscure din
structura unei limbi, cît şi noilor teorii lingvistice, în special structuralismului şi mai ales
transformaţionalismului, care îşi găsesc aplicaţii în complexitatea faptelor sintactice.
Sintaxa modernă de tip clasic acordă un rol important în analiză factorului
semantic.
Notă: Interdependenţa organizării sintactice faţă de conţinutul lexical a fost
probată mai ales cu fraze absurde: cuvintele unei propoziţii „normale” sînt substituite cu
alte cuvinte, în aşa fel încît rezultatul să fie un text inacceptabil din punct de vedere
semantic. Perceperea enunţului dat evocă imagini absurde, pe cae mintea noastră nu le
poate asimila, în schimb natura gramaticală a legăturilor gramaticale rămîne tot aşa de clară
ca înainte de experiment: „Elaţii pirulează carotic” – complex care, deşi respectă regulile
de îmbinare a cuvintelor în propoziţie, nu reprezintă totuşi o unitate comunicativă, căci nu
comunică nimic. Or în conştiinţa lingvistică a subiecţilor vorbitori, în baza enunţurilor
concrete, se creează anumite scheme, precum şi cea de mai sus: S + P + CC. Aşadar, nu
putem decît să subscriem afirmaţiei conform căreia „e fals şi periculos de a cantona
explicaţia gramaticală pe terenul formal sau, cel puţin, de a acorda prioritate formei în
explicaţia gramaticală. Explicaţia gramaticală trebuie să se sprijine pe formă ca pe un
indice pentru a atinge mecanismul gîndirii care, finalmente, comandă cuvintele. Ea trebuie
să îmbrăţişeze limba în totalitatea sa, spirit şi corp: numai cu această condiţie ea va fi întradevăr
o analiză integrală” (a se vedea E. Teodorescu, Curs de sintaxa limbii române, p.
numărului de niveluri şi a definiţiei unităţilor fiecărui nivel nu interesează deocamdată (avem a face numai cu
enunţuri şi constituenţi imediaţi);– graniţele dintre sintaxa frazei, a propoziţiei şi morfologiei dispar.
Mergând mai departe, analiza îşi propune să dea o reprezentare schematică a structurii enunţului divizat,
descoperind m o d e l u l său. Pentru a da un exemplu mai simplu, vom reprezenta propoziţia el cumpără o
pălărie nouă; constituenţii săi sunt el, cumpăr, ă, o, pălări, e, nou, ă. Structura acestei propoziţii se reprezintă
astfel: Sute de propoziţii ale limbii române (de exemplu, Ion aduce nişte cărţi frumoase, tu citeşti o poezie
nouă etc.) se încadrează în aceeaşi schemă de organizare a constituenţilor, deci au a c e l a ş i m o d e l.
Făcând abstracţie de conţinutul concret al uturor acestor propoziţii, obţinem reprezentarea pură a modelului:
pe baza unei mulţimi de zeci sau sute de mii de propoziţii româneşti, am putea descoperi diversele modele
cărora li se conformează aceste propoziţii. Numărul acestor modele e, desigur, mult mai mic decât al
propoziţiilor posibile, dar rămâne totuşi foarte mare. Prin metoda analizei în constituenţi se urmăreşte
reducerea considerabilă a acestui număr, pornind de la ipoteza că modelele descoperite sunt, de fapt,
construite pe un inventar mult mai mic de modele mai simple. Se caută deci modele cu o putere de
generalizare superioară. Despre procedeul folosit în acest scop va fi vorba ceva mai departe. Rezultă, prin
urmare, că al doilea scop al metodei în discuţie este reducerea numărului infinit de enunţuri la un număr finit
(şi cât mai mic) de tipuri structurale cu alte cuvinte, reducerea variantelor la invariante. Mulţimea de enunţuri
posibile într-o limbă nu sunt deci altceva decât realizări variate ale unor modele. Mai pe scurt, acest al doilea
scop al analizei în constituenţi imediaţi este m o d e l a r e a gramaticală a enunţurilor.
8