Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

PREDICATUL
1. Predicatul. Noţiuni generale
2. Predicatul verbal.
3. Predicatul verbal simplu
4. Cazuri speciale de exprimare a predicatului verbal simplu
5. Elipsa predicatului verbal sau a unor elemente din cadrul lui
6. Valoarea predicativă a modurilor impersonale.
Bibliografie
Gramatica limbii române. Enunţul. Vol. II, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005.
Gramatica limbii române. Vol. II, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 1966.
P. Butuc, Predicatul angrenat în limba română, Chişinău, Editura Iulian, 2004.
A. Ciobanu, Părţile principale ale propoziţiei, Ch., 1969.
Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1998.
Diaconescu, Ion, Probleme de sintaxă a limbii române actuale. Construcţie şi analiză,
EŞE, Bucureşti, 1989, p. 95-96.
C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Editura Institutul
European, 2002.
V. Guţu Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Bucureşti, Editura
didactică şi pedagogică, 1973.
D. Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, Polirom, 2000.
R. Nagy, Sintaxa limbii române actuale, Institutul European, 2005.
Tiktin H. , Gramatica română. Etimologia şi sintaxa, Ed. Tempo, Bucureşti, 1953 [ed.
revăzută de I.A. Candrea].
P. Tolocenco, Gerundiul. Natura gramaticală şi funcţiile sintactice, Ch., Ştiinţa, 1978.
1. Predicatul. Noţiuni generale
În sintaxa propoziţiei predicatul ocupă un loc de frunte, întrucît reprezintă centrul de
gravitate al propoziţiei, sîmburele ei, redînd totodată coeziunea indestructubilă dintre
gîndire şi vorbire. Predicatul poate fi definit prin raportare la subiect: din punct de vedere
formal, predicatul este constituentul care primeşte de la subiect mărcile de persoană, număr
şi (dacă e exprimat printr-un verb la diataza pasivă) de gen; din punct de vedere semantic,
predicatul comunică ceva despre subiect. 63 Predicatul unui enunţ se caracterizează, în mod
obligatoriu, prin predicativitate – o trăsătură legată de enunţare, deci de domeniul
pragmatic, care asigură punerea în relaţie, prin diverse mijloace lingvistice, a grupului
semantico-sintactic predicativ cu un fapt / eveniment extralingvistic, ancorat spaţiotemporal,
şi care asigură, în acelaşi timp, „încărcarea” grupului cu o anumită informaţie
modală. Calitatea predicativităţii este singura trăsătură care conferă unei secvenţe
lingvistice, indiferent de întindere, calitatea de enunţ, adică îi conferă autonomie
63 Într-un enunţ structura (canonic), a cărui structură informaţională este binară (alcătuită din Temă şi
Remă), verbul predicat aparţine, în mod curent, părţii rematice a enunţului, fiind partea de enunţ purtătoare a
noii informaţii. Aşadar, din punctul de vedere al comunicării, predicatul corespunde remei, dar coincidenţa
predicat-remă nu este perfectă, în sensul că predicatul e adesea numai o parte din remă (centrul sau nucleul),
rema înglobînd, pe lîngă verbul-predicat, şi determinanţii acestuia (complementele sale). Dacă subiectul, în
calitate de temă, este purtătorul informaţiei cunoscute / vechi, predicatul, în calitate de remă sau de centru al
remei, e purtătorul informaţiei noi (=novum).
77