Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

terenul limbii române printr-un anacolut generalizat constînd în sărirea peste o parte
(considerată „în plus”) a unei structuri „iniţiale” (cu raport de coordonare), astfel încît în
„noua” structură s-a ajuns ca între unităţile sintactice contractante ale raportului sintactic
să apară atît o conjuncţie coordonatoare suspendată, cît şi un jonctiv subordonator în frază
ce introduce o propoziţie secundară/subordonată, al cărei propoziţie, în „noua” structură,
nu se mai poate vorbi de funcţie sintactică (pentru că nu există termenul, care este
neexprimat). În structurile cu raport sintactic mixt se sare de regulă peste un verb-predicat
(Ion iubeşte florile şi [iubeşte] ce mai este frumos în lume), iar uneori peste un numesubiect
dintr-un subiect multiplu coordonat (Eu şi [băiatul acela] care mai vrea mergem
în excursie). Conjuncţia coordonatoare suspendată este de cele mai multe ori copulativă
şi, dar poate fi şi o disjunctivă (Ion nu se gîndeşte la serviciul actual ori la ce se va
întîmpla mîine cu dînsul), o opozitivă (Ion nu loveşte în şefi, ci în cine este neapărat) şi –
în contexte mai mult sau mai puţin „căutate” – chiar o conclusivă (Fata se împrieteneşte
cu un băiat bun, deci cu cine se va căsători).
În majoritatea tipurilor de structuri cu raport mixt, topica este fixă: Nu! Nu tu eşti de
vină, ci cei ce te-au vîndut! (M. Eminescu) - Nu! Nu tu eşti de vină, ci [sînt de vină] cei ce
te-au vîndut!; Dragă-mi este dragostea / cu-nălţimile şi abisul / Şi cu ce mai are ea (L.
Blaga) - Dragă-mi este dragostea / cu-nălţimile şi abisul / Şi [dragă-mi este dragostea] cu
ce mai are ea.
Conţinutul raportului mixt este reprezentat de faptul că una dintre cele două propoziţii
intrate în raport este o secundară subordonată, care este comutabilă cu zero, avînd o
importanţă redusă; această secundară subordonată determină un element al unei propoziţii
regente, care, din punctul de vedere al importanţei ei în comunicare, poate fi principală,
uneori, şi secundară.
Formal, raportul mixt este marcat prin două conective de feluri diferite (eventual
asociate şi cu pauza şi intonaţia): „un element de relaţie subordonator în frază, explicabil
prin caracterul de secundară al propoziţiei subordonate”; „o conjuncţie coordonatoare
suspendată, care trebuie să lege propoziţia regentă exprimată de regenta lăsată
neexprimată”: Dragă-mi este dragostea / Cu-nălţimile şi-abisul / Şi cu ce mai are ea (L.
Blaga).
Ocurenţa, în planul expresiei, a două jonctive – mărci ale raportului sintactic mixt – un
jonctiv coordonator şi altul subordonator.
7. Raportul apozitiv (apoziţional)
Raportul apozitiv este un raport de tip special, deosebit de cel de coordonare şi de
cel de subordonare, evidenţiat cu ajutorul intonaţiei, pauzei şi punctuaţiei. El se stabileşte
între doi termeni: primul termen primeşte o explicaţie (= termenul explicat, E) de către cel
de-al doilea termen cu funcţie de apoziţie (Ap.).
În gramatica de tip clasic, apoziţia era situată între variantele de realizare a
atributului: „Apoziţia este atributul substantival pus în cazul nominativ, indiferent de cazul
termenului determinat, sau acordat în caz cu acesta.” [G.A., p. 128]. Excluzînd
sintagmele precum Fluviul Dunărea, uncheşul Haralambie, strada T. Vladimirescu,
situaţie fără îndreptăţire alături de structuri ca Alexandru, mezinul,... deosebirile între
apoziţie şi clasa atributului în care este înscrisă, în mod greşit, sînt fundamentale şi
determină întrebări privind însăşi identitatea ei sintactică: Este apoziţia cu adevărat o
funcţie sintactică? - o variantă de atribut, generată prin dezvoltarea unei relaţii de
67